|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvănean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IIISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2003 Autor: Marin Cârciumaru pag.(pages): 227-232. RECENZIE REPLICĂ LA O „RECENZIE” În numărul 1
al revistei „Studii de preistorie” a văzut lumina tiparului, la rubrica
„Recenzii”, contribuţia lui Adrian Doboş (A.D. în continuare)
„Marin Cârciumaru, Peştera Cioarei-Boroşteni. Paleomediul,
cronologia şi activităţile umane în paleolitic,
Târgovişte, 2000”. Încă de la
început, dorim să salutăm apariţia acestei noi reviste, cu
speranţa că, în viitor, colectivul de redacţie va
înţelege şi va dovedi capacitatea să-şi câştige
prestigiul, la care bănuim că aspiră, cu mai mult
discernământ în alegerea materialelor publicate. Subliniem acest aspect
cu atât mai mult că cât respectivul colegiu de redacţie nu a avut
inspiraţia de a-şi lua o minimă măsură de
precauţie, specificând că nu îşi asumă responsabilitatea
asupra conţinutului contribuţiilor publicate, decât voalat, într-o
scurtă prefaţă semnată de Silvia Marinescu-Bâlcu. În ceea ce ne
priveşte, trebuie să ne recunoaştem adânca
ignoranţă, dat fiind faptul că, pentru noi, numeroasele
contribuţii ale domnului A.D. în domeniul cercetării paleoliticului
sunt complet necunoscute. Regretăm sincer această situaţie
şi ne exprimăm convingerea că debutul său a fost,
fără îndoială, altul. În situaţia în care ne
înşelăm, şi asistăm într-adevăr la primul pas al
unei cariere pe care o dorim strălucită, suntem nevoiţi
să sprijinim acest temerar efort cu câteva condescendente
precizări. Materialul pe care
îl semnează tânărul nostru coleg se doreşte a fi numit
recenzie şi are suficiente note critice, chiar de „punere la punct” a
unor deficienţe ale acestei lucrări colective, care a fost doar
coordonată de către Marin Cârciumaru. Din păcate, dorinţa
lui A.D. de a aduce anumite corecturi acestei lucrări a dezvăluit
mai degrabă lipsa sa de experienţă, limitele sale în
înţelegerea problemelor ridicate de cercetarea arheologică într-o
peşteră, ca şi o dorinţă obsesivă de a critica,
cu orice preţ, activitatea unor specialişti experimentaţi.
Deşi nu înţelegem în ce măsură suntem noi responsabili de
frustrările sale, ne vom referi în continuare la acele paragrafe
incriminate de A.D. şi considerate drept “inexactităţi” în
cadrul lucrării. A.D. îşi
începe ghirlanda de erori prin afirmaţia că am fi plasat
greşit Peştera Cioarei pe un loc necuvenit ca importanţă,
în ceea ce priveşte cantitatea materialului litic, ea fiind
depăşită categoric, din acest punct de vedere, de peştera
de la Baia de Fier (bănuim că este vorba de Peştera Muierilor,
pentru că în preajma acestei localităţi există mai multe
peşteri de interes arheologic, de care, probabil, A.D nu a aflat încă). Amuzant este
că, după colegul nostru, această informaţie ar fi trebuit
să fie preluată din două lucrări, dintre care una a
apărut în acelaşi an cu lucrarea noastră, iar cealaltă se
afla încă sub tipar, după cum ne informează, ingenuu, A.D.
Felicitându-l pe colegul nostru de încrederea de care s-a bucurat, îi amintim
că noi nu am beneficiat de această favoare, informaţia
aşteptând să vadă lumina zilei timp de patru decenii, în
depozitele Institutului de arheologie “Vasile Pârvan” din Bucureşti. Lipsa de credit cu
care ne gratulează A.D. continuă cu dureroasele sale îndoieli
privind planul peşterii, care nu coincide, într-adevăr, cu cel
oferit de C.S. Nicolăescu-Plopşor şi C.N. Mateescu, în 1955.
