|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS III ISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2004 Autor / Author: Ioan
Marian ŢIPLIC pag. (pages in the paper volume): 183-216. |
Caracteristici Tipologice
ale fortificaţiilor din pământ şi
lemn din Transilvania sec. X-XIII
Ioan
Marian ŢIPLIC
Abstract
Typological
characteristics of earth and wood fortifications from Transylvania in 10th-13th
C.
The
fortification’s study is a very important component of european history and especially
for Transylvanian history. In very earlier medieval times the wood and earth
fortifications was the most popular kind of defense for a kingdom, land or
village.
In
Transylvania we have a few earth and wood fortifications but we haven’t a very
good date, because of that is necessary to improve some results about
archaeological results from Dăbâca, Şirioara,
Cluj-Mănăştur, Zalău etc. We knew that all of earth and
wood fortifications are coming from central and east Europe and all of them
dating from 8th to 13th century. In our historiography we haven’t
a good typology for these kind of fortifications, major part from historian
split them in two categories:
-
fortifications with one of many earthworks and
with one or two tranches
-
fortifications with palisades and eartworks
Both
of these categories do not permit to built a strong typology ana because of
that I try to analized a few, well known, earth and wood fortifications from
Transylvania. The final conclusions is that: in Transylvania we have some early
fortifications from Xth century (tab. 1 and 2), they are very simple (with
earthwall and primar palisade – fig. 1), other fortifications from XI-XII C.
which are more complicated (with one or many earthwall and complex palisades –
fig. 4 and 16)
1. Tipologia fortificaţiilor din
Transilvania (sec. X-XIII) .
1.1 Cadru general. Studierea
fortificaţiilor a fost o constantă a istoriografiilor europene, dar
rezultatele obţinute nu reprezintă o constantă generalizată
la scara Europei, iar motivele pentru care nu s-a întâmplat acest lucru sunt
evidente: discrepanţele economico-politice ce au existat în această
regiune. În ceea ce priveşte studiul fortificaţiilor din Transilvania
putem spune că a fost o preocupare importantă încă din secolul
al XIX-lea, ca urmare a impulsului dat de curentul romantic, dar, şi în
acest caz, rezultatele sunt departe de a oferi concluzii clare. În general
problematica fortificaţiilor a fost tratată secvenţial:
istoriografia de limbă germană preocupându-se în special de
fortificaţiile din sudul Transilvaniei, istoriografia română fiind
deosebit de preocupată de obţinerea unor rezultate care să
susţină informaţiile din Cronica Notarului Anonim referitoare la
fortificaţiile asediate de unguri la începutul secolului al X-lea, iar
istoriografia maghiară (din Ungaria) şi-a cantonat interesul în
special asupra fortificaţiilor din perioada arpadiană. Totuşi,
datorită istoriografiei maghiare există cele mai importante studii
referitoare la fortificaţiile din Ungaria şi Transilvania[1],
dar încă nu a fost pe deplin lămurită originea arhitecturii
fortificaţiilor din perioada arpadiană, chiar dacă unele
particularităţi structurale le apropie de fortificaţiile din
Europa Centrală şi de Est din perioada secolelor XI-XIII. Opinia cea
mai larg răspândită este că din punct de vedere al rolului lor
sunt mai degrabă legate de un model chazar[2],
dar această ipoteză încă nu a fost pe deplin demonstrată
prin cercetări arheologice.
În ceea ce priveşte istoriografia
română privitoare la fortificaţiile din perioada secolelor XI-XIII,
ea este tributară opiniilor exprimate în urma cercetărilor de la
Dăbâca, cercetări publicate parţial încă din anii ’60 ai
secolului al XX-lea[3] şi
reluate, în contextul cercetărilor aşezărilor fortificate, de
către P. Iambor în anul 1999, în cadrul tezei sale de doctorat[4].
În baza ideilor expuse de colectivul de cercetare de la Dăbâca s-a
încetăţenit formula departajării fortificaţiilor
transilvănene în trei mari categorii:
fortificaţii cu unul sau mai multe
valuri de pământ şi unul sau două şanţuri de
apărare;
fortificaţii cu palisadă în
spatele sau pe coama valului de pământ;
fortificaţii din piatră.
Cercetările arheologice
efectuate în ultimele decenii au adus contribuţii substanţiale la reconstituirea
cadrului istoric general şi la o cunoaştere mai aprofundată a
situaţiei demografice. Cartând descoperirile făcute prin
săpături sistematice şi sondaje arheologice efectuate pe
teritoriul Transilvaniei se constată existenţa a 283 de
aşezări, a 31 cetăţi sau fortificaţii şi a 81
necropole[5]
în perioada secolelor X-XIII. Cunoaşterea fortificaţiilor
reprezintă un segment important pentru reconstituirea globală a
habitatului medieval al unei zone. Totuşi, cea mai spinoasă
problemă a reconstituirilor cu ajutorul
arheologiei a istoriei socio-politice a secolelor IX-XI este,
fără îndoială, aceea a cetăţilor.
O atenţie aparte a fost
acordată cetăţilor şi fortificaţiilor din secolele
IX-XI deoarece studierea lor permite o înţelegere mai realistă a transformărilor
de ordin economic, social şi politic petrecute în sânul
societăţii acelei vremi. M. Rusu pune pe seama acestor
transformări apariţia fortificaţiilor transilvănene
medievale timpurii[6], lăsând
în plan secund impactul pe care lumea medievală apuseană l-a avut
asupra acestei zone. Pe de altă parte Şt. Pascu, dând crezare
totală relatărilor cronicii, scrise pe la anul 1200, în privinţa
fortificaţiilor pe care ungurii le-au găsit în primele decenii ale
secolului al X-lea în Bihor, Banat şi Transilvania, se dovedeşte
încrezător în arheologie şi identifică pe teren marea majoritate
a obiectivelor enumerate de această cronică[7].
Nu acelaşi lucru îl face cu numeroasele cetăţi despre care
acelaşi izvor pretinde că le-ar fi construit ungurii de-a lungul
secolului al X-lea[8]. R. Popa
consideră că era mai mult decât probabil că la sfârşitul
secolului al IX-lea existau în Transilvania cetăţi de pământ,
cele nominalizate de cronică sau altele, dar, după cum
apreciază, pentru nici una dintre cele cercetate până acum nu
dispunem de documentaţia necesară datării lor ferme şi prin
urmare nici pentru preluarea datărilor propuse de autorii
cercetărilor[9]. În afara
celor 3-4 cazuri în care rapoartele preliminarii permit o imagine cât de cât
coerentă asupra respectivului obiectiv, cele cca. 20 cetăţi de
pământ cercetate în ultimele decenii în Transilvania prin sondaje sau
săpături sistematice continuă să reprezinte capitalul
ştiinţific personal al cercetătorilor care s-au ocupat de ele[10].
Dacă toate cele scrise
în ultimele decenii asupra cetăţilor medievale timpurii româneşti (sic!) din teritoriile intracarpatice
întâmpină piedici majore în acceptarea lor, încercarea de a acredita ideea
că unele dintre ele reprezintă reşedinţe ale
autorităţilor social-politice de tip statal se loveşte de
dificultăţi încă şi mai mari. Întreaga teorie a lui
Şt. Pascu despre cetăţile româneşti din secolele IX-X,
inspirată din sondaje şi ipoteze mai vechi, dar transformată
apoi - în pofida lipsei argumentelor - în îndemn şi chiar indicaţie
pentru cercetările arheologice ulterioare expunerii ei în Tratatul de
Istorie din 1962 şi mai ales în lucrarea Voievodatul Transilvaniei
din 1971, porneşte de la iluzia că astfel s-ar realiza o
paralelă între evoluţia societăţii româneşti şi
aceea petrecută în secolele VIII-X în teritoriile învecinate[11].
Cetăţile
transilvănene pot fi împărţite - conform părerii lui M.
Rusu[12]
- în trei tipuri principale: a) cu unul
sau mai multe valuri de pământ dublate de şanţuri cu fundul plat
sau în formă de albie; b) cu palisadă complexă situată în
spatele sau pe muchia valului de pământ; c) cu ziduri din piatră
construite într-o tehnică ce are analogii doar în spaţiul bizantin.
Această tipologie nu permite încadrarea într-un raport cronologic a unor
fortificaţii, deoarece întâlnim pe parcursul secolelor XI-XIII exemple ce
se încadrează în fiecare din cele trei tipuri propuse: avem
fortificaţie cu ziduri de piatră în secolul al XI-lea la
Moldoveneşti, avem fortificaţie cu val, palisadă şi şanţ
în secolelor XII-XIV cum sunt cele de la Lipova, Ceala, Cuhea[13]
şi avem fortificaţii cu val, palisadă şi şanţ în
secolul al X-lea la Biharea, Dăbâca.
Multe din cetăţile
secolelor IX-XI, amintite în documentele vremii, nu sunt nici până în
prezent identificate pe teren şi singurele informaţii pe baza
cărora se pot face identificări ale acestora sunt de natură
toponimică. Numeroase aşezări, supravieţuitoare sau
"dispărute", au conţinut sau conţin în numele lor
indicii cu privire la caracterul întărit al localităţii sau la
existenţa odinioară a unei fortificaţii. În această ordine
de idei avem numeroase toponime care amintesc de acele întărituri mai
simple, din copaci şi şanţuri, din îngrădituri şi
valuri de pământ, unele dintre aceste întărituri fiind distruse sau
cucerite de către unguri în perioada luptelor pentru cucerirea
Transilvaniei. Existenţa lor pe teritoriul transilvănean este
susţinută şi de menţionarea unor astfel de
fortificaţii de către Anonymus în a sa cronică Gesta Hungarorum[14].
