|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS III ISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2004 Autor / Authors:
Alexandru Gh. Sonoc, Alexandru Grişcan pag. (pages in the paper volume): 143-158 |
Noi consideraţii cronologice şi
etnoculturale asupra unui mormânt de înhumaţie în sarcofag de formă
trapezoidală din cărămizi de la Micăsasa (jud. Sibiu)
Alexandru Gh. Sonoc
Alexandru Grişcan
Zusammenfassung
NEUE CHRONOLOGISCHE UND
ETHNOKULTURELLE BETRACHTUNGEN BEZÜGLICH EINES TRAPEZFÖRMIGEN SARKOPHAGS AUS
ZIEGELSTEINEN VON FEIGENDORF/MICĂSASA (KR. HERMANNSTADT)
Infolge der
Überschwemmungen aus den Jahren 1970 und 1975, im Garten des Bürgers Ion Bacea
aus Feigendorf/Micăsasa/Mikeszásza (Kr. Hermannstadt/Sibiu/Nagyszeben)
kam ein trapezförmiger Sarkophag zu Licht, der aus ungemauerten römischen
Ziegelsteine in einem einst mit römischen Ziegel bedeckte Wohngrube errichtet
wurde, irgendwann nachdem diese nicht mehr für Wohnen, sondern eine Zeit als Abfallgrube
benutzt wurde. Die Zuschüttung dieser Grube beinhaltete dakische und römische
Keramik, Ziegelbruchstücke, Glas und Terrakotte, kleine eiserne Gegenstände,
ein Bruchstuck einer beinernen Nadel und aus Tierknochen bestehende Abfälle,
sowie auch ein Sesterz von Hadrianus, wofür die Wohngrube den ersten in der
Provinz Dakien niedergelassenen römischen Kolonisten zugeschrieben wurde und
das Grab nach der Mitte des 2. Jh. datiert wurde. Das Skelett ist
westlich-nordwestlich - östlich-südöstlich orientiert (mit dem Kopf des
Skelettes nach Westen-Nordwesten) und scheint als Grabbeigabe nur ein eisernes
Messer gehabt zu haben. Das Grab gehört einer birituellen Nekropole zu, die
sich zwischen dem mittleren 2. Jh. und dem 3. Jh. südwestlich der Siedlung auf dem
rechten Ufer der Großkokel/Târnava Mare/Nagy Küküllő, nach dem
Verlassen der Bewohnung der Wohngruben aus dem beginnendem 2. Jh. und der
Ausdehnung der Siedlung in der Richtung der gegenwärtigen Wohnfläche der
Ortschaft entwickelt haben soll; aus diesem Gräberfeld sind 3 weitere
Körpergräber (nämlich 2 in Ziegelsteinsarkophage und 1 in einem einfachen Grab)
und ein Urnengrab bekannt.
Eine erste Bemerkung
ist daß, auch wenn aus der Siedlung aus Feigendorf, sogar in der Gegend der
Keramiköfen, auch der traditionellen norisch-pannonischen Keramik eigenen
Gefäße, nämlich die bekannten Dreifußschalen, entdeckt wurden, was zur
Folgerung hatte, daß die Möglichkeit einer Ansiedlung von norisch-pannonischen
oder, eher, illyrisch-pannonischen Elemente angenommen wurde. Die von den
bisherigen Grabfunde angedeuteten Grabbräuche sind aber nicht diejenige der
traditionellen norisch-pannonischen oder der illyrisch-pannonischen
Gemeinschaften, so wie wir diese aus den Gräberfelder aus
Kastenholz/Caşolţ/Hermány (Kr. Hermannstadt) und
Kaltenbrunnen/Calbor/Kálbor (Kr. Kronstadt/Braşov/Brassó),
bzw. Schäßburg / Sighişoara / Segesvár (Kr.
Mieresch/Mureş/Maros) kennen; dagegen, die bei Feigendorf entdeckte
Gräber, ohne Elemente die als Anzeichen für deren Zugehörigkeit an einer traditionellen
Gemeinschaft von Peregrinen betrachtet werden können, deuten eine betonte
Romanisierung an.
Durch seine
Trapezform, ist aber dieses Grab im Horizont der Gräber mit trapezförmige
Sarkophage aus Ziegel oder Stein aus dem 4. Jh. einzustufen, die aber etwas
später, in Gallien im 5. Jh., mit dem Vorkommen der Reihengräber, häufiger
werden, der bei Napoca, Potaissa und, vielleicht, bei Neumarkt am
Mieresch/Târgu Mureş/Marosvásárhely (Kr.
Mieresch/Mureş/Maros), also vor allem im städtischen Milieu bekannt ist.
In den balkanischen und Donauprovinzen und im nordpontischen Gebiet, abgesehen
von Siebenbürgen, bzw. von der ehemaligen römischen Provinz Dakien,
trapezförmige Sarkophage, die im 4. Jh. datiert sind, kamen noch in der Nähe
von Callatis, sowie bei Rust (Burgenland, Österreich) und im 4.-5. Jh im
taurischen Bosporus, bei Panticapaeum vor. Das Vorkommen der spätrömischen
trapezförmigen Körpergräber steht, unserer Meinung nach, mit dem Phänomen der
Durchsetzung der Körperbestattung in der spätrömischen Gesellschaft, sowie mit
der Verbreitung neuer Vorstellungen bezüglich des Jenseits in Verbindung, deren
Herkunft, einerseits, in der Verbreitung einiger orientalischen Mysterienkulte,
der neuplatonischen Anschauungen, der Gnose und des frühen Christentums,
anderseits in den Jenseitsvorstellungen der individuell oder in
Kolonengemeinschaften in einigen europäischen Provinzen des Römischen Reiches
niedergelassenen Barbaren liegt; einige Elemente der Grabkultur dieser
verbündeten und angesiedelten Barbaren wurden in der Spätantike den von
städtischen Formen geprägten Grabbräuche der wohlhabenden provinziellen
Bevölkerung angepaßt und so kommen jetzt neue Grabformen vor. Trapezförmige
Gräber sind in der Spätantike im römisch-byzantinischen Milieu aus Sucidava,
sowie im Verbreitungsgebiet der Sântana de Mureş - Černjahov-
Kultur, im 4. Jh., in der 3. Phase des Gräberfeldes aus Târgşor (Kr.