Că greşeala ne aparţine este, cu siguranţă o datorie
a noastră. Spre dezamăgirea colegului nostru, o scurtă
vizită la această peşteră, un teodolit şi
puţină atenţie i-ar potoli scepticismul. Printr-o exprimare
şocantă, potrivită unui nespecialist deloc perspicace, A.D
continuă să ne încânte cu ignoranţa sa, atunci când ne
reproşează că, pentru profilul longitudinal al depozitului, ilustrat
în figura 9, nu am specificat dacă pereţii respectivului profil
sunt din partea de est sau de vest. Nici nu era nevoie, tinere domn, din
moment ce succesiunea secţiunilor este prezentată în partea de sus
a profilului desenat, iar arheologii obişnuiesc să citească
profilurile cu faţa către ele, şi nu cu spatele, aşa cum
lecturaţi dumneavoastră manualele de arheologie sau, poate, de
logică. Aceeaşi logică de gimnaziu vă putea ajuta să
vă edificaţi şi în privinţa ziselor nepotriviri dintre
lungimea secţiunilor şi profilul longitudinal, dacă luaţi
în calcul scările diverse şi faptul că fiecare desen a suferit
micşorări diverse, pentru formatul tipografic. Modul delicios în
care A.D. reuşeşte să nu înţeleagă nimic din planul
unei peşteri ne convinge că nu a participat niciodată la
cercetarea unui astfel de sit, ceea ce nu e neapărat grav. Faptul
că nu a citit cu atenţie textul pe care îl critică este.
Altfel, ar fi putut afla că secţiunea V nu a fost afectată de
pereţii de calcar, pentru că stâncile ilustrate în planul general
zăceau pe suprafaţa depozitului. Aşa cum am amintit în text,
ele au fost îndepărtate tocmai pentru extinderea săpăturii,
inclusiv pentru realizarea secţiunii V. În acelaşi text,
sprinţarul nostru critic ar fi putut afla că peretele secţiunii
I, provenită din săpătura C.S. Nicolăescu-Plopşor
şi C.N. Mateescu din 1955, s-a degradat, motiv pentru care, pe planul
din figura 8, el apare decalat în raport cu secţiunile vecine.
Aceeaşi parcurgere superficială a textului l-a privat pe A.D. de informaţia
asupra desprinderii unei mari lespezi de calcar de pe peretele nord-estic,
care a afectat implicit şi menţinerea naturală a profilului
longitudinal în forma pe care am fi dorit-o. Desigur, înregistrarea
grafică a profilurilor, la finele fiecărei campanii de
săpătură, ne-a oferit posibilitatea reconstituirii
situaţiei reale a profilului longitudinal. Lipsa de
scrupulozitate de care dă dovadă A.D. nu se opreşte aici. Ea
îl conduce la raportarea unor fapte inexistente. Astfel, autorul conchide
că în profilul longitudinal de la figura 9 nu ar fi reprezentate zonele
de întrerupere a depozitului, ca urmare a apariţiei unor pinteni de
calcar. La legendă însă, semnul 17 înseamnă calcar, dar
probabil că lacunele geologice completează lipsurile
instrucţiei sale arheologice. În acest sens, stă mărturie
şi utilizarea termenului de „obsidiană”, în locul celui corect,
„obsidian”. A.D. mai
reuşeşte o gafă atunci când încearcă racordarea
profilurilor longitudinal şi respectiv transversal, chiar dacă
invocă secţiunea în care trebuia să se producă acest
racord. Autorul consideră că a sesizat o neconcordanţă în
înregistrarea grosimii straturilor geologice. Explicaţia este
banală: spre dezamăgirea noastră şi luminarea colegului
nostru, depozitele de peşteră permit uneori mari variaţii de
grosime, niveluri lenticulare, chiar întreruperi ale diferitelor depozite,
deci racordarea perfectă a acestor profiluri nu este facilă. Oricât
ne-ar păsa de liniştea domnului A.D., ne-ar fi fost greu să
unim depozitele în profilurile noastre, dacă hazardul geologic le-a
decalat. Prin urmare, înainte de a critica metodele noastre de