Pe de altă parte, astfel de fortificaţii sunt atestate în tot
spaţiul Europei de Est, începând din teritoriile de la est de Prut şi
ajungând până în zona Sileziei de astăzi[15].
Fortificaţiile primelor
secole ale evului mediu erau construite din pământ, lemn şi arareori
din piatră, fie că erau tabere de vară (castra estiva), fie că erau permanente (castra stativa). Din secolul al XII-lea până la marea invazie
tătaro-mongolă din 1241 se dezvoltă noul tip de
fortificaţii: cetăţile de pământ şi lemn, alături
de care încep să-ţi facă apariţia şi unele
fortificaţii din piatră (Moldoveneşti, Dăbâca, Feldioara).
Experienţa tragică a invaziei din 1241 a determinat regalitatea
să înlocuiască tot mai mult valul de pământ şi palisada cu
piatra în construirea sau întărirea unor cetăţi şi noul tip
de fortificaţie se va impune, ieşind, începând cu sfârşitul
secolului al XIII-lea, de sub monopolul puterii regale[16].
Fenomenul poate fi încadrat şi în procesul mai larg al încastelării
Transilvaniei în secolele XIII-XIV pe fondul anarhiei feudale din regatul ungar
de la sfârşitul secolului al XIII-lea, iar în acest context are loc
şi apariţia în spaţiul transilvan a
turnurilor-locuinţă fortificate, ca exemplu a generalizării
relaţiilor feudale de tip apusean. D. Ţeicu consideră că
turnurile-locuinţă fac parte din ansamblul lumii satului medieval
(...Prezentul nostru demers vizează
doar un aspect din arheologia satului medieval, anume cel referitor la
turnurile - locuinţă.)[17],
fapt cu totul inacceptabil, deoarece turnul-locuinţă este apanajul
unui feudal şi nicidecum al unei comunităţi, el nefiind un
element de fortificare a unei localităţi ci reşedinţă
seniorială. Această afirmaţie este susţinută chiar de
autorul citat, când afirmă că originea
turnului - locuinţă ca fortificaţie tipică cu caracter
individual (s.n.), restrâns,
trebuie căutată în civilizaţia medievală
vest-europeană a sec. XI-XII[18]. Turnurile-locuinţă din
piatră au transpus, din punct de vedere constructiv, tradiţiile mai
vechi ale arhitecturii din lemn, apreciate, fiind, ca una din marile
inovaţii ale arhitecturii de fortificaţii din Europa de vest din
secolul al XI-lea, şi cel mai probabil fenomenul se
desfăşoară în paralel cu dezvoltarea arhitecturii ecleziastice
în piatră[19].
Pornind de la analizarea
sumară a unor ipoteze privitoare la modul de organizare a unor teritorii
şi postulând existenţa încă din secolele VIII-IX a unor
structuri teritoriale aflate în faze de evoluţie spre o formă
statală, autorii tratatului de Istorie a românilor[20]
încearcă să ofere o structură tipologică a acestora,
pornind de la analizarea fortificaţiilor prin prisma a patru criterii: loc
de amplasare (promontoriu, câmpie, luncă), tehnică de
construcţie şi dimensiuni, material de construcţie, rol
funcţional. Ne declarăm
şi noi de acord cu faptul că primul criteriu este unul fără
nici o relevanţă în ceea ce priveşte aportul pe care l-ar aduce
într-o analiză tipologică din punctul de vedere al unor
încadrări cronologice. Totuşi, nu putem să nu remarcăm o
oarecare superficialitate în ceea ce priveşte tratarea subiectului,
deoarece mai înainte de a admite că primul criteriu nu este important
pentru stabilirea unei tipologii ştiinţifice[21]
se menţionează că toate cele patru criterii prezintă, în
general, aceeaşi importanţă[22].
S. Musteaţă[23]
a realizat pentru teritoriul Republicii Moldova o tipologie care porneşte de
la criteriile amplasării şi formelor fortificaţiilor din acest
spaţiu, deosebind mai multe tipuri de fortificaţii, dar
fără o departajare cronologică foarte clară, deoarece forma
fortificaţiilor este dată de terenul pe care ele sunt amplasate
şi astfel nu se pot deosebi anumite preferinţe pentru unele forme pe
parcursul secolelor evului mediu, ci eventual anumite preferinţe în ceea
ce priveşte amplasarea fortificaţiilor.
Dar poate cel mai bine
ilustrează imposibilitatea desprinderii de concepţiile apărute
în anii ’60 ai secolului al XX-lea, modalitatea simplistă de oferire a
unei tipologii a fortificaţiilor transilvane din Istoria României.
Transilvania[24], în
care sunt prezentate cele trei tipuri de fortificaţii pe care le-a
propus M. Rusu[25]
încă din 1978. Dar această tipologie este una care porneşte doar
de la analizarea din prisma unui singur criteriu şi anume acela al
materialelor folosite la construirea fortificaţiilor.
O propunere mai
complexă în ceea ce priveşte criteriile de tipologizare a
fortificaţiilor transilvane a făcut-o Şt. Pascu, care a luat în
calcul criteriul materialelor de construcţii şi apartenenţa
fortificaţiilor[26],
dar s-a oprit mai ales asupra criteriului apartenenţei în ceea ce
priveşte fortificaţiile din piatră. Nu ne declarăm de acord
cu concluzia emisă de autorul citat referitoare la anterioricitatea fortificaţiilor
ţărăneşti asupra fortificaţiilor regale sau
nobiliare: …multe dintre aşezările întărite au fost la
început „cetăţi ţărăneşti”, dintre care unele au
devenit apoi cetăţi regeşti sau feudale…[27]
O astfel de evoluţie nu se încadrează în tiparul societăţii
medievale europene şi mai ales în spaţiul de influenţă
apuseană, unde construirea de fortificaţii era apanajul
regalităţii sau reprezenta un atribut de forţă al
feudalilor.
1.2 Aspecte tipologice
ale elementelor constitutive ale fortificaţiilor. Pentru a realiza un
tablou cronologic care să permită o departajare cronologică cât
se poate de strânsă este absolut necesară o analizare şi a
formelor elementelor ce compun fortificaţiile din pământ şi
lemn, fiind vorba în principal de val, şanţ de apărare,
bermă, drum de rond şi palisadă. Încă din anul 1956 a
fost publicat un important studiu referitor la fortificaţiile de
pământ şi lemn din regiunea Niprului mijlociu, respectiv din cnezatele
situate pe teritoriul numit în vechime Russkaia zemlea, studiu datorat
lui P. A. Rappaport[28].
Autorul citat a alcătuit o tipologie destul de pertinentă pornind de
la analizarea formelor elementelor ce compun fortificaţiile, reuşind
să departajeze mai multe tipuri de fortificaţii[29]:
secolele VIII-IX sunt caracterizate de
aşezări care folosesc pentru apărare forme de relief favorabile
din acest punct de vedere. Forma fortificaţiilor era neregulată,
fiind subordonată poziţiei pe care o ocupau şi erau apărate
în zonele mai expuse prin elemente artificiale (şanţ şi val);
secolul al X-lea marchează
începutul unei noi perioade în organizarea aşezărilor întărite,
fiind prezentate trei variante:
prima este reprezentată de
continuarea tipului din perioada secolelor VIII-IX;
a doua este reprezentată de
aşezări ce folosesc poziţiile greu accesibile, dar au şi
fortificaţii artificiale, constând în val şi şanţ de
apărare;
a treia variantă reprezintă
grupa de aşezări care nu mai sunt condiţionate de forme de
relief apărate natural, elementele principale de fortificaţie sunt
constituite de valul de pământ, şanţul de apărare şi
palisada complexă.
Analizând aceste elemente de
fortificaţii, P. A. Rappaport a reuşit să prezinte o
evoluţie a lor, pornind de la analizarea în principal a
modalităţii de construire a valurilor şi palisadelor aferente[30].
În secolul al X-lea se întâlneşte sistemul continuării în adâncime,
în pământul valului, a rândurilor orizontale de bârne ce formau peretele
palisadei simple. Spre sfârşitul secolului al X-lea aceste
construcţii devin mult mai complexe: se folosesc două şiruri de
bârne paralele, în interiorul cărora se bătătoreşte
pământul, rezultând un miez al valului de o consistenţă şi
duritate sporită. În secolul al X-lea această variantă a valului
casetat evoluează şi mai mult iar în cursul secolului al XII-lea apar
şi alte elemente de fortificare artificiale: turnurile de apărare
amplasate în fazele de început în zona porţii şi apoi şi pe valul
de pământ al fortificaţiei în punctele considerate mai vulnerabile[31].
Criteriile enumerate mai sus
sunt în esenţă cele mai importante modalităţi de
clasificare a fortificaţiilor şi cu posibilităţi reale de a
oferi şi unele raportări la cronologie, fapt pentru care ne-am oprit
la rândul nostru asupra următoarelor trei criterii de clasificare,
nuanţând, totuşi, fiecare criteriu în parte, după cum
urmează:
Ř
după materialele de construcţie:
Tipul I
- Subtipul I a.
Linii de prisăci
- Subtipul I b. Fortificaţii cu val de pământ (v1-v2)
şi/fără palisadă simplă (p1).
- Subtipul I c.
Fortificaţii cu val de pământ (v3) şi palisadă
complexă (p2, p3).
- Subtipul I d. Fortificaţii cu val de
pământ, şanţ de apărare, palisadă şi turn
locuinţă din piatră.