Prachowa/Prahova) und im Gräberfeld aus dem Dorf Čalyk
(Moldawien) bekannt, der in der 2. Hälfte des 4. Jh. und bis im beginnenden 5.
Jh. datiert wird. Sie sind aber noch älter im sarmatischen Milieu aus
Moldawien, wo sie in den im 1. Jh. v.u.Z. und bis im 2. Jh. u.Z. datierten
Hügelgräberfelder aus Ivanovka und Sevirova, im Hügelgräberfeld aus dem
beginnenden 1. Jh. aus Chirileni und im flachen Gräberfeld aus Badragii Vechi
belegt, der vom ausgehenden 2. Jh. und bis in der ersten Hälfte des 3. Jh.
datiert wird, so daß ihren Vorkommen innerhalb der Sântana de Mureş - Černjahov-
Kultur deren sarmatischen Anteil zuzuschreiben sei, dessen Einfluß, unserer
Meinung nach, dem Eindringen neuer, östlicheren sarmatischen Elemente zu
verdanken sei, indem die trapezförmiger Gräber so gut wie nicht in den
Veröffentlichungen der sarmatischen Gräberfelder aus Rumänien erwähnt sind,
obwohl das auf dem Forschungsstand und/oder der fehlerhaften Ausgrabung und
Veröffentlichung dieser Denkmäler zurückzuführen ist; ein solches Grab, aber
mit abgerundeten Ecke, wurde in einem flachen Gräberfeld aus Mitoc (Kr.
Botoschani/Botoşani), das in dem 2. Jh. und eventuell in der ersten Hälfte
des 3. Jh. datiert wird, stellt eher einen vereinzelten Fall dar. Die Sarmaten
aus Moldawien dürften diese Gräbertypen durch die Wolga- Sarmaten von den
mittelasiatischen Völker übernommen haben, bei denen sie noch früher vorkommen,
nämlich bei der Xiongnu- Bevölkerung, im 3.-2. Jh. v.u.Z., wo sie eine
Entwicklung der steinernen trapezförmigen Grabeinhegungen darstellen.
Wir glauben nicht,
daß das Vorkommen dieses Sarkophagetypus einfach, wie es F. Eygun glaubte, auf
der Gewandtheit, 2 Sarkophage statt eines zu erhalten, indem man einen
Steinquader längs seiner Diagonale schneidet, weil auf dieser Weise keine
trapezförmigen Sarkophage erhalten werden können, während wenn man eine andere
schräge Linie folgt, egal ob zu der Diagonale parallel oder nicht, auf dieser
Weise können nur rechtwinklige und keinesfalls gleichschenklige oder
willkürliche Trapeze entstehen und, infolgedessen, könnte dann das
Vorhandensein der trapezförmigen Ziegelsteinsarkophage nur durch die mechanische,
unlogische Nachahmung der Steinsarkophage erklären und, ebenfalls, kann nur die
rechtwinklige Trapezform rechtfertigen. Andernfalls, stellten die französischen
Forscher fest, daß die trapezförmigen Sarkophagen nicht früher als im 4. Jh.
bekannt sind, aber seit diesem Moment, wann sie in Gallien und in anderen
Gebiete vorkommen, sie werden immer häufiger und werden zum klassischen
Grabtypus der merowingischer Zeit. Jedenfalls, unter den spätrömischen
Sarkophagen aus Europa, die trapezförmigen, vor allem diejenige aus
Ziegelsteinen, sind selten, sowohl in anderen Gebiete als die Donauländer und
des Schwarzen Meeres, wie auch in den Gräberfelder wo sie vorkommen; so, in
Siebenbürgen, indem wir bezweifeln, daß der Ziegelsteinsarkophag aus Neumarkt
am Mieresch diese Form hat, mit Ausnahme von Feigendorf (1 Stück), kommen sie
nur bei Napoca-Str. Plugarilor (1 Stück) vor. Durch ihre größere Anzahl in
Gebiete, wo man mit sarmatischen Einflüsse oder sogar mit dem Vorhandensein
einer sarmatischen Bevölkerung rechnen kann, die im Lauf der sozialen und
kulturellen Integration in der vom Oströmischen Reich beherrschte
römisch-barbarische Welt (Pannonien, Scythia Minor, der taurische Bosporus)
ist, erwecken mit Recht die trapezförmigen Sarkophage Aufmerksamkeit, aber auch
hier sind ebenfalls die Steinsarkophage, jedoch darunter nicht diejenige aus
behauenen Stein, wie in Siebenbürgen, sondern diejenige, die aus gemauerten
Steinplatten (einschließlich in Fall der trapezförmigen Sarkophage!) gebaut
sind, was sie noch mehr an den Ziegelsteinsarkophage annähert. Deswegen, die
Lage dieser späten Gräber in der Nähe von Gräber aus der Zeit der römischen
Herrschaft in Dakien, ein Phänomen, das auch im Fall vieler spätrömischen
Gräberfelder aus Gallien festgestellt wurde, aber auch in Siebenbürgen, wo das
Vorhandensein von christlichen romanischen Elemente sicher, bzw. angenommen ist
oder nur vermutet wird, hat für die Erforschung der ethnokulturellen
Gegebenheiten aus postaurelianischen Dakien eine große Wichtigkeit.
Die trapezförmigen
Sarkophage aus der spätrömischen Zeit sollen, also, unserer Meinung nach, die
Anpassung der trapezförmigen Gräber aus dem barbarischen Milieu an den Bräuchen
und Ansprüchen der wohlhabenden Schicht der spätrömischen Bevölkerung
darstellen; es ist aber anzunehmen, daß es hier, in einem außerhalb des
Spätrömischen Reiches befindlichen Gebiet, eigentlich, um die Übernahme eines
in den spätrömischen Welt auf dem mittleren und unteren Lauf der Donau
entstandenen Modells handelt, was nochmals die regen Beziehungen der
spätrömischen Bevölkerung aus Siebenbürgen mit dem Römischen Reich andeutet.
