Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvănean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS II

ISSN 1583-1817

Editura Economică, Sibiu 2003

Autor: Octavian Tătar

pag.(pages): 213-223.

 CONSIDERAŢII PRIVIND BISERICA MEDIEVALĂ CATOLICĂ DE LA GÂRBOVA DE JOS, JUDEŢUL ALBA

Octavian Tătar

 ZUSAMENFASSUNG

Gârbova de Jos ist eine sich im Kreis Alba befinden Ortschaft, die gleich entfernt von (der Stadt) Teiuş und (dem Munizipium) Aiud ist. Im Jahre 1282 wird an derselben Stelle, wo  heutzutage die Ortschaft Gârbova de Jos liegt, eine menschliche Siedlung namens Gârbova urkundlich attestiert. Die Ortschaft und das Feudalgebiet mit demselben Namen gehörten der adligen Familie von Geoagiu (eine Ortschaft im Westen von Teiuş). Das Feudalgebiet wird im Jahre 1282 von der adligen Familie von Geoagiu der bischöflichen katholischen Kirche von Alba Iulia geschenkt. Auf diesem Gebiet befand sich in der ersten Hälfte des 16. Jahrhunderts eine wichtige katholische Kirchengemeinde. Das Studium zeigt die Entwicklung des Gebietes Gârbova und der katholischen Kirche auf diesem Gebiet bis zum Beginn des 16. Jahrhunderts und analysiert die Ansichten der Historiker und die Historik diese zwei Bereiche betreffend (die Kirche und das Gebiet). Der Autor stellt die Hypothese, dass die Ruinen des Baus in Gârbova de Jos die Reste einer katholischen Kirche seien, die gegen Ende des 13. Jahrhunderts und/oder Anfang des 14. Jahrhunderts gebaut wurde und die gegen Mitte des 15. Jahrhunderts neu erbaut wurde. Dieses Studium plädiert für die Notwendigkeit einer archäologischen Untersuchung des Denkmals.

TARTALOM

Alsóorbó Gyulafehérvár megye községe, mely Tövis városa és Nagy Enyed municipium között egyenlő távalságra helyezkedik. A történelmi dakumentációk szerint a mai Alsóorbó területén már 1282 óta mint lakott létezett terület a Orbó nevü falu. A község és az ugyanazon nevü, hozzá tartózó feudális birtókok a Tövistől nyugatra lakó Geoagiu-i nemesi család tulajdona volt. A nemesi család 1282-ben adományként adta át tulajdonát a Gyulafehérvári katolikus templomnak. Ezen a területen, már a XIV. század első felében fontos katolikus paróhia létezett. A történelmi kutatások falyamán végzett munka eredményei kimutatják Orbó területének és a katolikus templom fejlődő létezését egésszen a XVI század első feléig. A kutatásokat történelmi szakértők dokumentumai alapján végezték a templomi és birtóki ágazatok irányában. A szerző szerint feltételező lehetőség az, hogy az Alsóorbói templom romjai, egy, a XII. vagy XIV. század első felében épitett katolikus templom romjain feküdtek melyeken a XV. század első felében restauráló – épitő munkát végeztek. A tanulmány hangsulyozza a régészkutatók jövőbeli ásatási munkájának fontosságát ezen a területen.

Astăzi, Gârbova de Jos este o localitate rurală modestă, atât ca număr de locuitori cât şi ca înfăţişare, situată la egală distanţă între oraşul Teiuş şi municipiul Aiud, în stânga drumului naţional ce duce de la Alba Iulia spre Cluj-Napoca. Satul este aşezat de-a lungul pârâului cu acelaşi nume, Valea Gârbovei, înspre partea inferioară a cursului acestuia (harta 1). La izvoarele sale, aflate pe versantele estice ale Munţilor Trascăului, se află localitatea Gârbova de Sus, iar pe cursul mijlociu al pârâului se află localitatea Gârboviţa. În partea de răsărit a localităţii, dincolo de drumul naţional, se deschide un întins şes aşezat în lunca Mureşului, teren foarte propice agriculturii. La nordul localităţii se află o impunătoare pădure de foioase, ce parcă pică peste sat, iar în partea de S se află păşunea comunală şi ceva teren agricol, care se întind până la hotarul comunelor Stremţ şi Geomal.