Tipul II
- Subtipul II a. Cetăţi cu incinte circulare simple
construite în jurul unui turn locuinţă.
- Subtipul II b. Incinte poligonale cu turnuri patrulatere interioare
şi cu/fără turn locuinţă.
- Subtipul II c.
Incinte circulare cu turnuri rectangulare interioare.
- Subtipul II d.
Incinte circulare cu turnuri rectangulare exterioare
- Subtipul II e. Incinte din piatră longitudinale având şi
val de pământ (v4) şi şanţ sec de apărare
- Subtipul II f.
Incinte neregulate cu turnuri patrulatere interioare
- Subtipul II g.
Fortificaţii de tip european central – castelele
după funcţia lor
§ Fortificaţii de graniţă
§ Fortificaţii centre de comitat
§ Fortificaţii urbane
§ Fortificaţii de refugiu
Ř
după apartenenţa lor
§ Fortificaţii regale
§ Fortificaţii voievodale
§ Fortificaţii episcopale
§ Fortificaţii nobiliare
§ Fortificaţii colective
Toate aceste variante se
grupează în două categorii: categoria A – secolul al X-lea –
ultima decadă a secolului al XIII-lea şi categoria B – ultima
decadă a secolului al XIII-lea - secolul al XV-lea[32].
Putem astfel vorbi de un grup de fortificaţii medievale timpurii
şi un al doilea grup de fortificaţii, construite numai din
piatră, caracteristic evului mediu dezvoltat şi târziu.
1.3 Elemente ale
fortificaţiilor din pământ şi lemn. Din dorinţa,
exprimată şi mai sus, de a stabili un tablou cronologic de o acurateţe
cât mai mare, este necesară analizarea – pe baza studiilor apărute
până în prezent – a celor trei elemente principale ce constituie o
fortificaţie din pământ şi lemn: şanţul de
apărare, valul de pământ şi palisada. Fortificaţiile de
referinţă pe care le luăm în discuţie sunt cele care au,
până în prezent, cele mai multe date publicate: Vladimirescu, Biharea,
Ortelec, Moigrad, Dăbâca, Şirioara, Cluj-Mănăştur.
Şanţul de
apărare a fost primul element utilizat în apărarea unor aşezări
încă din perioada antichităţii, evoluând odată cu
dezvoltarea fortificaţiilor în ansamblul lor, de la forma de albie, la
forme unghiulare, ascuţite, putând avea bermă sau nu pe partea
dinspre val, evoluţii ce pot fi împărţite în două tipuri: s1
şi s2.
Tipul s1. În urma cercetărilor
arheologice s-a putut constata că, în fazele iniţiale ale
fortificaţiilor de la Vladimirescu / jud. Arad[33],
Ortelec[34]
şi Moigrad / jud. Sălaj[35],
şanţurile adiacente valurilor au o formă de albie cu fundul
relativ plat şi cu adâncimi variind între 1,20 şi 1,80 m
faţă de nivelul antic de călcare, iar în partea dinspre val au
fost depistate – la Vladimirescu şi Dăbâca 2 – urmele unor gropi de
par înfipţi oblic, orientaţi spre şanţ. Diferenţele de
nivel de la fundul şanţului şi până la coama valului, la Ortelec
este de 9 m iar la Moigrad este de 8 m. O situaţie similară o
întâlnim în cazul şanţurilor fortificaţiilor de la Şirioara
1 şi Dăbâca 1, care au forma unei albii cu fundul plat[36].
În toate cazurile prezentate faza I de fortificare se datează în cursul
secolului al X-lea, fapt susţinut şi de analogiile din spaţiul
morav şi polonez, unde mai ales fortificaţiile de la Stare Mesto,
Stara Kourim şi Tum (fig. 1) au astfel de forme ale şanţurilor
şi elemente suplimentare de protejare a valului.
Tipul s2. Spre sfârşitul
secolului al X-lea forma şanţurilor de apărare din cadrul
fortificaţiilor amintite nu suferă mari modificări, acestea
fiind prezente mai ales în ceea ce priveşte dimensiunile
şanţurilor. La Dăbâca 2 şanţul de apărare aferent
valului incintei I a fost adâncit până la stânca nativă şi
lărgit în partea superioară, ajungând să aibă o adâncime de
cca. 4 m şi o lăţime la partea superioară de 9 m iar la
partea inferioară de abia 3 m[37].
Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul fazei a II-a de
fortificare de la Vladimirescu[38].
În toate cazurile nouă formă a şanţului este dată de
faptul că în etapa a II-a de refacere a valului de pământ este
inclusă şi ruina valului iniţial, iar şanţul,
datorită alunecării unei părţi din acest val, trebuia
resăpat şi era adâncit.
Tipul s3. Concomitent cu
dezvoltarea palisadelor şi mărirea volumului valurilor de
pământ, şanţurile de apărare vor evolua, în cursul
secolului al XI-lea, spre forme ascuţite şi cu dimensiuni, atât în
ceea ce priveşte adâncimea cât şi lăţimea la partea
superioară, destul de mari. În acest sens sunt de menţionat
şanţurile fortificaţiilor de la Dăbâca 2 şi
Moreşti, aferente palisadelor complexe şi valurilor casetate, care se
datează în ultima parte a secolului al X-lea şi prima jumătate a
secolului al XI-lea, care îşi găsesc din nou analogii în spaţiul
moraviano-polono-rus şi în spaţiul german.
Valul de pământ a
reprezentat elementul principal de fortificare în perioada evului mediu
timpuriu, fiind elementul caracteristic pentru categoria A (a
fortificaţiilor din pământ şi lemn). Analizarea tipurilor de
valuri de apărare cunoscuta ca urmare a cercetărilor arheologice de
pe teritoriul Transilvaniei permite o departajare a lor din punct de vedere
cronologic şi tipologic şi anume: tipul v1 (val construit din
straturi de pământ bătătorite, cu bermă la exterior şi
drum de rond la interior – Dăbâca 1, Cluj-Mănăştur 1,
Moldoveneşti 1), tipul v2 (val din pământ întărit prin
intermediul constituirii unor casete prin legarea celor două garduri din
lemn cu ajutorul unor grinzi transversale – Dăbâca 3,
Cluj-Mănăştur 2 şi 3, Moreşti), tipul v3 (val de
pământ întărit prin intermediul bucăţilor de piatră
legate cu pământ – Zalău-Ortelec, Avrig) şi tipul v4 (valuri de
pământ ce reprezintă doar elemente defensive ajutătoare ale unor
fortificaţii din piatră – Breaza).
În secolele IX-X, în
regiuni întinse din Europa central-vestică şi sud-estică,
fortificaţiile au fost apărate de valuri realizate în tehnica
grilajului (Holz-Erde-Wall), precum şi a casetelor (Kasetenkonstruktion),
existând date după care sistemul grilă este anterior celui casetat,
dar utilizarea lor s-a făcut aproape concomitent[39].
Pentru spaţiul transilvan se pot face câteva departajări cronologice
pornindu-se de la datările acceptate pentru fortificaţiile cercetate
până în prezent.
Tipul v1. Majoritatea
fortificaţiilor de pământ din Transilvania îşi încep
existenţa cel mai devreme la începutul secolului al X-lea şi pentru
această perioadă avem documentată folosirea valului de
pământ simplu la Dăbâca 1 (incinta IV), Cluj-Mănăştur
1, Moldoveneşti 1. Prima fază de fortificare de la Moldoveneşti
constă dintr-un val de pământ simplu, bătătorit, lat de 7-9
m, care înconjoară platoul şi pe coama lui se presupune
existenţa unei palisade simplă de lemn, această etapă datându-se
la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea[40].
La Cluj-Mănăştur 1 prima fază de fortificare constă
dintr-un val de pământ construit din straturi succesive de pământ
nisipos, pietriş şi lentile de pământ negru, îmblănit pe
ambele feţe cu bârne de lemn, fiind datat în prima parte a secolului al
X-lea[41].
Deci, tipul v1 este întâlnit în spaţiul transilvan într-o
perioadă de timp relativ scurtă, în prima jumătate a secolului
al X-lea.
Tipul v2. La Şirioara
în faza I de fortificare a fost documentată existenţa unui val
construit pe un schelet din lemn, format din două garduri din bârne de
lemn, legate între ele prin alte bârne transversale. Nu au fost surprinse
arheologic urmele bârnelor aflate la exteriorul valului, dar au fost înregistrate
fragmente compacte de lemn carbonizat de la bârnele transversale, care legau
între ele cele două feţe ale valului[42].
La Dăbâca 2
şi 3, Cluj-Mănăştur 2, Moldoveneşti 1 au fost
surprinse alte valuri construite după aceleaşi caracteristici, care
aveau pe coamă sau în spatele lor o palisadă complexă. La
Dăbâca 2 această situaţie este documentată de refacerea
valului incintei I, prin supraînălţare şi prin construirea unei
palisade cu pereţi dubli din bârne de lemn dispuse longitudinal şi
întărite prin prinderea lor de alte bârne dispuse orizontal[43].
Acest sistem are o fundaţie constituită din scheletul de lemn
îngropat în mantaua valului, ceea ce sporea rezistenţa acestuia şi
crea o bază solidă pentru elevaţia palisadei. Datarea acestor
valuri este una destul de largă, ele întâlnindu-se începând din prima
parte a secolului al XI-lea, până în cursul secolului al XII-lea, când la
Dăbâca sunt înlocuite cu ziduri din piatră[44].