Die Verbreitung der Körpergräber mit trapezförmige Grube und der trapezförmigen
Sarkophagen nach Westen könnte eine Folge des Kolonisieren von iranischen
Elemente in Gallien als laeti, nach dem Krieg aus 332 zwischen den Sarmaten und
den Goten und den anschließenden Aufstand der Limiganten (servi Sarmatarum)
gegen ihren sarmatischen Herren, die Argaraganten sein, bzw. der Niederlassung
der Alanen in Gallien (406), wo sie als Verbündeten (foederati) von Flavius Aëtius
gegen den Bagauden und gegen Attila benutzt wurden und, vielleicht, auch in
Hispanien (409).
Die späte Datierung
der Gräber aus Feigendorf erklärt das Fehlen des für die norisch-pannonischen
und illyrisch-pannonischen Gräber spezifischen Grabinventars und der von den
Grabbräuche der traditionellen Gemeinschaften dieser Herkunft unterschiedlichen
Grabritus.
Aufgrund der
protoeuropoidischen Züge des Skeletts und der dakischen Keramikbruchstücke aus
der Füllung der Abfallgrube in der das Grab errichtet wurde, ohne aber
Bestandteile ihres Inventars zu sein, wurde das Körpergrab mit trapezförmigem
Ziegelsteinsarkophag aus Feigendorf der dakisch-römischen Bevölkerung
zugeschrieben und falsch nach der Mitte des 2. Jh. datiert. Unserer Meinung
nach, ist aus typologischen und stratigraphischen Gründen dieses Grab in der
zweiten Hälfte des 4. Jh. zu datieren und einem Vertreter der ländlichen
spätrömischen Bevölkerung aus dem postaurelianischen Siebenbürgen, die noch einige
städtischen Bestattungsbräuche behält. Die Orientierung des Skeletts, die Armut
an Beigaben und die einigen frühchristlichen Materialien, die bei Feigendorf
entdeckt wurden, könnten Beweise für das Vorhandensein eines christlichen
Einflusses an dem Ort sein, ohne daß es um einen sicheren christlichen
Charakter dieses Grabes handeln kann, auch wenn die Wahrscheinlichkeit daß das
mit diesem Anlaß besprochene Grab ein christliches sein soll zunimmt, wenn es,
tatsächlich, hier um fortdauernden ländlichen Frühchristen oder um
zugefluchteten Elemente aus einem der ehemaligen Großstädte der Provinz
(Apulum?) handelt, wo das Vorhandensein einiger frühchristlichen Funde
wohlbekannt ist.
În urma erodării unor
mari porţiuni din terenul agricol aflat în partea de sud-vest a
localităţii Micăsasa (jud. Sibiu) de către inundaţiile
din 1970 şi 1975, la capătul grădinii lui Ion Bacea, prin
prăbuşirea în râul Târnava Mare a malului înalt de cca. 8 m a
ieşit la iveală, în august 1975, capătul unui sarcofag roman [1].
Cu prilejul cercetării arheologice de salvare s-a putut constata că
acesta se găseşte în interiorul unui bordei, acoperit, se pare, cu
ţigle romane şi care, după ieşirea sa din uz, fusese
folosit probabil, o vreme, ca groapă menajeră, în interiorul său
descoperindu-se ceramică dacică şi romană, fragmente de
ţiglă, sticlă şi teracotă, obiecte mărunte din
fier, un fragment de ac din os şi oase "menajere" de animale,
precum şi un sesterţ de la Hadrianus [2].
Bordeiul a fost atribuit primilor colonişti romani din aşezarea
întemeiată după consolidarea stăpânirii romane în Dacia [3].
Se apreciază că, dacă la începutul sec. II locuirea în bordeie
se limita doar la o zonă redusă pe malul drept al râului, ulterior
aşezarea s-a extins pe o suprafaţă mare, ocupând vatra actuală
a satului, arie în care se constată concentrarea diferitelor vestigii
arheologice, încât într-o fază mai târzie, după ridicarea de
clădiri de suprafaţă, locuirea de pe malul râului, aflată
la sud-vest de aşezare, a fost părăsită, fiind
folosită ca cimitir, începând cu mijlocul sec. II şi în cursul
veacului următor, poate după părăsirea şi nivelarea
bordeielor [4]. Că
aşa ar fi, o dovedeşte prezenţa mormântului de inhumaţie cu
sarcofag de cărămidă în interiorul locuinţei, lui
adăugându-i-se resturile unui alt schelet, lipsit de casetă,
apărut în vecinătate, pe malul râului, cu prilejul inundaţiilor
din 1975, care l-au şi nimicit şi un sarcofag de
cărămidă, dispărut cu ani în urmă, un altul fiind
nimicit de lucrările de amenajare şi regularizare a malului drept al
râului în 1976, toate apărute la adâncimi mari, de 2,10-2,50 m
faţă de suprafaţa actuală a solului [5].
După părerea lui D. Botezatu şi M. Blăjan, descoperiri
asemănătoare pot fi semnalate la Apulum-Podei [6] şi, tot
la Apulum, în necropola de la Staţia
de salvare, situată la nord-vest de oraş şi cercetată
de M. Blăjan în 1980-1981 [7];
aşa cum vom arăta, aceste asemănări sunt relative,
datorită faptului că există diferenţe de construcţie,
formă şi datare. Tot la Micăsasa, în apropierea locului în care
a fost descoperit sarcofagul de cărămidă, mai exact în
grădina casei nr. 136, de unde provin şi monede de argint, a
ieşit la iveală şi o urnă care conţinea "oase arse şi
cenuşă" [8],
ceea ce arată că aceste 5 morminte, descoperite pe malul drept al
Târnavei Mari aparţin unui cimitir biritual, al cărui început poate
fi plasat cronologic pe la mijlocul sau în a doua jumătate a sec. II e.n. [9].
O primă observaţie
este că, deşi în aşezarea de la Micăsasa au fost
descoperite şi vase aparţinând ceramicii tradiţionale norico-pannonice,
anume cunoscutele străchini cu trei picioare (Dreifußschalen) [10],
întâlnite chiar şi în zona cuptoarelor ceramice [11],
ceea ce a făcut ca aici să fie admisă posibilitatea unei
colonizări cu elemente norico-pannonice [12]
sau, mai probabil, după D. Protase, illyro-pannonice [13],
ritul funerar indicat de mormintele descoperite până acum nu este cel
specific comunităţilor norico-pannonice tradiţionale, anume
diferite variante de înmormântări în tumuli ridicaţi chiar pe locul
incineraţiei, ca în necropolele de la Caşolţ (jud. Sibiu)
şi Calbor (jud. Braşov) [14]
sau celor illyro-pannonice, anume incineraţia pe ustrinum cu depunere în groapă, ca la Sighişoara (jud.