Gârbova de Jos este aşezată într-o zonă de veche şi continuă locuire umană autohtonă, pre-dacică, dacică, apoi romană (să amintim aici Brucla, Aiudul de astăzi, la N, şi Apulum, la S), daco-romană şi românească timpurie, la care se adaugă valul colonizator maghiar – cea mai semnificativă populare a zonei, îndeosebi pe valea Mureşului, realizată la sfârşitul mileniului întâi şi începutul celui următor[1]. Zona va intra în “circuitul istoric” după invazia tătarilor din 1241, pe fondul măsurilor întreprinse de regalitatea maghiară de reorganizare şi reinstalare a controlului asupra acestor părţi ardeleneşti ale regatului. Aceste măsuri au vizat refacerea potenţialului demografic al fostelor localităţi, pe de o parte, prilej cu care s-a recurs la populaţia germană şi românească, la conferirea unor domenii şi refacerea (întocmirea) unor acte de donaţie, pe de altă parte.

Prima atestare documentară a Gârbovei este din anul 1282. Atunci, în 1282, a avut loc o judecată, patronată de vice-voevodul Ardealului, Nicolae, între capitlul de Alba şi comitele Petru, Samson – fiul lui Pavel, Nicolae şi Andrei – fiii lui Andrei şi alte rude ale lor din Geoagiu, prilej cu care pământul Gârbovei a fost lăsat capitlului. Reproducem, în continuare, conţinutul documentului, aşa cum este el prezent, în traducere românească, în momentul de faţă: “Noi, Nicolae vice-voevodul Transilvaniei, prin cuprinsul <scrisorii> de faţă facem cunoscut tuturor cărora se cuvine, că deoarece între capitlul fericitului Mihail al bisericii Transilvaniei, pe de o parte, şi comitele Petru, Samson, fiul lui Pavel, Nicolae şi Andrei, fiii lui Andrei şi alte rude ale lor din Geoagiul de Sus (Gyong), pe de altă parte, s-a purtat o judecată cu privire la nişte semne de hotar ale pământului numit Gârbova de Jos (Vrbo), în cele din urmă, de dragul păcii, prin mijlocirea sau prieteneasca împăciuire a unor bărbaţi cinstiţi, părţile au ajuns la o înţelegere cu privire la acele semne de hotar în felul acesta că, aflându-se vechile semne de hotar, comitele Petru, Samson, Nicolae şi Andrei şi celelalte rude ale lor din Geoagiul de Sus, au lăsat susnumitul pământ Gârbova de Jos capitlului să-l stăpânească în pace între acele semne de hotar şi altele reînoite lângă cele vechi.

Iar hotarele acelui pământ se întind după cum urmează: mai întâiu <hotarul> începe la un muncel de jos de un drum pietruit lângă nişte tufe, prin două semne de hotar, care încep să împartă… Gârbova spre… al susnumiţilor nobili de Geoagiul de Sus şi de acolo prin nişte movile de hotar se îndreaptă puţin spre miază-noapte, de acolo se abate spre apus şi ajunge la nişte semne de hotar alăturate şi alcătuite din pietre, apoi urcă spre un pârâu ce se zice Tulpataka şi acolo coboară în acel pârâu, iar acolo sunt două movile de hotar numite… şi prin acel pârâu se urcă până la … şi acolo sunt două movile de hotar înconjurate de arbori; de acolo mergând o bună bucată de drum ajunge în câmp, unde sunt două movile de hotar înconjurate de arbori, apoi mergând coboară în pârâul numit Wekpoteka şi trecându-l urcă la … ce se zice Geomal (Gyomal) unde este o movilă de hotar lângă obârşia unui izvor; de acolo urcând pe coasta unui deal, ajunge la o movilă de hotar, apoi la două movile de hotar şi de acolo la altă movilă de hotar şi trecând printr-o pădure deasă şi stufoasă o bună bucată de drum, <ajunge> în vârful acelui muncel, unde este o movilă de hotar şi apoi urcă spre dealul Pilis (montem Plys) şi coboară în pârâul Gârbova şi trecând pârâul, urcă pe dealul Pilis şi la izvorul Gârbovei sunt două semne de hotar şi în vârful dealului Pilis sunt de asemenea două semne de hotar şi de acolo se întinde drept până la munţi”[2]. Aşadar, spre sfârşitul secolului al XIII-lea familia nobiliară din Geoagiu, localitate situată la V de Teiuş, pe valea cu acelaşi nume, stăpânea şi domeniu Gârbova. Iată câteva date despre această familie nobiliară:

Primele ştiri le avem despre comitele Andrei de Geoagiu (Gyogh) şi ele provin dintr-un act emis de “Ştefan, regele cel tânăr al Ungariei, ducele Transilvaniei şi domnul Cumanilor”, prin care i s-a dăruit acestuia şi urmaşilor acestuia “<pământul> numit Kend[3], aşezat lângă Mureş, <care fusese al> clericului Iob, mort fără a lăsa vreo rudă de sânge, aflător lângă pământul Tynod[4] al comitelui Andrei”[5]. Acest Andrei de Geoagiu era un nobil care, pentru faptele de arme şi credinţa sa, fusese împroprietărit de acelaşi Ştefan al Ungariei. Iată ce spune un document din 1264: “Dăm de ştire aşadar tuturor prin cele de faţă că, luând aminte la credinţa şi slujbele pe care nu le-a adus cu credinţă şi supunere iubitul şi credinciosul nostru, comitele Andrei de Geoagiu (Gyog), în nenumărate prilejuri vărsându-şi sângele în lupta împotriva Tătarilor şi veghind la hotare, întru răsplata slujbelor sale, vrând noi să-i aducem o mulţumire, i-am dat, i-am dăruit şi i-am lăsat din plinătatea milostivirii noastre numitului comite Andrei şi prin el moştenitorilor săi şi urmaşilor moştenitorilor săi nişte pământuri anume: Germand (Meşcreac), Polcholka (Peţelca) şi Cupud (Căpud), aşezate lângă Mureş, adică pământuri ale cetăţii noastre Alba Transilvaniei…”[6]. De numele acestui Andrei de Geoagiu, sau a urmaşilor săi imediaţi, se leagă, probabil, şi construirea, pe la sfârşitul secolului al XIII-lea, a cetăţii Diodului sau Gyoghului, azi la extremitatea vestică a localităţii Stremţ din Judeţul Alba. Alţi membrii ai familiei nobilului Andrei, cum este un oarecare Samson, fiul lui Paul de Gyogh, vor primi şi ei domenii în zona Teiuşului şi Aiudului[7].

Revenind la actul din 1282 cu privire la Gârbova, se impune să amintim un document din 27 mai 1285, emis de regele Ladislau. Sosit la Alba Transilvaniei, capitlul bisericii episcopale i-a înfăţişat “scrisoarea deschisă a lui Nicolae, răposatul vicevoievod al Transilvaniei, întocmită cu privire la pământul numit Gârbova (Vrbo)”[8], rugându-l pe rege să încuviinţeze şi să întărească dania din 1282. Din conţinutul documentului reiese că, în principiu, regele a dat satisfacţie capitlului, eliberând o scrisoare provizorie. Nu ştim dacă, ulterior, regele a eliberat o scrisoare privilegială în problema în discuţie. Aflăm, însă, dintr-un alt document, datat 1299, că domeniul Gârbova aparţinea capitlului din Alba Iulia[9]. Atunci, în 1299, conform documentului mai sus amintit, se realizase, la cererea capitlului din Alba Iulia, o amplă activitate de verificare pe teren a hotarelor moşiilor capitlului şi de refacere a actelor regale privilegiale ca urmare a distrugerii arhivei episcopiei de către incendiul provocat de saşii care au atacat Alba Iulia. Toată această activitate urma să se facă sub mărturia capitlului din Oradea, împuterniciţi de către regele Andrei al III-lea, de a umbla din hotar în hotar, fiind nobilii Nicolae de Gumbach (Gâmbaş) şi Petru de Forro (Fărău), localităţi din apropierea Aiudului. Cu prilejul acestor hotărnicii, se face o delimitare între domeniul Gârbova, aparţinând capitlului din Alba Iulia, “pământul Beldiu al nobililor din acelaşi loc” şi posesiunile fiilor comitelui Andrei de Geoagiu (Gyog). Iată un fragment din document: “… semnele de hotar, care despart pământul numit Oarba al capitlului de pământul Beldiu al nobililor din acelaşi loc, se deosebesc în următoarea ordine: Începe de la răsărit din <râul> Mureş din locul numit Fok şi iese la două movile de hotar, de aici coteşte spre miază-noapte şi, trecând peste o vână de apă ajunge la drum la două movile de hotar, iar aici, mergând pe lângă locul numit Zapucha la două movile de hotar. De aici, se trece, peste drumul mare pe care se merge spre Alba, la Seegh, la un stejar împrejmuit cu o movilă de hotar, unde sunt alte trei movile de hotar. De aici, prin pomenitul Seegh coteşte spre miazănoapte spre satul Oarba la o movilă de hotar, pământul Beldiu rămânând la miazăzi, şi de aici se ajunge la altă movilă de hotar, de aici la capătul numitului pământ Seegh, la două movile de hotar. De aici coboară prin pomenitul Seegh în vale la poalele aceluiaşi Seegh, coteşte spre apus şi ajunge la trei semne, dintre care unul este al bisericii, altul al pomeniţilor nobililor de Beldiu iar al treilea al fiilor comitelui Andrei de Geoagiu, iar înşiruirea celorlalte semne de hotar ale pomenitei moşii sunt arătate în acea scrisoare”[10].