Tipul v3. Al treilea tip de
val este unul relativ simplu şi este menţionat la Zalău-Ortelec
şi este datat destul de larg, pe baza ceramicii descoperite în cadrul
săpăturilor arheologice, în a doua jumătate a secolului al X-lea
şi începutul secolului al XI-lea[45].
Tipul v4. Ultimul tip de val
este reprezentat de valurile târzii constatate la fortificaţiile de
piatră din secolele XIII-XIV, unde sunt folosite ca elemente defensive
ajutătoare, fiind ridicate în zonele cu potenţial de risc mare. Ne
vom opri în acest context asupra fortificaţiei de la Breaza, unde avem
atestată folosirea valurilor de pământ concomitent cu incinta de
piatră, începând din a doua jumătate a secolului al XIII-lea[46].
După cum s-a
putut constata se poate totuşi delimita o evoluţie cronologică a
perioadelor de folosire a unor tipuri de valuri (vezi Tabel 1), fapt ce va
putea oferi elemente suplimentare în cadrul stabilirii unei tipologii şi
cronologii a fortificaţiilor din Transilvania.
Tabel. 1. Evoluţia tipurilor de val de apărare la
fortificaţiile din Transilvania
|
|
Tip v1 |
Tip v2 |
Tip v3 |
Tip v4 |
|
Sec. IX(?)-X |
Dăbâca 1, Biharea 1 |
|
|
|
|
Sec. X-XI |
|
Dăbâca 2, Cluj-Mănăştur 1 |
Zalău-Ortelec |
|
|
Sec. XI-XII |
|
Dăbâca 2, Moldoveneşti, Moreşti |
|
|
|
Sec. XII-XIII |
|
Cluj-Mănăştur 2, Cluj-Mănăştur 3 Şirioara 2 |
|
|
|
Sec. XIII-XIV |
|
|
|
Breaza |
Palisada a fost un element
defensiv care şi-a făcut prezenţa în spaţiul slav, fiind
unul dintre elementele cele mai longevive, din secolul al IX-lea şi
până în secolul al XIII-lea. Pe parcursul acestei perioade tehnica de
construcţie a palisadei a evoluat generând mai multe forme, caracteristice
pentru anumite segmente cronologice. Spaţiul transilvan nu a făcut
notă discordantă din acest punct de vedere, chiar dacă
cercetările în cadrul unor situri arheologice fortificate nu se
ridică la nivelul celor din spaţiul polon sau rus. Analizând tehnica
de construcţie a palisadelor descoperite la fortificaţiile din
Transilvania am reuşit să creionăm un tablou tipologic ce
conţine trei tipuri de palisadă: p1 – palisadă simplă ce
caracterizează fazele aferente secolului al X-lea; p2 – palisadă
complexă alcătuită din pereţi din bârne dispuse
longitudinal şi susţinute de stâlpi verticali şi transversali
care aveau rolul de a rigidiza cei doi pereţi ai palisadei, golurile
create de aceste îmbinări fiind umplute cu pământ; p3 – palisadă
evoluată din tipul anterior, dar care reprezintă partea
superioară a unei structuri din pământ şi lemn, iar parapetul
exterior este protejat printr-un şir de pari înfipţi oblic deasupra
şanţului de apărare.
Tipul p1. Varianta p1
reprezintă cea mai simplă palisadă cunoscută din
cercetările arheologice de la Dăbâca 1 şi
Cluj-Mănăştur 1, fiind de fapt un simplu gard din pari
înfipţi în pământ, putând fi un element de fortificare suplimentar în
cazul existenţei unui val de pământ sau reprezentând singurul element
de fortificare în cazul construirii ei în zone apărate natural. La
Dăbâca 1, în prima fază de fortificare, datată anterior
secolului al XI-lea, marginile abrupte ale terasei ce cuprinde incintele I, III
şi IV au fost fortificate printr-un gard simplu de stâlpi masivi,
înfipţi vertical unul lângă altul, după cum rezultă din
gropile de stâlpi înregistrate în
secţiunea III 3 din 1966, pe latura de est a incintei III[47].
În cazul palisadei de la incinta I constatăm o evoluţie a tipului
constructiv, fiind documentată existenţa unui drum de rond construit
din pământ şi dintr-o platformă din pari şi loazbe, pe care
circulau apărătorii fortificaţiei, iar palisada
propriu-zisă este alcătuită din bârne verticale aşezate din
loc în loc, legate cu ajutorul a altor bârne transversale şi a unor
împletituri de nuiele[48]
(fig. 3).
La Zalău – Ortelec pe
marginile de nord-est şi de nord ale
terasei pantele fiind foarte abrupte, fortificarea s-a făcut prin
intermediul unor garduri de stâlpi, fortificaţia aparţinând unei
aşezări datate în cursul secolelor X-XI, prin intermediul ceramicii
descoperită în locuinţele aflate în incită[49].
O analogie la acest tip de
palisadă o întâlnim în cazul aşezării Grupskaďa din regiunea
Zitomir[50],
iar un timp asemănător, dar cu unele elemente mai evoluate în ceea ce
priveşte amenajarea unei berme în faţa
palisadei şi a unui drum de rond în spatele acesteia (cazul palisadei de
la incinta I a fortificaţiei Dăbâca 1), ce se datează în
a doua jumătate a secolului al X-lea şi începutul secolului al
XI-lea, este cel de la Poznan[51]
şi cel de la Behren-Lübchin[52]
(fig. 4) . Pe baza acestor analogii putem admite ridicarea palisadei simple de
la Dăbâca 1, din prima etapă de fortificare, faza a-I-a, în prima
treime a secolului al X-lea, ca element de fortificare a aşezării
existente aici şi funcţionând până la sfârşitul secolului
al X-lea sau cel mult până în primii ani ai secolului al XI-lea.
Tipul p2 reprezintă
trecerea la categoria palisadelor complexe, ce se ridică ca parte
integrantă a unui val de pământ. Acest tip este considerat ca fiind
al doilea tip de fortificaţie existent pe teritoriul Transilvaniei în
cursul evului mediu timpuriu[53].
Astfel de palisade complexe sunt documentate la Dăbâca 2, Vladimirescu,
Cluj-Mănăştur 2, fiind datate ca funcţionând cel mai târziu
până la mijlocul secolului al XI-lea[54].
La Şirioara a fost cercetată în S II o palisadă de lemn
distrusă printr-un puternic incendiu şi aşa cum rezultă din
profilul publicat ea nu a fost ridicată pe coama sau în spatele unui val
de pământ, deoarece se află pe una dintre laturile cu maximă
protecţie naturală[55]
(fig. 6). Din poziţia şi dispunerea bârnelor carbonizate, groase de
5-8 cm şi late de 15-20 cm s-a putut reconstitui parţial tehnica de
construire a palisadei. Iniţial, după ce terenul a fost nivelat,
peste lutul steril s-a ridicat o palisadă
a cărui schelet de lemn era constituit în modul următor:
pereţii exteriori erau formaţi din bârne groase de câte 20-40 cm.
aşezate longitudinal, iar la distanţa neegale (2-3 m) ele erau
sprijinite de stâlpi verticali groşi de 30-40 cm. Aceşti pereţi
erau legaţi între ei la bază, de bârne transversale lungi de cca. 1,5
m, dispuse la o distanţă de 15-20 cm una de lata. Spaţiile goale
dintre bârne au fost umplute cu pământ iar înspre partea superioară a
palisadei bârnele transversale nu mai erau aşa de dese, ci erau dispuse la
distanţă de cca. 1 m, formând compartimente patrulatere umplute cu
pământ[56]. Din
profilul de est al S II rezultă că palisada a avut iniţial o
lăţime de 5 m (fig. 6). Datarea acestei faze de fortificare da
la Şirioara nu este uşor de făcut, dar prin analogie cu ceea ce
se cunoaşte de la Dăbâca autorii cercetării au propus ca datare
a momentului de părăsire al acestui tip sfârşitul secolului al
XI-lea[57].
Palisada de la incinta I de
la Dăbâca 2 este construită într-o manieră similară:
scheletul de lemn al palisadei avea pereţii exteriori din bârne
aşezate longitudinal, fiind sprijiniţi din loc în loc de stâlpi
verticali, structura fiind consolidată cu ajutorul altor bârne dispuse
transversal, formându-se compartimente regulate ce au fost umplute cu
pământ. Datarea acestei palisade a fost făcută pe baza unor piese de metal găsite sub stratul
de arsură scurs după distrugerea palisadei spre interiorul incintei:
o brăţară şi un colier de bronz, un inel de argint,
două vârfuri de săgeţi, care se înscriu în perioada
cuprinsă între a doua jumătate a secolului al X-lea şi secolul
al XI-lea[58].
Aceeaşi situaţie fiind documentată şi în cazul
fortificaţiei Cluj-Mănăştur 2, unde palisada a putu fi
datată mai exact pe baza unor materiale ceramice cu analogii la Alba
Iulia, Şirioara, Cenad, Păcuiul lui Soare şi anume fragmente de
căzănele şi de vase cu gât canelat, databile în a doua
jumătate a secolului al X-lea şi în secolul al XI-lea[59].
Distrugerea acestor palisade se pare că a avut loc concomitent
datorită conflictelor din a doua parte a secolului al XI-lea dintre
regalitatea ungară şi pecenegi şi cumani. Cele mai puternice
analogii la acest tip de palisadă se întâlnesc în spaţiul polonez la
Klecko şi la Gniezno, care sunt datate în cursul secolului al XI-lea[60],
reprezentând totuşi variante mult mai avansate decât cele cunoscute
până în prezent în Transilvania. Acest lucru s-ar putea datora
migrării acestui tip de palisadă dinspre spaţiile slavilor
orientali şi occidentali spre cele ale Europei Centrale şi de sud-est
pierzându-şi treptat unele caracteristice şi suferind transformări
ce le individualizează în fiecare regiune în parte.