Mureş) [15];
dimpotrivă, mormintele descoperite la Micăsasa indică un grad
accentuat de romanizare, fără vreun element care să poată
fi socotit drept un indiciu al apartenenţei la o anume comunitate
tradiţională de peregrini.
Sarcofagul de formă
trapezoidală (1,80 x 0,50 x 0,45 m) din cărămizi anepigrafe,
prinse cu lut galben, aşezate pe cantul laturii mai lungi, lipsit de capac
(fiind acoperit, probabil, cu scânduri de lemn, putrezite de-a lungul vremii)
şi orientat vest-nord-vest - est-sud-est (cu capul scheletului spre
vest-nord-vest), era pavat cu 6 cărămizi (cu dimensiunile de 0,49 x
0,29 x 0,045 m), având pe ambele laturi un număr egal de 6 exemplare
şi la capete doar câte o singură cărămidă, cea de la
extremitatea nord-vestică fiind completată în colţurile de sus
cu câte un fragment [16].
Mormântul era marcat prin doi bolovani mari de gresie, depuşi ca semn de
mormânt, pe colţul nord-vestic al acestuia [17];
scheletul era depus în decubit dorsal, cu mâinile întinse pe lângă corp
şi palmele aşezate pe bazin [18].
Este greu de precizat dacă fragmentul metalic despre care se presupune
că ar aparţine unui cuţit din fier făcea parte din
inventarul funerar sau din umplutura gropii, la fel ca şi alte materiale [19].
Din examinarea planului şi fotografiilor mormântului [20]
se constată că acesta are o formă uşor trapezoidală,
fapt explicit amintit chiar de către M. Blăjan într-un articol
anterior, dar apărut tot în 1989 [21].
În ce ne priveşte, credem că mormântul se datează în
Antichitatea târzie, foarte probabil după retragerea aureliană.
Această părere nu este susţinută numai de considerentele de
ordin stratigrafic şi de perioada necesară refolosirii în scopuri
funerare a gropii de bordei devenită groapă de resturi menajere [22],
ci şi de demonstraţia făcută de W. Wolski [23]
şi acceptată apoi de K. Horedt că mormintele în formă de
trapez apar abia în sec. IV şi devin deosebit de frecvente mai târziu,
când apar aşa-numitele "morminte în şiruri" (Reihengräber) [24]
şi pot fi, astfel, legate de orizontul de morminte de inhumaţie
romane târzii din ţigle sau în sarcofage de cărămidă sau
piatră de formă trapezoidală de la Napoca-Str. Plugarilor, Potaissa-Cazărmi
şi Potaissa-Necropola de Sud [25]
şi, eventual, de la Târgu Mureş [26],
datat pe baza analogiilor cu necropola de la Saint Andéol
(Franţa), unde, de asemenea, apar, pe de o parte, morminte lipsite de
inventar, orientate vest - est şi dispuse în şiruri, sarcofage din
ţigle sau din dale de piatră ori monolitice, cu capac plan, dintre
care unele de formă trapezoidală şi care reutilizează
materiale romane, dar şi practica depunerii defuncţilor peste un
strat de var, la fel ca în mormintele de la Napoca şi Potaissa [27];
astfel de morminte sunt considerate şi de către M. Bărbulescu ca
fiind posibil creştine [28],
deşi rezervele asupra unei astfel de interpretări nu lipsesc [29].
În provinciile balcano-dunărene şi în spaţiul nord-pontic, în
afara Transilvaniei, respectiv a fostei Dacii romane, sarcofage trapezoidale,
datate în sec. IV, au mai apărut în apropiere de Callatis, pe drumul
Mangalia - Albeşti [30],
la Rust (Burgenland, Austria), într-o necropolă datată în sec. IV
şi în Bosporul tauric, la Panticapaeum, în sec. IV-V [31].
Este interesantă, de aceea, descoperirea unui astfel de mormânt în mediul
rural al fostei provincii romane, la Micăsasa, ceea ce, în această
perioadă, ar putea fi explicat şi prin ruralizarea
societăţii romane târzii din Dacia, ca urmare a decăderii
vieţii urbane şi prin refugierea populaţiei din calea invaziilor
populaţiilor migratoare. Nu există, deci, nici un temei de a
păstra datarea evazivă a acestui mormânt de la Micăsasa
după mijlocul sec. II, propusă de M. Blăjan şi D. Botezatu [32]
şi nici cea presupusă de D. Popa, care socotea că sarcofagele
trapezoidale din cărămidă de la Micăsasa şi Târgu
Mureş se datează, "practic
pe toată perioada romană" [33],
drept care propunem datarea sa în a doua jumătate a sec. IV; este
interesant însă de remarcat faptul că, încă în 1915, Kovács
I. aprecia că mormintele de la Târgu Mureş se datează în
perioada migraţiilor, iar C. Daicoviciu şi apoi O. Floca, acceptând
această datare, semnalau că este vorba de perpetuarea
neschimbată a unor tradiţii funerare romane [34],
iar O. Floca presupunea chiar că ar putea fi vorba de morminte
creştine [35]. F. Eygun
remarca, de asemenea, larga difuziune a sarcofagelor de formă
trapezoidală în Gallia în sec. V [36].
Pe de altă parte, această datare târzie explică şi lipsa, la
Micăsasa, a inventarului funerar specific mormintelor norico-pannonice sau
illyro-pannonice şi ritul funerar deosebit de acela al coloniştilor
din comunităţile tradiţionale de această origine.