Aşadar, la sfârşitul secolului al XIII-lea exista un domeniu Gârbova, bine delimitat, şi o aşezare umană cu acelaşi nume (villa Orbo), transferate, cum am văzut, din posesia familiei nobiliare de Geoagiu capitlului din Alba Iulia. Dacă ne raportăm la documentul din 1282, mai înainte pomenit, se poate constata că “domeniul Gârbova” cuprindea atât aşezarea de pe cursul inferior al pârâului Gârbovei (cea mai mare parte a Gârbovei de Jos de astăzi, “Gârbova Mare” sau “Gârbova ungurească” cum mai era numită[11]), cât şi aşezările româneşti de pe cursul superior al pârâului amintim (Gârboviţa şi Gârbova de Sus de astăzi). Domeniul Gârbova era înconjurat de posesiuni ale familiei nobiliare de Geoagiu, între acestea cea mai mare “presiune” o exercita, prin vecinătatea sa directă, domeniul Tynodului. Pomenit în documente sub denumiri şi/sau realităţi diverse (villa Tinod, la 1349, predium Thynod, la 1466, predium Thynod Rethe, la 1521)[12], domeniul Tynodului se afla situat între domeniul Gârbova şi domeniul Aiud, ambele aflate în posesia capitlului din Alba Iulia. El va rămâne în posesia nobililor din Geoagiu până prin 1440[13]. Asupra acestui subiect vom reveni.

Aspectul cel mai important al studiului nostru rămâne cel al bisericii catolice din Gârbova de Jos. În momentul de faţă, din vechiul edificiu se mai păstrează doar câteva ruine. Acestea sunt situate la circa 50-70 de metri de pârâul Gârbovei, în partea dreaptă, la intersecţia văii cu actualul drum naţional. Zidurile biserici (dacă realmente este vorba despre un edificiu cu o astfel de destinaţie) sunt încă impunătoare. Construite din piatră, având o grosime apreciabilă şi o înălţime de câţiva metri, zidurile vechii construcţii sunt vizibile trecătorului.

Cu privire la aceste ruine, toţi autorii le-au luat în seamă în studiile lor, începând cu cei din secolul al XIX-lea, spun că este vorba de urmele unei biserici romano-catolice. Cel mai important aspect care le deosebeşte opiniile îl reprezintă perioada când a fost ridicat acest lăcaş de cult.

Dintre autorii maghiari care plasează începuturile lăcaşului de cult în secolul al XIII-lea amintim, în primul rând, pe István Möller, autor al mai multor studii consacrate lui Ioan de Hunedoara şi Transilvaniei din vremea sa[14]. Amintim apoi pe Iczkovits Emma care, în lucrarea sa Az Erdélyi Fehér megye a középkorban, pe baza cercetărilor proprii, valorificând, însă, şi concluziile din studiul lui István Möller intitulat Erdély nevezetesebb műenlékei (Vestigii renumite din Ardeal), publicat în Monumenta Vaticana Hungariae, susţine că biserica din Gârbova îşi are începuturile în secolul al XIII-lea, cel mai probabil în a doua jumătate a acelui secol[15].