Deci, tipul p2 din Transilvania se încadrează
cronologic în perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al X-lea
şi începutul secolului al XI-lea, fiind caracteristic pentru
aşezări fortificate de dimensiuni relativ mari.
Tipul p3. Acest tip de
palisadă este unul evoluat din tipul p2, dar construcţia s-a
presupune un ansamblu de elemente mult mai complex, fiind constituit din val de
pământ casetat şi îmblănit cu bârne de lemn, palisadă
complexă realizată din lemn şi pământ. Un astfel de tip de
palisadă a fost documentată la Dăbâca 3: valul ce
înconjoară incintele I şi II şi care are o formă
aproximativ triunghiulară. Noul val construit în etapa a treia de
fortificare, ce se mai păstrează pe alocuri pe o înălţime
de 5 m, era îmblănit pe amândouă feţele cu bârne de lemn
aşezate orizontal, iar cele două feţe erau legate una de
cealaltă prin intermediul unor bârne transversale aşezate în
şiruri, la intervale de cca. 1m, care se înalţă de la bază
până sus[61]. Acest val
cu palisadă este datat prin intermediul unui cercel cu cap S descoperit în
pământul de umplutură al valului de la incinta I, cercel ce se
datează la sfârşitul secolului al XI-lea şi în prima parte a
secolului al XII-lea[62].
Datorită faptului că a fost surprinsă o etapă de refacere a
acestui val, etapă datată cu o monedă de la Coloman (1095-1114),
putem admite ridicarea acestui val cu palisadă încă de la
sfârşitul secolului al XI-lea.
O situaţie
similară în ceea ce priveşte refacerea fortificaţiei o întâlnim
la Cluj-Mănăştur 3, unde în cea de a treia etapă de
fortificare, după distrugerea palisadei de tip p2, peste
rămăşiţele acesteia a fost ridicat un val
căptuşit cu bârne de lemn aşezate longitudinal[63],
ce este similar cu valul de pământ cu palisadă complexă de la
Moreşti (fig. 8). Un profil edificator pentru modul cum se
păstrează urmele unei astfel de palisade cu val căptuşit
este cel de la Belgorodka[64]
(fig. 7), care reprezintă o analogie foarte bună pentru Dăbâca 3
şi Cluj-Mănăştur 3. Faza de fortificare de la Belgorodka,
ce corespunde fazelor trei de fortificare de la Dăbâca şi
Cluj-Mănăştur (fig. 6)
este datată în cursul secolului al XI-lea şi a funcţionat până
în cursul secolului al XII-lea[65].
Acest tip de palisadă
este completat în cazul fortificaţiei de la Stare Mesto de un şir de
pari înfipţi oblic peste şanţul de apărare, ce aveau rolul
de a proteja latura exterioară a peretelui palisadei. Un astfel de sistem
este documentat şi la Dăbâca 2, unde acest şir de pari era urmat
de o bermă acoperită cu glii de iarbă şi abia apoi
urma latura exterioară a palisadei; o situaţie similară fiind
şi ce a de la Vladimirescu / jud. Arad.
Se poate afirma, deci,
că avem de a face cu un tip de palisadă ce comportă unele mici
adăugiri în funcţie de zonă iar cronologic ea se datează
începând din secolul al XI-lea şi până la sfârşitul secolului al
XII-lea, existând în Transilvania şi prelungiri până în preajma
invaziei tătare din 1241, aşa cum a fost cazul la Şirioara sau
Cluj-Mănăştur 3[66].
Tabel
2. Cronologia tipurilor de valuri de pământ, şanţuri de
apărare şi palisade
|
|
|
Sec. IX (?)-X
|
Sec. X-XI
|
Sec. XI-XII
|
Sec. XII-XIII
|
Sec. XIII-XIV
|
|
|
V1
|
x
|
|
|
|
|
Valuri de
|
V2
|
|
x
|
x
|
|
|
pământ
|
V3
|
|
x
|
x
|
x
|
|
|
|
V4
|
|
|
|
|
x
|
Şanţuri de
|
S1
|
x
|
x
|
|
|
|
apărare
|
S2
|
|
x
|
x
|
x
|
|
|
|
S3
|
|
X
|
X
|
|
|
|
|
P1
|
x
|
x
|
|
|
|
Palisade
|
P2
|
|
x
|
x
|
|
|
|
|
P3
|
|
|
x
|
x
|
|
2. Tipologia
fortificaţiilor din pământ şi lemn
Tipologia prezentată în cele ce urmează se referă la fortificaţiile de pământ şi lemn şi la cele din piatră, luând în evidenţă unele particularităţi de construcţie şi planimetrice ale acestor fortificaţii. Intervalul cronologic la care ne referim – din secolul al X-lea şi până în anul 1382 - creează de la bun început unele mici dificultăţi în abordarea tuturor tipurilor de fortificaţii, unele dintre acestea depăşind ca datare acest interval şi din acest motiv nu abordăm bisericile fortificate şi fortificaţiile urbane din Transilvania. Pentru o delimitare mai clară a tipurilor şi subtipurilor fortificaţiilor transilvănene am operat împărţirea lor în două tipuri după materialul principal de construcţie: tipul I – fortificaţii din pământ şi lemn şi tipul II – fortificaţii din piatră. În cadrul celor două tipuri sunt prezentate mai multe subtipuri, încercându-se o departajare cronologică.
Tipul I. Fortificaţii de pământ şi lemn. În acest tip sunt incluse toate fortificaţiile caracteristice perioadei cuprinsă între secolele X-XIII, ce au ca material principal de construcţie pământul şi lemnul, fiind prisăci, cetăţi şi curţi nobiliare fortificate.
Subtipul Ia. Linii de prisăci
Sistemul
prisăcilor este cunoscut în întreagă Europa Orientală, fiind o
caracteristică a statelor slave din acest spaţiu. În Transilvania ele
au reprezentat principala formă de apărare edificată, în
special, la graniţe, fiind menţionate documentar începând cu secolul
al XIII-lea, la Ungra, Hălmeag şi în Maramureş[67].
Prisăcile reprezentau linii defensive constituite din elemente complexe de
fortificare: valuri continue, palisade construite în zone de trecere
obligatorie şi chiar fortificaţii din pământ şi lemn, care
asigurau paza unor drumuri şi pasuri de trecere obligatorii. Alături
de aceste elemente este documentată – în apropiere de Zalău –
existenţa unor turnuri de supraveghere[68],
aşa cum sunt cunoscute şi la graniţa de vest a regatului ungar
în regiune Mur – Raab[69].
În parte de est a Transilvaniei sistemul de prisăci este constituit din
elemente continue – valuri de pământ cu palisadă în unele puncte –
susţinute de puncte fixe de apărare şi de comunităţi
specializate în apărarea graniţelor. O analiză mai
aprofundată a acestor sisteme de apărare a graniţelor ar permite
o departajare a unor subtipuri, dar această tipologie nu are neapărat
şi o valoare în plan cronologic, deoarece fiecare din elementele
prezentate mai sus este prezent începând din secolul al X-lea şi terminând
cu secolul al XIII-lea, fără a se putea deosebi un anume tip
caracteristic pentru o perioadă de timp.
Subtipul I b.
Fortificaţii cu val de pământ (v1-v2) şi / fără
palisadă simplă (p1).
Primele
fortificaţii ale evului mediu timpuriu au fost ridicate din materialele
cele mai răspândite – pământul şi lemnul -, care nu presupuneau
cunoştinţe tehnice avansate în ceea ce priveşte prelucrarea lor.
W. Hensel, pe baza cercetărilor asupra fortificaţiilor din Polonia,
Cehia, Slovacia şi Rusia, consideră că ipoteza, după care
cele mai vechi tipuri de fortificaţii cunoscute în mediul slav au fost
cele cu palisadă, este până în prezent general admisă de
cercetătorii perioadei, existenţa unei palisade fiind constatată
în mai multe cazuri pe teritoriul Poloniei (ex. Gniezno, Łęczyca,
Santok) şi în Moravia (ex. Mikulčice)[70].
În spaţiul transilvan aceste prime fortificaţii ale evului mediu
timpuriu sunt alcătuite din val, şanţ şi pe coama
valului o palisadă simplă, iar forma incintelor este în general
circulară. P. Iambor a reliefat
destul de bine similitudinile în ceea ce priveşte poziţia strategică,
adaptarea la formele de relief, tehnica de construcţie a valurilor de
pământ înconjurate de şanţuri de apărare, similitudini ce
sunt valabile şi în cazul funcţionalităţii
fortificaţiilor: majoritatea nu sunt doar centre militare, ci şi
centre fortificate ale unor aşezări cu populaţie mai
numeroasă în comparaţie cu aşezările deschise[71].
Aşezările
fortificate din spaţiul transilvan se află mai ales în partea
vestică a acestuia, pe importante drumuri strategice şi comerciale ce
se desfăşoară de-a lungul cursurilor marilor râuri navigabile
cum sunt Mureşul şi Someşul, apărând zonele bogate în
minereuri din Munţii Apuseni şi cei Metaliferi şi salinele (Ocna
Dej, Sic, Cojocna, Ocna Turzii, Ocna Mureş, Ocnişoara).