Apariţia
mormintelor de inhumaţie romane târzii de formă trapezoidală
este legată însă, după părerea noastră, de fenomenul
generalizării ritului inhumaţiei în societatea romană târzie, în
legătură cu răspândirea unor noi reprezentări referitoare
la Lumea de Dincolo, care îşi au originea, pe de o parte, în răspândirea
unor culte orientale de mistere, a concepţiilor neoplatonice, a
gnosticismului şi creştinismului, iar pe de alta în credinţele
funerare ale barbarilor stabiliţi individual sau în comunităţi
de coloni în unele provincii europene ale Imperiului roman; nu credem că
apariţia acestui tip de sarcofage s-ar datora, pur şi simplu, cum
credea F. Eygun, uşurinţei de a obţine 2 sarcofage în locul
unuia singur, tăind un bloc de piatră dreptunghiular pe
diagonală [37], deoarece
aşa nu se pot obţine sarcofage trapezoidale, iar dacă
tăierea urmează o altă linie oblică, paralelă sau nu
cu diagonala, prin acest procedeu nu se pot obţine decât sarcofage în
formă de trapez dreptunghic, nicidecum de trapez isoscel sau oarecare, iar
existenţa sarcofagelor trapezoidale din cărămidă s-ar putea
explica, atunci, doar prin imitarea mecanică, fără nici o
logică, a celor din piatră şi, iarăşi, nu ar putea
explica prea bine decât forma de trapez dreptunghic. Oricum, pe ansamblul
sarcofagelor romane târzii cunoscute în Europa, cele de formă
trapezoidală, mai ales acelea din cărămidă, sunt rare, atât
în alte zone decât cele ponto-dunărene, cât şi în necropolele în care
acestea apar [38]; astfel, în
Transilvania, în afară de Micăsasa (1 exemplar), ele nu mai apar
decât la Napoca-Str. Plugarilor (1
exemplar), dat fiind că ne îndoim că sarcofagul de
cărămidă de la Târgu Mureş era de această formă.
De altfel, cercetătorii francezi au stabilit că sarcofagele de
formă trapezoidală nu sunt cunoscute înainte de sec. IV, dar că
începând din această perioadă, când apar în Gallia şi în alte
regiuni, ele devin tot mai frecvente şi ajung să reprezinte tipul
clasic de mormânt al perioadei merovingiene [39].
Sarcofagele timpurii de această formă atrag atenţia prin
numărul lor mai ridicat în zone în care sunt de presupus influenţe
sarmatice sau chiar existenţa unei populaţii sarmatice, pe cale de a
fi integrată social şi cultural în lumea romano-barbară
controlată de Imperiul roman de răsărit (Pannonia, Scythia Minor
şi Bosporul tauric), dar şi aici predomină tot sarcofagele din
piatră, însă nu cele din piatră cioplită, ca în
Transilvania, ci cele construite din dale de piatră zidită (procedeu întâlnit, fireşte, inclusiv la
sarcofagele de formă trapezoidală!), ceea ce le apropie mai mult
de sarcofagele din cărămidă.
Credem, de aceea,
că forma trapezoidală a sarcofagelor (din piatră sau
cărămidă) ar putea fi legată de apariţia în lumea
romană târzie a unor morminte de inhumaţie cu groapă de
formă trapezoidală. Astfel, câteva morminte de inhumaţie cu
gropi de plan trapezoidal, toate lipsite însă de inventar, au fost
cercetate în 1968 la Sucidava: este vorba de mormintele de inhumaţie nr. 8
[40],
16 [41]
şi 34 [42]. Nefiind
vorba de morminte din ţigle şi nici în sarcofage din piatră,
credem că ele pot fi atribuite unor indivizi de condiţie
modestă, foarte probabil de origine barbară, poate sarmatică,
după cum ne lasă să presupunem anumite indicii, mai cu
seamă faptul că la sarmaţi ele apar mai devreme decât în
Imperiul roman. Astfel, gropile de formă trapezoidală se întâlnesc la
sarmaţii din R. Moldova în necropola plană de la Badragii Vechi [43],
datată de la sfârşitul sec. II şi până în prima
jumătate a sec. III [44]
şi, izolat, mai devreme, la începutul sec. I e.n. [45],
în necropola tumulară de la Chirileni [46];
o tendinţă spre forma trapezoidală a gropii se constată
însă încă la unele gropi ovale ale înmormântărilor sarmatice în
tumuli, datate din sec. I î.e.n. şi până în sec. II e.n. [47],
din raionul Floreşti (Moldova), de la Ivanovka [48]
şi Sevirova [49],
dar construcţii funerare de această formă din blocuri de
piatră se cunosc în Asia Centrală încă şi mai devreme, în
sec. III-II î.e.n., la populaţia Xiongnu, unde ele reprezintă o
dezvoltare a incintelor de această formă din lespezi de piatră [50].
Astfel, după părerea noastră, sarmaţii de la Volga, de unde
acest tip de morminte se va fi răspândit şi la triburile sarmatice
aflate mai la vest, ar fi putut prelua mormintele trapezoidale sub
influenţa exercitată asupra lor de către aceşti
presupuşi strămoşi ai hunilor în timpul dominaţiei iraniene
în Asia Centrală [51],
unde se constată, încă cu mult mai devreme [52],
o contaminare puternică a populaţiei iraniene cu elemente
răsăritene, inclusiv, poate, de origine türcică, ajungându-se,
în final, la înlocuirea păturii conducătoare iraniene cu una
turco-mongolă [53].
Mormintele cu groapă de formă trapezoidală nu sunt amintite pe
teritoriul României [54],
deşi acest fapt şi-ar putea găsi o explicaţie în stadiul
cercetărilor şi/sau în modul defectuos al cercetării şi
publicării necropolelor sarmatice; mai recent, un astfel de mormânt, dar
cu colţurile rotunjite, a fost descoperit la Mitoc (jud. Botoşani) [55],
într-o necropolă plană datată în sec. II, eventual în prima
jumătate a sec. III [56],
dar el pare a reprezenta o descoperire izolată. În vecinătatea fostei
provincii romane Dacia, morminte de inhumaţie cu gropi de formă
trapezoidală mai apar, tot în sec. IV, în faza a III-a a necropolei de la
Târgşor (jud. Prahova), deci la purtătorii culturii Sântana de
Mureş - Černjahov
[57],
cu care credem că este contemporan şi mormântul de inhumaţie cu
ţigle romane de la Micăsasa, discutat cu acest prilej. Şi în
Moldova, în necropola din satul Čalyk (r. Taraklija), aparţinând
acestei culturi şi datată din a doua jumătate a sec. IV şi
până la începutul sec. V [58],
există două morminte de inhumaţie cu gropi de formă
trapezoidală [59].