Dintre autorii români care analizează, oarecum în treacăt, biserica de la Gârbova, îl amintim, în primul rând, pe Virgil Vătăşianu. În cunoscuta sa lucrare Istoria artei feudale în Ţările Române, analizând arhitectura romanică din Transilvania secolului al XIII-lea, pomeneşte, vorbind despre “biserica-sală” în varianta “navă plus cor aproximativ pătrat”, biserica de la Gârbova. Iată ce spune autorul: “Fosta biserică romano-catolică din Gârbova de jos e azi o ruină, dar se mai poate recunoaşte că nava fusese tăvănită, iar corul purtase o boltă în cruce. La ferestre se văd urmele unor transformări gotice târzii, atribuite epocii lui Ioan de Hunedoara”[16].

Dintre autorii care susţin că biserica a fost ridicată în secolul al XV-lea, de către Ioan de Hunedoara, îl amintim pe groful Teleki József. În lucrarea sa Hunyadiak kora Magyarországon (Epoca Huniazilor în Ungaria) istoricul maghiar arată că Ioan de Hunedoara, în urma victoriei contra otomanilor din anul 1442, a construit mai multe biserici, inclusiv cea de la Gârbova, fapt care se păstrează şi astăzi în conştiinţa locuitorilor[17]. Ideea construirii de biserici în locurile bătăliei cu otomanii, din 1442, va fi continuată de către istoricii maghiari care au analizat epoca lui Ioan de Hunedoara. În volumul al IV-lea al amplei lucrări A Magyar Nemzet története, lucrare apărută la Budapesta sub redacţia generală a lui Sándor Szilágyi în 1895-1898, Franknói Vilmos afirmă că, în amintirea victoriei antiotomane şi pentru preaslăvirea lui Dumnezeu, s-au ridicat biserica de la Sântimbru şi biserica paulină de la Teiuş[18], fără să pomenească nimic despre vreo lucrare similară cu privire la biserica de la Gârbova. Peste o jumătate de secol, Elekes Lajos, în lucrarea Hunyadi, afirmă, la rându-i, că, după bătălia din 1442, o parte a prăzii a fost folosită de către Ioan de Hunedoara pentru a construi biserici în localităţile pustiite[19], fără să facă vreo altă precizare. Despre ridicarea de lăcaşuri de cult în cinstea victoriei din 1442 pomeneşte şi Ioan Lupaş, în studiul său Voevodul transilvan Ioan Huniade – “Fortissimus athleta Christi”, dar nu face nici o referire la biserica din Gârbova[20], iar exemplele ar putea continua.

Să vedem, însă, ce spun documentele despre vremurile de început ale bisericii de la Gârbova. Prima menţiune documentară despre care avem cunoştinţă este din anul 1331. Este vorba despre un document de menţionează unele “socoteli financiare” ale capitlului din Alba Iulia. Înregistrându-se dijmele cuvenite capitlului pe anul 1331 se arată că magistrul Mihail, preotul de Gârbova, a plătit capitlului trei mărci de argint [21].

Cel mai important document cu privire la biserica din Gârbova din prima jumătate a secolului al XIV-lea îl reprezintă socotelile papale cu privire la strângerea dijmelor cuvenite din regatul Ungariei pe şase ani. În socotelile despre prima plată pe anul întâi (1332) din Arhidiaconatul Alba[22] al Bisericii Transilvaniei[23] este pomenit Simion, preotul de Gârbova (Orbow), care a plătit 80 de dinari[24]. Acelaşi registru, de data aceasta cu referire la socotelile despre plata a doua pe anul întâi (1332), arată că preotul Simion din Gârbova a plătit 4 pense în dinari[25]. În socotelile pe anul următor (1333), biserica din Gârbova nu mai este menţionată. Abia cu prilejul plăţii a doua pe anul al treilea (1334) este menţionat din nou Simion, preotul de Gârbova, plătind trei pense în dinari[26]. Ultima menţiune a bisericii este din 1335, când acelaşi preot Simion de Gârbova apare în registru cu 80 de dinari – plata întâi pe anul al patrulea (1335)[27].