săpătură şi înregistrare, îi recomandăm domnului A.D. un stagiu prelungit în
cercetarea depozitelor de peşteră. 20 de ani ar fi un început
promiţător, cel puţin pentru înţelegerea propriilor
limite de interpretare şi pentru temperarea nejustificatului avânt
didactic în care se lansează. A.D. invocă,
de asemenea, pentru capitolul privind compoziţia mineralogică,
anumite nepotriviri între cifrele din tabelul I şi text. Dacă era
puţin mai vigilent, putea observa că în tabel sunt menţionate
piesele descoperite în sensul eşantioanelor de rocă, iar în text
şi chiar în figura 60, utilajul litic. Faptul că
există o similitudine între
textul Elenei Terzea din 1987
şi cel publicat în monografie constituie într-adevăr o
observaţie interesantă: era, desigur, de aşteptat ca în
Peştera Cioarei să fi apărut cu totul alte specii de animale,
între 1987 şi anul 2000. Din nefericire pentru A.D., distinsa
specialistă şi-a conservat concluziile, confirmate de altfel de un
studiu mai complet, aflat sub tipar. În ceea ce priveşte existenţa
utilajelor din os, aşa cum afirma iniţial Elena Terzea, studiile
tafonomice (ne exprimăm speranţa că nu utilizăm un
neologism incomod) efectuate ulterior de doi reputaţi cercetători,
M. Pathou şi P. Auguste au eliminat această ipoteză.
Regretăm întârzierea acestui studiu, dar el este deja tipărit în
Analele Univ. “Valahia”, seria arheologie-istorie, nr.2-3, 2000-2001. Aflăm cu
nespusă uimire, că domnul A.D. este în măsură, cu
superioara sa bunăvoinţă, să ofere sfaturi şi asupra
interpretării analizelor de polen. Aceste generoase sfaturi sunt oferite
unui specialist cu peste 35 de ani de experienţă (adică vârsta
pe care o aveţi, la care puteţi adăuga şi anii
d-voastră de studiu), cu zeci de studii publicate, multe în reviste de
prestigiu din străinătate. Cum ar fi posibilă o polemică
între aceşti doi poli, rămâne să vă întrebaţi
singur. Pentru început, definiţia palinologiei v-ar fi de folos pentru eliminarea
primului strat de ridicol în care v-aţi îngropat. Singura
observaţie pertinentă a lui A.D., fără legătură
cu palinologia, desigur, este o greşeală de tipar, uşor de
ignorat de către un lector competent, chiar critic, pentru care zecile
de studii în care faza Nandru 4b succede faza Nandru 4a n-ar fi fost
necunoscute. Admirabilă este însă cunoaşterea
desăvârşită a alfabetului, ceea ce, în ansamblul
competenţelor domnului A.D., nu e puţin lucru. Cât priveşte
datele radiocarbon, în pofida numeroaselor discuţii, acestea apar
frecvent atât în variantă BC, cât şi BP, aşa că nu
înţelegem nedumerirea criticului nostru. Abilitatea sa în punctarea
greşelilor mărunte este însă neegalată, aşa cum
demonstrează reperarea inadvertenţei dintre datarea GrN 15051, care
apare într-un articol de-al nostru cu vârsta de 23.950±120 BP, iar în cartea
recenzată drept 25.950 ±120 BP. Din nou, o greşeală de tipar,
pe care autorii o regretă în mai mare măsură ca A.D., este
sancţionată fără milă. Discreţia
publicistică a domnului A.D ne asigură că dânsul este departe
de a cunoaşte acest regret. În continuare, nu
găsim deloc o gravă scăpare în faptul că nu indicăm
secţiunea din care s-au colectat probele granulometrice, câtă vreme
diagrama respectivă doreşte să exprime compoziţia
fiecărui strat în ansamblul său. A.D. nu se
sfieşte să emită acuzaţii privind fapte uşor
verificabile, punând într-o lumină neplăcută colectivul de
redacţie al revistei, care avea datoria să verifice veridicitatea
unor afirmaţii grave. Astfel, colegul nostru afirmă că nu am
fi făcut nici o adaptare a textului publicat de noi, împreună cu M.