Acest lucru ne face să credem că apariţia înmormântărilor
de inhumaţie în gropi trapezoidale din lumea romană târzie de la
Dunărea Mijlocie şi de Jos s-ar datora influenţei componentei
sarmatice a culturii Sântana de Mureş - Černjahov, care se
manifestă, după părerea noastră, abia odată cu
pătrunderea unor alte elemente sarmatice, mai de la răsărit, dar
foarte probabil şi ca urmare a colonizării unor mari mase de
sarmaţi în interiorul Imperiului roman [60].
Astfel, la mijlocul sec. IV, în urma conflictului din 332 dintre sarmaţi
şi goţi şi a răscoalei limiganţilor, 300 000 de
sarmaţi (un număr, desigur, exagerat) au fost acceptaţi pe
teritoriul Imperiului (în Thracia, Scythia, Macedonia şi Italia), pentru a
lucra pământul şi a fi înrolaţi în armată [61],
în calitate de laeti; e greu de spus
însă dacă acei laeti
sarmaţi din Gallia, a căror amintire este păstrată de
numele unor localităţi, precum Sarmaise,
ar fi fost aduşi acolo încă în vremea lui Marcus Aurelius [62]
sau abia acum, ceea ce pare mai probabil chiar şi decât o stabilire mai
târzie, după anul 406, când în Gallia apar numeroase grupuri de alani [63],
"călăreţii barbari
îmbrăcaţi în fier", stabiliţi în calitate de foederati în Orléanais şi
Valentinois [64], fiind
folosiţi, potrivit Vieţii Sf.
Germanus din Auxerre, de către Flavius Aëtius în 445
pentru reprimarea răscoalei bagauzilor [65],
iar în 451 împotriva lui Attila [66].
Alte grupuri de alani apar în 409 în Hispania [67],
unde goţii îi silesc, după exterminarea vandalilor silingi, să
se alăture vandalilor asdingi şi suebilor şi să se
stabilească în nord-vestul Peninsulei Iberice [68],
în Galicia şi Baetica, adică în Andalusia de azi. Nu cunoaştem
însă în ce măsură mormintele de inhumaţie în gropi de formă
trapezoidală sau sarcofagele trapezoidală din piatră sau
cărămidă apar şi în Hispania, dar în Gallia s-ar părea
că apariţia lor ar putea fi pusă în legătură cu
sosirea federaţilor iranieni. După părerea noastră,
sarcofagele de formă trapezoidală ar putea reprezenta, astfel,
preluarea şi adaptarea mormintelor de inhumaţie în gropi de
formă trapezoidală, răspândite, foarte probabil, de către
federaţii iranieni ai Imperiului roman, la cerinţele tradiţiilor
funerare ale elementelor înstărite din rândurile populaţiei romane
târzii, mai ales din mediul urban, aflată sub influenţa
reprezentărilor funerare specifice Antichităţii târzii şi,
foarte probabil, pe cale de creştinare; trebuie presupus, însă,
că aici, într-un teritoriu rămas în afara Imperiului roman, avem de a
face, de fapt, doar cu preluarea unui model apărut, cel mai probabil, în
lumea romană târzie de pe cursul mijlociu şi inferior al
Dunării, ceea ce poate indica, o dată mai mult, intensele
legături ale populaţiei romane târzii din Transilvania cu Imperiul
roman. De aceea, situarea acestor morminte târzii în apropierea unor morminte
datând din perioada stăpânirii romane în Dacia, fenomene constatate
şi în cazul multor necropole romane târzii din Gallia, dar şi în
Transilvania, în care este sigură sau este admisă ori doar
presupusă prezenţa unor elemente romanice creştine [69],
are o mare importanţă pentru studiul realităţilor
etnoculturale din Dacia postaureliană.
Scheletul din acest mormânt
de inhumaţie cu sarcofag din ţigle romane de la Micăsasa
aparţine unui bărbat de 25-30 de ani, de talie submijlocie,
reprezentant al rasei europoide, cu o serie de caractere pregnant
protoeuropoide, fără carii dentare şi pierderi de dinţi [70].
În opinia lui M. Blăjan şi D. Botezatu, caracterele pregnant
protoeuropoide ar permite atribuirea mormântului unui autohton, locuitor al
aşezării din apropiere, întrucât el nu prezintă
asemănări tipologice şi conformative cu acela al colonistei de
la Târnăvioara (Proştea Mică, jud. Sibiu), ci se deosebeşte
clar de acesta, apreciindu-se că materialele ceramice descoperite pe
fundul bordeiului în care fusese înmormântat defunctul, precum şi marele
număr de aşezări preromane cu populaţie dacică
numeroasă, semnalate pe bazinul mijlociu al Târnavei Mari ar pleda pentru
o asemenea atribuire [71]
şi că înhumarea individului respectiv într-un sarcofag de
cărămidă, lipsit de inventarul obişnuit în acest tip de
morminte (monede, opaiţe, ulcioare, farfurioare, căni etc.) din
necropolele aparţinătoare centrelor urbane cu populaţie
eterogenă, ar oferi argumente pentru cunoaşterea stadiului de
romanizare a populaţiei băştinaşe din aşezările
cu elemente etnice mixte [72].
Deşi recunosc că nu se poate preciza dacă mormântul respectiv
reprezintă un caz singular, autorii citaţi consideră că "studiul antropologic al unui
număr mai mare de indivizi rezultaţi prin dezvelirea întregii
necropole, ar putea surprinde şi alte morminte cu elemente etnice
autohtone, alături de cele ale coloniştilor romani, definind astfel
caracterul demografic mixt al aşezării de la Micăsasa" [73].