Exemplificări:
Ř
Dăbâca 1. – cuprinde fortificaţiile aparţinând
incintelor numite convenţional I, III şi respectiv IV (faza I de
fortificare Pascu – Rusu)
Fortificaţiile
celor patru incinte de la Dăbâca reprezintă cele mai importante
şi poate mai discutate elemente defensive din Transilvania şi din
această cauză ne oprim şi în demersul nostru asupra lor,
încercând să aducem un plus de claritate în evoluţia
fortificaţiei şi a succesiunii elementelor defensive. Autorii
cercetărilor arheologice desfăşurate pe parcursul a mai multe
campanii nu au oferit comunităţii ştiinţifice decât
rapoarte de săpătură sau aspecte contextuale ale ansamblului
fortificaţiei de la Dăbâca[72].
Dăbâca I
reprezintă etapa de construire a valurilor de pământ cu
şanţuri de apărare aferente incintelor numite convenţional
I, III şi IV, pe latura de sud – sud-vest, unde terenul nu oferea
protecţie naturală (fig 9). Celelalte laturi ale fortificaţiei
au fost întărite cu o palisadă simplă, din stâlpi masivi de lemn
înfipţi vertical unul lângă altul, aşa cum s-a constatat în
S3/III din 1966 pe latura de est a incintei a III-a[73],
ce are analogii în regiunea Zitomir / Polonia. În faza a II-a a etapei I Pascu
– Rusu se măreşte valul incintei I, iar drumul de rond existent în
spatele acestui val a fost pietruit. Pe acest strat de lespezi de pe drumul de
rond au fost cercetate două vetre de foc, fiind descoperite materiale
ceramice şi cei patru pandantive în formă de clopoţel[74].
Analiza materialelor
arheologice descoperite, precum şi compararea stratigrafiilor celor trei
valuri au arătat că ele sunt construite în etape diferite, dar la
intervale scurte de timp. În stratul corespunzător nivelului de distrugere
fortificaţiei Dăbâca 1 au fost găsite fragmente ceramice lucrate
atât la roata înceată cât şi la cea rapidă, vetre de foc, vârfuri
de săgeţi etc., databile în cursul secolului al X-lea, cu
posibilitate de extindere a limitei cronologice inferioare spre ultima parte a
secolului al IX-lea. Separarea suprafeţei fortificate în trei incinte nu
are legătură cu situaţia terenului, aşa cum apreciază
unii autori[75], ci mai
degrabă cu reflectarea unei situaţii sociale. Nu avem de a face doar
cu o simplă aşezare fortificată, ci mai degrabă cu o curte
cnezială şi aşezarea aferentă acesteia, fapt
susţinut şi de descoperirea în incintele III şi IV a numeroase
locuinţe şi vetre de foc cu material ceramic şi piese din metal
caracteristice pentru secolele IX-X[76].
Cronologia
absolută şi interpretările istorice ale colectivului de
cercetare de la Dăbâca au fost puse sub semnul întrebării de
mulţi cercetători[77],
dar cronologia relativă şi precizarea etapelor de construcţie
sunt elemente ce sunt acceptate în istoriografie ca fiind reale. Al. Madgearu
apreciază că inventarul descoperit în locuinţele din incinta a
IV-a şi a III-a nu este relevant pentru datarea fortificaţiei
Dăbâca 1, deoarece acestea pot fi anterioare ridicării
fortificaţie la incintele III şi IV, aşa cum se subliniază
şi într-un articol din anul 1980[78].
În ceea ce priveşte datarea fortificaţiei Dăbâca 1 (cu cele
două faze de funcţionare) de mai mare ajutor sunt cei patru
pandantive în formă de clopoţei, din argint, filigranaţi, care
au puternice analogii în zona bulgară (ex. Preslav), în estul Austriei
(ex. Drassburg), unde sunt dataţi în ultima treime a secolului al X-lea
şi la începutul secolului al XI-lea[79],
deci nu poate fi acceptată legarea momentului de distrugere a
fortificaţiei Dăbâca 1 de luptele duse în perioada de început a
secolului al X-lea. Al. Madgearu consideră că distrugerea fazei I a
fortificaţiei de la Dăbâca (Dăbâca 1) a avut loc pe fondul
conflictului dintre Ştefan I şi Gylas cel Tânăr / Prokuj din
anii 1002/1003, fiind refăcută câteva decenii mai târziu[80],
admiţând totuşi că Dăbâca 1 ar fi putu fi contemporană
cu perioada lui Gelu. Această datare este susţinută şi de
descoperirea unor fragmente de vase cu gât canelat ce aparţin unui tip de
ceramică răspândit în nord-estul Ungariei şi în Slovacia în
complexe datate spre sfârşitul secolului al X-lea[81].
Din punct de vedere
al planului fortificaţiei cele mai multe analogii se întâlnesc în zona
polono-rusă şi Dăbâca 1 s-ar încadra din acest punct de vedere
în tipul I C, de formă circulară, arcuită sau
triunghiulară, al tipologiei lui A. Zaki[82]
sau după alt criteriu de clasificare în tipul II C al tipologiei lui J.
Olczak, K. Siuchninski[83];
fortificaţii situate pe promontorii înalte, cu pante abrupte, ambele
datate în perioada secolele VIII-XI.
În concluzie admitem
existenţa unei fortificaţii, numită de noi în mod
convenţional Dăbâca 1 (corespunzătoare etapei I
Pascu-Rusu), ce a existat în cursul secolului al X-lea şi eventual
până în primii ani ai secolului al XI-lea, fortificaţie ridicată
parţial peste o aşezare mai veche datând din secolele VIII-IX,
după cum o dovedeşte cimitirul de tip Mediaş descoperit în zona
incintei a IV-a şi aplica din bronz atribuibilă orizontului avar de
la sfârşitul secolului al VIII-lea[84].
Ř
Cluj – Mănăştur 1. – fortificaţia cu
val de pământ şi şanţ de apărare (faza I de
fortificare Iambor – Matei)
Din prima fază
de fortificare se mai păstrează valul de pământ având o
înălţime de cca. 1,90 m şi o lăţime în partea
superioare de 4,75 m. Valul este format din straturi succesive de pământ
nisipos, pietriş şi lentile înguste de pământ negru bătut.
Cele două feţe ale valului uşor taluzate au fost îmblănite
cu bârne de lemn groase de 0,10-0,15 m, dispuse longitudinal şi sprijinite
din loc în loc de stâlpi verticali. Ceramica găsită aici este
încadrată foarte larg între secolele VIII-X[85],
astfel încât şi datarea fortificaţiei Cluj-Mănăştur 1
este o problemă a istoriografiei nerezolvată până în prezent,
autorii cercetării arheologice propunând datarea începuturilor ei la
sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea[86].
Construirea
fortificaţiei s-a făcut, ca şi în cazul fortificaţiei
Dăbâca 1, din necesitatea de a oferi protecţie aşezării
civile de aici, iar tehnica similară de căptuşire a valului de
pământ, precum şi unele descoperiri ceramice (vase cu gât canelat)
similare cu cele de la Dăbâca 1 îndreptăţesc o datare în cursul
secolului al X-lea, iar o aplică de centură din bronz,
descoperită în pământul de umplutură al unei gropi care a
deranjat straturile corespunzătoare aşezării[87],
împinge perioada de început a fortificaţiei Cluj-Mănăştur 1
în prima treime a secolului al X-lea[88].
Aceste considerente puse în legătură cu faptul că în valul de
pământ nu au fost depistate decât materiale ceramice aparţinând
perioadei romane şi post-romane[89],
îndreptăţesc acreditarea ideii construirii fortificaţiei
Cluj-Mănăştur 1 concomitent sau la foarte scurt timp după
apariţia aşezării.
Deosebirea
majoră între cele două fortificaţii contemporane este că
Dăbâca 1 a evoluat de la statutul de fortificaţie colectivă
(tipul XI) la statutul de fortificaţie centru de comitat (Dăbâca 2)
în timp ce Cluj-Mănăştur a fost pe tot parcursul existenţei
sale fortificaţie colectivă. P. Iambor a acreditat ideea după
care la Cluj-Mănăştur a fost centrul comitatului Cluj, atestat
prin numeroasele menţionări documentare din a doua jumătate a
secolului al XII-lea şi de la începutul secolului al XIII-lea[90],
dar după 1241 fortificaţia nu a mai fost refăcută[91],
ceea ce este greu de admis că se putea întâmpla dacă ea era centru de
comitat.
Alături de
aceste fortificaţii se mai poate enumera şi fortificaţia de la
Orăştie, care reprezintă, prin amplasarea sa, un caz aparte în
teritoriul intracarpatic transilvan, fiind construită într-o zonă
mlăştinoasă. Fortificaţia de la Orăştie
(numită de noi Orăştie 2) se datează în secolele X-XI,
fiind alcătuită dintr-un val de pământ cu palisadă
simplă şi şanţ de apărare şi, ca şi în cazul
fortificaţiei Dăbâca 1, suprapune o aşezare datată cu
material ceramic încadrabil în secolele VIII-IX[92].
Din cercetările, arheologice s-a putut constata că, pe latura de est,
nu s-a săpat un şanţ adânc aşa ca în sectorul de sud, ci
s-a amenajat doar o palisadă simplă folosindu-se probabil
înclinaţia naturală a terenului accentuată printr-un val
realizat din pietriş şi lut purtat, val ce suprapune astfel un strat
de cultură ce conţine ceramică databilă în secolul VIII[93].
Datarea perioadei de folosire a palisadei a fost făcută pe baza unui
vârf de săgeată cu peduncul de prindere ce se datează după
secolul al XI-lea[94]
(fig. 11), având extensie în timp până la începutul secolului al XII-lea.