Ulrix-Closset (Cârciumaru/ Ulrix-Closset 1995), şi că am oferit
doar o traducere integrală a textului respectiv. Afirmaţii asemănătoare
sunt făcute la adresa textului semnat şi de Marcel Otte (Cârciumaru
et al., 1995). Dacă
cititorul îşi imaginează
că iresponsabilitatea domnului A.D., indusă de teribilism şi
lipsă de experienţă, se opreşte aici, se
înşeală. Scăpând din limitele bunului simţ, tânărul
coleg ne oferă în continuare o critică stupefiantă, a
cărei stupiditate este egalată doar de volumul important pe care îl
ocupă în cadrul recenziei. Spre surpriza noastră, A.D. pune pe
două coloane două texte, aparţinând unor studii complet
diferite, unul publicat de către noi şi M-H. Moncel în L’Anthropologie (Cârciumaru et al.
2000), celălalt redactat în mod special de cercetătoarea
franceză pentru monografia noastră, în timpul stagiului de studiu
desfăşurat la Târgovişte. Evident, cele două texte nu
sunt identice, ca volum, abordare şi structură. Ceea ce este
absolut năucitor este că A.D consideră că cele două
texte sunt identice, nepotrivirile dintre cele două texte datorându-se
unei traduceri greşite! Firesc,
nicăieri nu se precizează o eventuală traducere a textului din
L’Anthropologie pentru monografie,
şi nici traducerea textului din monografie după alt articol,
studiul amplu din monografie fiind redactat împreună cu
cercetătoarea franceză în timpul cercetărilor sale. Cum a
ajuns domnul A.D. la această înduioşătoare concluzie
rămâne un mister. Probabil explicaţia rezidă în
întortocheatele cărări ale unei logici paralele celei normale,
şi eventual în orbirea unei agresivităţi pe care o crede
critică. Fapt este că „nucleul dur” al recenziei, cel puţin
din punctul de vedere al volumului pe care îl ocupă, s-a dovedit a fi
doar desfăşurarea pe câteva pagini a unei hilare erori. Că
revista care găzduieşte o atare ineptă abordare a fost foarte
generoasă cu spaţiul tipografic, este o realitate la care editorii
ar trebui să reflecteze. În altă
ordine de idei, Roxana Dobrescu a realizat un studiu asupra materialului
litic din Paleoliticul superior, material care i-a fost oferit de noi,
aşa cum reiese şi din nota infrapaginală de la capitolul
respectiv. Introducerea lui în monografie era absolut necesară şi
considerăm că, procedând astfel, am contribuit la zestrea
bibliografică a colegei noastre, care este departe de a se putea
dispensa de un astfel de altruist adaos. Asupra
materialului litic din paleoliticul superior există, într-adevăr,
două studii, efectuate de Marcel Otte, reputat profesor de preistorie la
Liege, şi respectiv Roxana Dobrescu, cercetător la Institutul de
arheologie „Vasile Pârvan”. Micile inadvertenţe dintre cei doi autori,
atât din punct de vedere al tehno-tipologiei materialului, cât şi din
cel al încadrării culturale sunt inerente, diversitatea opiniilor putând
eventual să stârnească interesul asupra ansamblului, nicicum critica.
Nu înţelegem cum am ajuns tot noi vinovaţi de acest lucru.
Cert este că ne putem exprima optimismul pentru viitorul arheologiei
paleoliticului din România, dacă tinerii noştri studenţi la
master îşi permit să critice specialişti reputaţi, ca
Marcel Otte. Expozeul
făcut de A.D. asupra descoperirilor de ocru, inadvertenţele
relevate între tabel şi text, faptul că într-o secţiune sau un
strat s-au menţionat câteva grame în plus sau în minus, ni se par total
irelevante. Din nou, A.D. nu vede pădurea din cauza copacilor, atitudine
de altfel simptomatică pentru virtuţile sale analitice. În privinţa
recipientelor pentru ocru, faptul că A.D. acceptă ideea lui P.