Pornind de la tezele curente ale istoriografiei româneşti referitoare la
procesul romanizării dacilor, ei îşi exprimă convingerea că
"numai o coroborare strânsă
între cercetările arheologice şi antropologice efectuate în regiuni
geografice mai largi, cu acribie ştiinţifică riguroasă, va
contribui la identificarea unor noi aşezări dacice de epocă
romană, va preciza caracterul demografic mixt sau pur al satelor şi
va surprinde evoluţia ascendentă a procesului de romanizare a
autohtonilor în spaţiul intracarpatic transilvănean" şi
că, în ceea ce priveşte, situaţia de la Micăsasa, "în acelaşi timp s-ar putea
preciza în teren vatra aşezării dacice suprapusă şi
extinsă în epoca romană de surplusul demografic, identificându-se sub
învelişul culturii materiale provinciale colectivităţile
autohtone în curs de romanizare şi cele romane, ultimele constituite
dintr-un conglomerat eterogen de populaţii venite ex toto orbe Romano"
[74].
D. Popa lasă să se înţeleagă că între locuitorii
modestei aşezări, probabil autohtone, de care aparţine bordeiul
şi mormântul discutat cu acest prilej, pe care îl atribuie
aşezării de ceramişti, nu există nici o legătură,
primii părăsindu-şi cândva aşezarea [75].
Nu există însă, în cazul acestui mormânt, nici un fel de element
dacic, dar după orientarea mormântului şi sărăcia
inventarului funerar s-ar putea presupune că avem de a face cu o
înmormântare creştină, deşi acest lucru nu este cu totul sigur,
pentru că orientarea vest - est
sau lipsa inventarului funerar nu constituie probe suficiente şi credibile
în acest sens, deoarece inhumaţia romană păgână
continuă şi în perioada postaureliană [76],
astfel că nu putem afirma decât că este vorba de mormântul unui
reprezentant al populaţiei rurale romanice în curs de creştinare,
care locuia în centrul Transilvaniei la sfârşitul epocii romane târzii.
Trebuie remarcat, în acest context, că, deşi datarea unui fund de vas
având incizate pe faţa interioară o cruce cu 3 litere A şi un R, înscrise între braţele egale ale acesteia şi a unui
fragment ceramic roman, de culoare roşie, cu cruce latină
înscrisă în cerc în sec. III sau IV este nesigură, dat fiind faptul
că aşezarea nu pare a depăşi epoca stăpânirii romane
în Dacia, existenţa la Micăsasa a unei populaţii remanente,
puţin numeroase, de religie creştină, nu poate fi exclusă de plano [77].
De altfel, aici mai sunt semnalate şi alte materiale considerate a fi
creştine, între care şi fragmente ceramice imprimate încă din
procesul de fabricare cu unele simboluri considerate specific creştine [78],
anume acela al cruciuliţelor, ştampilate pe un perete de
strachină, datat în sec. II-III [79]
şi asupra caracterului creştin al căruia persistă încă
îndoieli [80], respectiv
acela al peştelui [81],
pe un platou din ceramică glazurată [82],
despre care se crede că ar fi slujit la distribuirea prescurei în timpul
agapelor duminicale [83]
şi că ar fi fost produs în atelierele de la faţa locului [84],
datat fiind în prima jumătate a sec. III [85];
un alt fragment de platou glazurat, decorat cu acelaşi motiv al
peştelui, descoperit în castrul de la Micia şi datat în a doua
jumătate a sec. III, este socotit un import din atelierele ceramice de la
Micăsasa [86], deşi
fragmente de tipare pentru producerea de platouri, decorate însă cu cruci
cu braţe egale şi încă inedite au mai fost descoperite şi
la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi Dierna [87].
Pe de altă parte, dacă la Micăsasa avem într-adevăr de a
face cu existenţa unor elemente creştine, care ar atesta
răspândirii creştinismului şi în mediul rural, fenomen
caracteristic însă abia perioadei cuprinse între sfârşitul sec. III
şi sec. IV [88], dar
explicabil şi prin importanţa economică a acestei
aşezări în timpul stăpânirii romane în Dacia, datorită
atelierelor ceramice de aici [89]
sau care, într-un proces specific, după unele păreri, mai ales sec.
V-VI [90],
s-au retras aici dintr-unul din marile oraşe ale fostei provincii (Apulum
?), unde în perioada postaureliană este binecunoscută existenţa
unor descoperiri paleocreştine [91]
şi de unde se admite posibilitatea "roirii" populaţiei,
inclusiv a unor elemente creştine, spre zonele învecinate [92],
probabilitatea ca şi defunctul înhumat în sarcofagul discutat cu acest
prilej să fi fost tot un creştin este şi mai mare.
BIBLIOGRAFIE
ABÂZOV - CLOCICO 1999 -
Ecaterina Abâzov, Eugen Clocico, Necropola
tumulară de lângă satul Chirileni, în: Tyragetia, 8 (1999), pp.
29-50.
BĂRBULESCU 1980 -
Mihai, Potaissa după mijlocul
secolului al III-lea, în: Potaissa, 2 (1980), pp. 161-187.
BICHIR 1972 - Gh., Sarmaţii la Dunărea de Jos în
lumina ultimelor cercetări, în: Pontica, 5 (1972), pp. 137-221.
BENEA 1983 - Doina, Din istoria militară a Moesiei Superior
şi a Daciei. Legiunea a VII-a Claudia şi legiunea a IIII-a Flavia,
Cluj-Napoca, 1983.
BENEA 1996 - Doina, Dacia sud-vestică în secolele III-IV,
Timişoara, 1996.
BENEA 1999 - D. Benea, Die Beziehungen zwischen Dakien und
Pannonien zur Zeit des Kaisers Traian, în: Apulum, 36 (1999), pp. 175-185.
BLĂJAN 1989 - Mihai, Contribuţii la repertoriul arheologic
al aşezărilor rurale antice (secolele II-III e.n.) din Dacia
romană, în: Apulum, 26 (1989), pp. 283-333.
BLĂJAN ET ALII 1978 -
M. Blăjan, E. Stoicovici, P. Georoceanu, C. Păcurariu, Descoperiri romane inedite în Transilvania
(I), în: Marisia, 8 (1978), pp. 70-74.
BOTEZATU - BLĂJAN 1989
- Dan Botezatu, Mihai Blăjan, Mormîntul
din epoca romană descoperit la Micăsasa (jud. Sibiu). Studiu
arheologic şi antropologic, în: Apulum, 25 (1989), pp. 207-219.