Momentul de desfiinţare a palisadei simple este documentat de dublarea
zidului rotondei, dublare ce taie pe jumătate o groapă de la unul
dintre stâlpii palisadei, fapt ce demonstrează că palisada nu mai era
în funcţie la acel moment.
Punând în
ecuaţie necropola aflată în punctul Orăştie – Dealul
Pemilor X2[95] şi fortificaţia
aflată la Hunedoara – Dealul Sânpetru, considerăm că avem de a
face cu nişte puncte fortificate susţinute de comunităţi de
grăniceri, datate între a doua jumătate a secolului al X-lea şi prima
jumătate a secolului al XI-lea.
Deci, putem vorbi de
existenţa pe teritoriul transilvan a unui tip de fortificaţii
caracteristic pentru secolul al X-lea, dar care se prelungeşte şi în
cursul secolului al XI-lea (tip numit de noi Ib), alcătuit în principal
din valuri de pământ de dimensiuni relativi mici (cca. 3-4 m), care
pot fi şi îmblănite cu bârne de lemn pe latura exterioară, şanţuri
de apărare cu deschiderea în partea superioară de cca. 3 m,
aşa cum avem în cazul fortificaţiilor de la Dăbâca 1,
Cluj-Mănăştur 1, Şirioara 1, Vladimirescu şi
Nălaţi şi palisade simple dintr-un şir de bârne
înfipte în pământ (ex. Dăbâca 1).
Subtipul I c.
Fortificaţii cu val de pământ şi palisadă complexă.
Fortificaţiile
aferente acestui subtip reprezintă o fază evoluată a
fortificaţiilor de pământ din cadrul subtipului Ib, datorându-se în
principal continuării unor influenţe vest-slave, atestată de
prezenţa în zona de nord-vest a Transilvaniei a necropolelor de la
Nuşfalău (jud. Sălaj) şi Someşeni[96],
a tumulilor de la Sânicoară (com. Apahida, jud. Cluj)[97]
şi a elementelor de tip Mediaş. Începând din prima parte a secolului
al XI-lea fortificaţiile cu valuri de pământ îşi întăresc
sistemul defensiv prin construirea de palisade în tehnica casetării
şi prin întărirea structurii valului prin aceeaşi modalitate
(asemănătoare din punctul de vedere al tehnicii cu zidurile
cetăţilor dacice – murus dacicus). În cadrul acestor palisade au fost delimitate mai multe tipuri ce
marchează traseul lor spre faza finală: de la palisade din lemn cu
pereţi dubli susţinuţi de bârne transversale şi pământ
bătătorit în casetele astfel rezultate (caracteristice pentru prima
jumătate a secolului al XI-lea), la palisadele din ce în ce mai complexe,
care au folosit şi piatra ca element de întărire a structurii de lemn
(caracteristice pentru partea finală a secolului al XI-lea şi pentru
prima jumătate a secolului al XII-lea)[98].
Acest sistem de fortificare implica şi unele elemente defensive avansate,
cum ar fi amplasarea unui şir de pari înfipţi oblic în marginea
şanţului de apărare, pentru a proteja cât mai bine palisada (ex.
Dăbâca 2, Tum / Polonia). În a doua jumătate a secolului al XI-lea se
generalizează şi în Transilvania construirea de valuri de pământ
de dimensiuni mari (cca. 8-10 m înălţime) căptuşite cu bârne
de lemn dispuse longitudinal şi prinse de bârne dispuse vertical (ex.
Dăbâca 2, Şirioara, Cluj-Mănăştur 2), cu analogii la
Werla şi Grünwald / Germania[99],
Stara Kourim, Stare Mesto / Slovacia, Gniezno, Łęczyca / Polonia,
Kiev / Ucraina.
Exemplificări:
Ř
Dăbâca 2 – reprezintă faza de refacere a valurilor de
pământ şi de construire a unor palisade complexe la incintele I
şi II ale fortificaţiei.
În secolul al
XI-lea, cetatea a fost refăcută prin supraînălţarea valului
şi adâncirea şanţului incintei I, precum şi prin
construirea a două palisade complexe cu şanţ de apărare,
corespunzând incintei I şi incintei a II-a (fig. 13) şi această
etapă de refacere o numim convenţional Dăbâca 2.
Prima palisadă
a fost ridicată respectând parţial traseul valului de pământ al
incintei I, dar şi pe cele două laturi cu maluri abrupte ale
incintei. Scheletul de lemn al palisadei avea pereţii exteriori din bârne
aşezate longitudinal pe un şir din stâlpi verticali aflaţi la o
distanţă de 4 m unul de celălalt. Cei doi pereţi din lemn
erau rigidizaţi prin intermediul unor bârne amplasate transversal între
ei, rezultând un sistem de compartimente rectangulare umplute cu pământ
bătătorit. Perioada de funcţionare este atestată de
descoperirea unei monedă emisă de regele Petru (1038-1041; 1044-1046)
şi un pinten datat în secolul al XI-lea, pe nivelul de călcare
corespunzător perioadei de utilizare a palisadei[100].
A doua palisadă
a constituit elementul de fortificare suplimentar ce a generat apariţia
incintei a II-a a cetăţii Dăbâca 2. Ea a fost construită
dintr-un gard de stâlpi înfipţi vertical unul lângă altul, gard ce
avea spre exterior o bermă lată de 5 m şi apoi un şanţ
de apărare. Tehnica de construcţie a acestei palisade are analogii cu
cele de la Stare Mesto / Slovacia[101],
Fundu Herţii[102],
Moreşti[103] şi
Şirioara[104]. Tot acest
sistem defensiv era întărit în marginea şanţului de apărare
cu un şir de pari înfipţi oblic, constituind un baraj suplimentar
avansat, o corespondenţă tipologică fiind şi faza a II-a de
construire a fortificaţiei de la Tum (lângă Łęczyca /
Polonia), datată în cursul secolului al XI-lea[105].
Palisada incintei a
II-a a fost străpunsă de două porţi apărate de câte
două turnuri din lemn fiecare. Una dintre porţi a fost situată
pe latura de nord la punctul de întâlnire a şanţului incintei I cu panta
terasei, iar cealaltă poartă se află în colţul de sud-vest
al incintei la capătul de vest al palisadei şi al valului cu bârne ce
a succedat-o şi care apăra incintele I şi II[106].
Din cele publicate în raportul de săpătură rezultă că
cele două porţi sau cel puţin cea din colţul de vest, sunt
contemporane cu faza de construire a marelui val de pământ
căptuşit cu bârne, deci după 1068[107],
având o durată de funcţionare până spre sfârşitul secolului
al XII-lea[108].
Deşi au
similitudini cu palisada de la Stare Mesto (datată în secolul al IX-lea)
palisadele de la Dăbâca 2 sunt construite cel mai devreme în ultimii ani
ai secolului al X-lea şi cel mai târziu în primul deceniu al secolului al
XI-lea. Incendierea lor, fără să existe dovezi arheologice
clare, trebuie pusă pe seama conflictelor din a doua jumătate a
secolului al XI-lea, dintre puterea regală arpadiană şi
pecenegi.
Dăbâca 2, având
în vedere durata de funcţionare, poate fi fortificaţia
reşedinţă iniţială a comitatului Dăbâca (tipul
IV), menţionat ca existent în anul 1164[109],
una dintre primele fortificaţii de acest tip din Transilvania.
Ř
Cluj – Mănăştur 2 – reprezintă etapa a II-a
de fortificare după Iambor-Matei (fig. 15).
Fortificaţia de
la Cluj-Mănăştur, numită de noi
Cluj-Mănăştur 1 (faza I de fortificare Iambor-Matei), în urma unor avarii pricinuite de atacuri
sau datorită trecerii timpului, a fost refăcută şi
întărită prin supraînălţarea valului şi amplasarea pe
coama acestuia a unei palisade casetate, ale cărei urme au fost surprinse
în SII şi SIII[110],
unde au fost vizibil şirul de stâlpi dinspre interior şi bârnele
transversale care îl legau de şirul exterior, prăbuşit în urma
arderii şi scurs pe panta valului sub forma unui strat de cărbune[111].
Fazei de funcţionare a fortificaţiei Cluj-Mănăştur
2 îi corespund locuinţele de tip bordei, adosate valului, în care a
fost descoperită ceramică cu analogii în aşezările de la
Dăbâca[112] (incinta a
IV-a), Alba Iulia[113],
Păcuiul lui Soare[114],
toate databile în intervalul dintre secolul al X-lea şi secolul al XI-lea.
Având în vedere că printre fragmentele ceramice descoperite s-au aflat
şi buze de căzănele este certă funcţionarea acestei
fortificaţii în cursul secolului al XI-lea, dar lipsa unor elemente care
să permită o datare mai strânsă nu e permite să stabilim
momentul la care a avut loc refacerea fortificaţiilor fazei 1 de la
Cluj-Mănăştur. Considerăm că, dată fiind lipsa
unor materiale care să se dateze în ultima parte a secolului al IX-lea –
ele fiind prezente sporadic în afara fortificaţiei -, fortificaţia de
la Cluj-Mănăştur, fazele 1 şi 2, a funcţionat începând
din prima treime a secolului al X-lea şi până în a doua treime a
secolului al XI-lea, când este atestată distrugerea palisadei complexe
printr-un incendiu puternic, probabil în contextul luptelor din această
perioadă dintre regalitatea arpadiană şi pecenegi[115].
Ř
Cluj-Mănăştur 3 – fazele III-IV de
fortificare după Iambor-Matei.