Diaconu (1990, 1994), conform căreia ele ar reprezenta speoteme sau
speleoteme, ne conduce din nou la bănuiala că are, fără
îndoială, mari dificultăţi în mânuirea unor termeni din speologie,
pentru că sub aceşti termeni generici se înţeleg o multitudine
de forme carstice. Aceste „godets” au fost, de altfel, studiate şi de
Sophie de Beaume, care le-a considerat pe deplin autentice, rezultat al
intervenţiei umane, şi în mod cert utilizate pentru prepararea
ocrului. De altfel, într-un interval de timp pe care îl sperăm cât mai
scurt, intenţionăm realizarea unui studiu mai amplu, împreună
cu distinsa specialistă franceză, care şi-a manifesta
această dorinţă încă de la primul contact cu aceste
descoperiri. Probabil că în acest fel vom risipi definitiv îndoielile
care vă chinuie pe d-voastră şi pe alţi contestatari din
principiu şi neobosiţi, ale căror nume nu mai dorim să le
amintim, în ciuda unor surprinzătoare asemănări în frazeologia
întrebuinţată. Despre cultul
craniului ursului de peşteră, A.D. prezintă exact îndoielile
exprimate şi de noi, însă ca pe o noutate absolută. Probabil a
omis că, în încheierea capitolului, noi menţionăm: „dorim să precizăm că,
fără a ne declara neapărat partizani ai existenţei
cultului craniului ursului de peşteră la populaţiile de
neandertalieni care au locuit grotele carpatice, nu putem să
rămânem indiferenţi la cele câteva situaţii întâlnite în
peştera Cioarei…”. Ne-am obişnuit deja cu talentul deosebit
al d-lui A.D. de a scoate din context
nişte afirmaţii, în scopul, de acum evident, de a critica cu orice
preţ. Analogiile privind
obiectele de artă, după părerea lui A.D., sunt realizate pe
spaţii prea întinse (Moldova, Polonia, Moravia, Slovacia, chiar Siberia).
Că nu erau posibile analogii mai strânse nu contează, cum nici
exemplele invocate din România (Mitoc, Ţibrinu) nu-i potolesc setea de
critică. E greu de înţeles ce anume urmăreşte A.D. prin
constatarea sa, dar e clar că nu este pregătit deloc să
discute semnificaţia acestor descoperiri. Este însă bine că
opinia sa renunţă, în acest caz cel puţin, să se
identifice cu punctul de vedere al arheologului Al. Păunescu, care îşi permite, plonjând în cel mai
adânc ridicol, să califice aceste descoperiri drept mistificări, pe
motiv că Peştera Cioarei este „prea mică” pentru ele
(Păunescu 2000). Această argumentaţie copilărească,
care nu poate avea nici o legătură cu maturitatea, fie ea
biologică sau ştiinţifică, pune sub semnul
întrebării semnificaţia senectuţii acestui specialist. Pe de
altă parte, cei câţiva centimetri ai pieselor de podoabă încap
foarte bine în zecile de metri cubi ai depozitului din această
peşteră, ba chiar ne mândrim că metoda noastră de
săpătură ne-a permis să le descoperim. În sfârşit,
arheologul respectiv nu este, oricum, la prima greşeală de acest
fel. La fel s-a întâmplat şi cu descoperirea picturii rupestre din
Peştera Cuciulat, pe care a contestat-o aprig la vremea respectivă,
şi pe care o publică, cu nevinovăţie, ca autentică,
în Tratatul de istorie a Românilor, recent apărut. Ne permitem, în
continuare, spre informarea tânărului nostru coleg, să îi reamintim
ce ne reaminteşte, şi anume accepţiunea pur descriptivă a
izocrestiei, aşa cum aceasta este prezentă, în aceeaşi
manieră contrasă, şi
în textul monografiei. Într-o traducere liberă şi pe înţelesul
colegului nostru, presupunând că un stil etnic se poate identifica pe
baza opţiunilor tehnice ierarhice, noţiunea de „stil izocrestic”
afirmă şi existenţa acestui stil, dar şi principiul metodologic
care a făcut posibilă identificarea lui, şi anume