CHIRILĂ 1951 - Eugen, Frământări sociale la sarmaţi,
în: SCIV, 2/2 (1951), pp. 183-188.
DIACONU 1965 - Gheorghe, Tîrgşor. Necropola din secolele III-IV
e.n., Bucureşti, 1965 (= Biblioteca
de arheologie, VIII).
FABRITIUS 1861 - K., Bericht über die Auffindung und
Öffnung
eines dakischen Grabes am Kulterberg bei Schässburg, în: AVSL,
N.F., 5/3 (1861), pp. 287-314.
FLOCA 1941 - Octavian, Sistemele de înmormântare din Dacia
superioară romană, în: Sargetia, 2 (1941), pp. 1-116.
GLODARIU 1977 - Ioan
Glodariu, Aspecte ale politicii
demografice romane în zona de sud a Transilvaniei, în: ActaMN, 14 (1977),
pp. 95-109.
GUDEA - GHIURCO 1988 -
Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria
creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988.
HAHEU - GUKIN 1997 - V.
Haheu, V. Gukin, Rezultatele
investigaţiilor unor complexe tumulare din r-ul Floreşti, Republica
Moldova, în: *
*
*,
Vestigii arheologice din Moldova,
Chişinău, 1997, pp. 188-210.
HICA 1999 - Ioana, Necropola din zona de sud-est a municipiului
Napoca (sec. II-IV), în: Dumitru Protase, Dan Brudaşcu (coord.), Napoca. 1880 de ani de la începutul
vieţii urbane, Cluj-Napoca, 1999, pp. 97-104.
HICA-CÎMPEANU 1977 - Ioana, Cu privire la unele morminte romane tîrzii
de la Napoca, în: ActaMN, 14 (1977), pp. 221-237.
HOREDT 1981 - Kurt, Die spätrömischen
Bestattungen aus Siebenbürgen, în: StComSibiu, 21 (1981), pp.
57-78.
HOREDT 1982 - Kurt, Siebenbürgen in spätrömischer Zeit,
Bukarest, 1982.
HUSAR 1999 - Adrian, Celţi şi germani în Dacia
romană, Cluj-Napoca, 1999.
JETTMAR 1983 - Karl, Arta stepelor. Popoarele timpurii,
Bucureşti, 1983.
KURCIATOV - BUBULICI 1997 -
S. Kurciatov, V. Bubulici, Necropola de
la Badragii Vechi şi problema fazei finale a culturii sarmatice, în: *
*
*,
Vestigii arheologice din Moldova,
Chişinău, 1997, pp. 220-234.
LUCA - HOPÂRTEAN 1980 -
Claudia Luca, Ana Hopârtean, Noi
descoperiri în necropola romană de la Potaissa, în: Potaissa, 2
(1980), pp. 115-122.
LUPU - MUREŞAN 1967 -
Nicolae Lupu, Alexe Mureşan, Sondajul
arheologic de la "Pîrîul Hotarului" (Sighişoara), în:
StComSibiu, 13 (1967), pp. 175-183.
MILEA ET ALII 1978 - Z.
Milea, A. Hopârtean, C. Luca, Noi contribuţii
privind necropola romană de la Potaissa, în. ActaMN, 15 (1978), pp.
201-206.
MITROFAN 1981 - Ioan, Inscripţiile de la "Pîrîul
Hotarului" (Sighişoara), în: ActaMN, 18 (1981), pp. 99-110.
MITROFAN
- POP 1996 - I. Mitrofan, C. Pop, Catalogul
expoziţiei „Marele centru ceramic
roman de la Micăsasa. Îndeletniciri, artă, credinţe“,
Cluj-Napoca, 1996.
PETOLESCU - ONEA 1973 -
Constantin C. Petolescu, Octavian Onea, Cercetări
în necropola Sucidavei, jud. Olt (1968), în: MCA, 10 (1973), pp. 126-140.
POPA 2001 - Dumitru, Viaţa rurală în Transilvania
romană, Sibiu, 2001.
POPA 2002 - Dumitru, Villae, vici, pagi. Aşezările
rurale din Dacia romană intracarpatică, Sibiu, 2002 (= Bibliotheca Septemcastrensis, 2).
PROTASE 1974 - D., Necropola oraşului Apulum.
Săpăturile din anii 1970-1971, în: Apulum, 12 (1974), pp.
134-159.
PROTASE 1980a - D., Autohtonii în Dacia, vol. I (Dacia romană), Bucureşti,
1980.
PROTASE 1980b - D. Protase, Considérations sur la
romanisation en Dacie, în: Marisia, 10 (1980), pp. 53-64.
PROTASE 2000 - D., Autohtonii în Dacia, vol. II (Dacia postromană până la slavi),
Cluj-Napoca, 2000.
RICHÉ - LE MAITRE
2000 - Pierre Riché, Philippe Le Maitre, Invaziile barbare, Bucureşti, 2000.
RUSU 1991 - Mircea, Paleocreştinismul din Dacia romană,
în: EN, 1 (1991), pp. 81-112.
SÂMPETRU 1990 - Mihai, Vestul României în secolele IV-X e.n.,
în: Thraco-Dacica, 13/1-2 (1990), pp. 135-137.
SONOC 2000 - Alexandru Gh., Contribuţii la problema
colonizării norico-pannonice în Dacia romană, în: Corviniana, 6
(2000), pp. 86-122.
ŞOVAN - CHIRICA 1983 -
Octavian Liviu Şovan, Vasile Chirica, Noi
descoperiri sarmatice în Cîmpia Moldovei, în: Hierasus, 5 (1983), pp.
79-87.
ŠČERBAKOVA 1990 - T. A., Могильник
черняховской
культуры
у
с.
Чалык,
în: Археологические
исследования
в
Молдавии
в
1985
г.,
Kišinev,
1990, pp. 141-162.
THÉVENIN 1968 -
A., Les cimetičres mérovingiens
de la Haute-Saône,
Paris, 1968.
WOLSKI 1971 - Wanda, Sur la datation des tombes romaines de Cluj,
strada Plugarilor, în: Apulum, 9 (1971), pp. 585-597.
ZUGRAVU 1997 - Nelu, Geneza creştinismului popular al
românilor (= Bibliotheca Thracologica,
XVIII).