După acest
moment de distrugere a avut loc o refacere masivă a fortificaţiei
prin supraînălţarea cu încă 2 metri a valului de pământ
şi căptuşirea sa în partea exterioară cu bârne de lemn
aşezate longitudinal şi fixate prin îmbinare cu capetele altor bârne
transversale, care formau adevăraţi pereţi în miezul valului,
rezultând un sistem de casete în interiorul acestuia[116].
Cluj-Mănăştur 3 a fost refăcut la puţin timp după distrugerea fazei 2, fapt susţinut de
descoperirea în nivelul de cultură corespunzător etapei de
folosire a valului a numeroase fragmente ceramice databile în secolul al XI-lea[117],
dar şi de analogiile de la Moldoveneşti şi Dăbâca 3, ambele
datate în secolul al XI-lea şi respectiv în a doua jumătate a
secolului al XI-lea[118].
Deşi în urma
cercetărilor arheologice, care nu au epuizat totuşi toată
suprafaţa cercetabilă a fortificaţiei, nu s-a stabilit dacă
în această etapă a existat şi o palisadă pe coama valului
casetat, totuşi prezenţa acesteia trebui admisă, cel puţin
în varianta prelungirii unui perete din bârne şi ridicării lui
deasupra valului cu cca. 2,5 m. Astfel de situaţii au fost documentate la
numeroase fortificaţii din spaţiul Ungariei, Poloniei şi Rusiei.
Tipul I d. Fortificaţii cu val de pământ, şanţ de
apărare, palisadă şi turn locuinţă din piatră.
Acest
tip de fortificaţii apare destul de timpuriu în Europa centrală
şi de vest, fiind rezultatul evoluţiei unei societăţi
feudale, caracterizată de o reaşezare a raporturilor vasalice. În
general, acest tip de fortificaţiei este documentat în Anglia,
Franţa, Germania începând cu secolul al XI-lea[119],
iar în Europa centrală el se generalizează abia în cursul secolului
al XIII-lea[120] şi
faţă de acest ultim reper cronologic regatul ungar nu a făcut
notă discordantă, fapt pentru care trebuie să admitem că
sfârşitul secolului al XIII-lea reprezintă limita cronologică
inferioară a introducerii acestui tip de construcţie în Transilvania[121].
Exemplificări:
Ř
Orăştie 2. Cea mai
timpurie atestare documentară a unui turn locuinţă transilvan
este cea care se referă la donjonul de la Rodna, menţionat la
sfârşitul secolului al XIII-lea cu prilejul vânzării sale şi a
unei curţi întărite (probabil cu ajutorul unei palisade simple)[122],
dar cel mai timpuriu turn locuinţă existent în Transilvania este cel
de la Orăştie, datat la începutul secolului al XII-lea[123].
În
prima fază de construcţie turnul locuinţă a făcut
parte dintr-un complex nobiliar, o curte seniorială, ce se dezvoltă
într-un cadru natural adecvat, pe un grind de mlaştină, amplificând
şi consolidând o incintă din pământ şi lemn, alături
de o biserică circulară (rotondă) din piatră, ambele
integrate în fortificaţia mai târzie din piatră. Rotonda era în
acelaşi timp capelă de curte, cu un subsol ce putea asigura locul de
criptă a familiei ctitorilor, cu parterul înalt ce deservea
necesităţile cultice, dar şi un element suplimentar de
întărire a fortificaţiei datorită existenţei unui etaj de
luptă, având în vedere poziţionarea ei pe valul fortificaţiei cu
palisadă[124].
Orăştie 2 nu are deocamdată nici o altă analogie în
spaţiul transilvan, eventual cercetările de la Sibiu - Piaţa
Huet ar putea evidenţia o situaţie similară în ceea ce
priveşte amplasarea rotondei cercetată în anul 2002[125].
Cea mai apropiată analogie, în ceea ce priveşte amplasarea, este
reprezentată de Cetatea de Baltă 1, care se află la rândul ei
într-o zonă joasă, mlăştinoasă, dar aceasta se
datează documentar în primii ani ai secolului al XIV-lea[126],
putându-se coborî datarea cel mult în perioada de după 1294, în timpul lui
Ladislau II Kan.
În Europa
Centrală, rotonda apare cel mai frecvent drept capelă de curte[127],
în Polonia la Przemysl, Strzelno, Ciszyn, Grzegorzewice, Łekno[128],
în Boemia şi Moravia[129]
la Znojmo, reşedinţa ducelui Konrad II (1123-1150),[130]
Plaveč, Předni Kopanina, Starý Plznek,[131]
Pustimĕř,[132]
Mihalovciach[133] sau la
Praga-Staré Mĕsto[134]
şi Praha-Vyšehrad[135].
În acest spaţiu, rotondele şi donjoanele sunt adesea integrate unor
fortificaţii de pământ cum este cazul la Týnec[136]
sau sunt amplasate ca la Košice-Krásna (Széplak), în secolul XII, pe
fortificaţii de pământ mai vechi, de secol IX[137].
Şi la Nitrinska Blatnica, o rotondă cu absidă semicirculară
a fost ridicată după secolul XI, într-o curte seniorială ce
preia o fortificaţie mai veche[138].
În Ungaria, de asemenea, întâlnim rotonde simple cu absidă în cele mai
importante reşedinţe regale sau senioriale.[139]
Ř
Răchitova. Fortificaţia
se compune dintr-un turn de piatră cu zidul gros de aproape 2 m, de plan
pătrat, cu latura de 8,40 m şi dintr-o incintă de plan oval, cu
diametrele de 45 şi 35 m, mărginită de un val de pământ
şi în zona de acces de un şanţ de apărare (fig. 17).
Iniţial turnul locuinţă a fost apărat de un simplu
şanţ de apărare, într-o fază ulterioară amenajându-se
valul de pământ cu palisadă simplă[140].
Cercetările arheologice nu au depistat fragmente ceramice mai vechi de
secolul al XIV-lea[141]
şi aceasta în coroborare cu prima menţiune documentară – de la
1360 – sugerează o datare cel mai devreme în prima treime a secolului al
XIV-lea.
Turnul
locuinţă de la Răchitova are analogii puternice în spaţiul
sud-transilvan: Colţi (com. Râu de
Mori, jud. Hunedoara), Petreşti
(jud. Alba), Axente Sever (jud. Sibiu), Viscri (jud. Braşov) datate
în special în cursul secolului al XIV-lea, dar în ceea ce priveşte
întregul ansamblu cea mai apropiată analogie rămâne cetatea de la
Colţi, unde R. Popa consideră că prima construcţie a fost
turnul locuinţă şi eventual o palisadă cu şanţ de
apărare şi abia mai târziu, în cursul secolului al XV-lea a fost
ridicată incinta din piatră[142].
Pe baza celor
prezentate trebuie să admitem existenţa în Transilvania a unor
fortificaţii de pământ şi lemn ridicate în jurul unor turnuri
locuinţă începând din secolul al XII-lea, dar generalizându-se de la
sfârşitul secolului al XIII-lea şi în cursul secolului următor.
În cadrul acestor fortificaţii, în măsura în care cercetările
arheologice viitoare vor clarifica unele probleme legate de etapele de
construcţie ale unor obiective (Axente Sever, Guşteriţa, Sibiu,
Ocna Sibiului, Petreşti Cetatea de Baltă etc), se va putea delimita o
subgrupă aparţinând curţilor senioriale de tip apusean, cum este
cea de la Orăştie, databile în perioada cuprinsă între a doua
jumătate a secolului al XII-lea şi prima jumătate a secolului al
XIII-lea. Bazându-ne pe informaţiile cunoscute considerăm că,
cel puţin deocamdată, acest tip de fortificaţii reprezintă
o grupă unitară (pe care o numim subtipul Id) caracteristică
pentru ultima decadă a secolului al XIII-lea şi începutul secolului
al XIV-lea, existând totuşi unele
excepţii.
***
Amplasamentul,
planimetria, modul de construire a elementelor fortificaţiilor de
pământ se constituie în tot atâtea elemente importante în funcţie de
care se pot face comparaţii între regiuni geografice. Multe dintre
fortificaţiile de pământ şi lemn de pe teritoriul Transilvaniei
au fost datate prin compararea lor cu alte fortificaţii similare din
spaţii geografice mai mult sau mai puţin apropiate din Europa Estică
sau Centrală. Din amplasarea geografică a fortificaţiilor din
Europa central-vestică şi sud-estică, databile în cursul
secolelor X-XII, se desprind următoarele date:
-
în zona Volhiniei, în Polonia şi zona Oder-Elba,
fortificaţiile cele mai timpurii sunt dispuse atât în zone relativ joase
şi mlăştinoase, cât şi pe terasele înalte ale cursurilor de
apă[143];
-
în bazinul Bugului, Nistrului şi Prutului, pe teritoriul Ungariei,
Slovaciei şi Cehiei, majoritatea centrelor fortificate au fost construite pe
terasele înalte ale râurilor, pe platourile unor înălţimi, folosind
întotdeauna sistemul natural de apărare al locului[144].
Fortificaţiile
din Transilvania se înscriu şi ele în acest di urmă tip de amplasare,
fapt ce nu permite ca locul amplasării şi forma fortificaţiilor
să fie un criteriu suficient în vederea operării cu cronologii
absolute sau relative strânse.
În ceea ce
priveşte planimetria, putem constata că fortificaţiile
transilvane fac parte dintr-o arie geografică mai mare, ce cuprinde Cehia,
Slovacia şi Ungaria, unde constatăm o diversitate de forme –
ovală, cvasitriunghiulară, trapezoidală, pătrată,
dreptunghiulară – ce ţin în cont de formele de relief.
Fig. 3. Zalavar / Ungaria -
după A. C. Sos