identificarea variantelor izocrestice. O sinteză mai potrivită ar
fi fost, cu siguranţă, „stilul din punct de vedere izocrestic”,
formulă nefericită după umila noastră părere, care
ar fi respectat litera definirii iniţiale, dar ne-ar fi determinat
să recurgem la inutile precizări. Recunoaştem cu toată
modestia că nu am considerat necesar să prezentăm de fiecare
dată întreaga argumentaţie a lui James Sackett, extinsă în
textul original pe câteva zeci de pagini, şi că am exploatat
fără milă posibilităţile pe care le oferă limba
română pentru a prezenta sinteza
argumentaţiei specialistului american. Argumentaţie pe care, spre
deosebire de agerul nostru critic, am preferat să o preluăm din
textul original, şi nu din cele ulterioare, cum reuşeşte,
printr-un năstruşnic artificiu, tânărul nostru coleg. Cât
priveşte valabilitatea acestui instrument analitic, rămâne la
latitudinea noastră să o apreciem, până în momentul în care
excursurile teoretice ale d-lui A.D. ne vor convinge să
renunţăm. Cât priveşte necesara complexitate a discuţiei
privind valabilitatea analitică a izocrestiei, suntem convinşi
că ea va fi posibilă imediat ce d-nul A.D. îşi va lărgi
orizontul bibliografic cu textul original al lui James Sackett. Pe de
altă parte, considerăm în continuare că înlănţuirea
de opţiuni din cadrul setului litic musterian din Peştera Cioarei
(aprovizionare cu materie primă, strategii de reducţie, suporturi
şi retuşă), care reiese destul de clar chiar şi pentru un
arheolog cu o minimă experienţă, susţine valabilitatea
acestei ustensile analitice. Cât priveşte criteriile tehnice ale
musterianului de tip Quina, recunoaştem greşita încadrare a
criteriului legat de habitat între criteriile tehnice şi rămânem
îndatoraţi colegului nostru pentru delicateţea savantă cu care
ne corectează. Truismul său este, cu siguranţă, pe
măsura erorii noastre şi ne oferă o amplă
perspectivă asupra profunzimii speculative la care poate ajunge o
lectură atentă. Îi rămânem îndatoraţi încă o
dată pentru că, spre deosebire de textul lui J. Sackett, ne
convinge de cunoaşterea textului lui A. Turq, venind cu precizări
explicite pentru consideraţiile noastre - care le acceptă implicit. În concluzie, dacă monografia
noastră i-a prilejuit o lectură plină de insatisfacţii,
suntem convinşi că această nemulţumire se va atenua prin
lectura unor opere mai reuşite, efort pe care îl sfătuim să-l
inaugureze cândva Marin Cârciumaru Bibliografie: Cârciumaru, M.,
Ulrix-Closset, M., 1995: Paléoenvironnement
et adaptation culturelle des Neanderthaliens de la grotte Cioarei ŕ Borosteni,
în M. Otte (ed.), Nature et Culture,
ERAUL 68, Ličge, p. 141-158. Cârciumaru, M.,
Otte, M., Ulrix-Closset, M., 1995, Séquence
pléistocčne á la Peştera Cioarei (Grotte des Corbeaux á Borosteni en
Olténie), Préhistoire Européene,
7, p. 35-46. Cârciumaru, M.,
Moncel, M.-H., Cârciumaru, R., 2000, Le
Paléolithique moyen de la grotte Cioarei-Boroşteni (commune de
Peştişani, département de Gorj, Roumanie). Čtude préliminiare de
l’industrie lithique, L’Anthropologie,
104, Paris, 2, p. 185-237. Cârciumaru, M., Dobrescu, R., 1996, Paleoliticul superior din peştera
Cioarei (Boroşteni), SCIVA,
48, 1, p. 31-62. Diaconu, P., 1994,
Iarăşi despre arta
rupestră în România, Recenzii
şi discuţii arheologice, Călăraşi, p. 183-200. Diaconu, P., 1990,
Despre o carte de artă
preistorică cu probleme, SCIV,
41, 1, p. 183-200. Păunescu,
Al., Peştera Cioarei de la
Boroşteni (jud. Gorj): o peşteră mică, dar cu descoperiri
de „excepţie”, Buletinul
Muzeului „Teohari Antonescu”, Anul V-VI, nr. 5-6, p. 279-292.
|