Din datele documentelor pomenete mai înainte se pot desprinde câteva concluzii:

Domeniul Gârbova, ca şi cel al Aiudului, se afla, spre mijlocul secolului al XIV-lea, încă în stăpânirea capitlului din Alba Iulia. Toate domeniile învecinate erau stăpânite de familia nobiliară de Geoagiu. Un document din 1328 adevereşte că domeniile Teiuş şi domeniul Stremţ – cu care domeniul Gârbova se învecina la sud – aparţineau nobililor de Geoagiu, care se judecau pentru ele[28]. E posibil ca în această perioadă (sfârşitul secolului al XIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIV-lea) să fi existat o “dispută” consistentă între autorităţile ecleziastice din Alba Iulia şi familia nobiliară de Geoagiu pe seama posesiunilor din zonă. Într-o hotărnicire din 1342-1343 între domeniul nobiliar de Trascău şi moşia Aiud a capitlului din Alba Iulia ţinea să se arate, în mod pronunţat, faptul că stăpânirea capitlului asupra domeniului Aiud dura de aproape o sută de ani şi că proprietarii vecini ai moşiei Aiud erau nobilii de Geoagiu (Gyog)[29]. Se pare că frământările interne din cadrul familiei nobiliare de Geoagiu, mai ales după moartea vice-voievodului Andrei de Geoagiu, pe seama moştenirii de familie[30], au slăbit substanţial poziţia acesteia în disputa cu capitlul de Alba Iulia. Ca urmare, în 1349 Grigore de Geoagiu (Diod) şi fiul său, Mihail, au dăruit satul Geomal şi jumătate din satul numit Tynod capitlului din Alba Iulia[31]. Ambele domenii erau în hotar cu domeniul Gârbova, Geomal în partea de SV, Tynodul în partea de NE.

În al doilea rând, în prima jumătate a secolului al XIV-lea pe domeniul Gârbova exista o localitate cu acelaşi nume(“Gârbova ungurească”, “Gârbova Mare”, cum am arătat mai înainte), alături de localităţile româneşti cu nume asemănătoare (Gârbova de Sus şi Gârboviţa), cu populaţie catolică (posibil majoritar maghiară) importantă, cu o stare economică de un nivel apreciabil şi cu o organizare ecleziastică proprie. Aceste trei elemente erau condiţiile necesare pentru a se constitui o “unitate parohială”, organizată “independent”, aptă şi în drept de a intra în socotelile papale[32]. Parohia din Gârbova era, potrivit registrului cu socoteli papale pe anul 1332 mai înainte amintit, bine individualizată. În apropierea sa mai erau pomenite doar cele din Aiud, Teiuş, Geoagiu, Sântimbru, Mihalţ. Alte domenii şi aşezări, preponderent maghiare şi catolice, îndeosebi cele învecinate – din dreapta Mureşului (Tynod, Beldiu) sau de peste Mureş (Peţelca, Meşcreac etc.) –, nu aveau un astfel de statut, nefiind pomenite în registrele capitlului din Alba Iulia. Urmărind contribuţia bănească a parohiilor din jur, Gârbova se situa, atunci, la 1332-1335, între primele contribuabile.

În al treilea rând, fiind aşezată pe un domeniu episcopal, biserica de la Gârbova a avut un statut privilegiat, în sensul că s-a aflat sub protecţia preoţimii din administraţia episcopală şi a primit sprijinul acesteia. E posibil, în acelaşi timp, să fi constituit un fel de “centru ecleziastic” al domeniilor din zonă (cu excepţia domeniului Aiud) şi un bastion al catolicismului pe aceste domenii, avându-se în vedere o pondere substanţială a populaţiei româneşti ortodoxe (avem în vedere întreaga zonă de la poalele munţilor Trascăului; la 1349 Geomalul este pomenit în documentele ca “villa Olahalis Dyomal”[33]). Dacă impunătoarea construcţie din piatră se va dovedi, în urma cercetărilor arheologice sistematice, că păstrează, în mare parte, elemente din vremurile sale de început (secolele XIII-XIV), atunci ipotezele mai înainte enunţate au susţinere reală.

Din datele de care dispunem până în prezent şi pe care le cunoaştem, Gârbova nu mai apare în documente decât mult mai târziu. La 1505, în documentele capitlului de Alba Iulia, sunt pomenite trei localităţi cu nume apropiate: Gârbova de Sus (Felsőorbó), Gârboviţa (Középorbó) şi Gârbova de Jos (Alsóorbó)[34], aşezate pe cursul mijlociu şi superior al pârâului, având o populaţie românească preponderentă. Apreciem că evenimentele din Transilvania din deceniile patru şi cinci ale secolului al XV-lea, legate, în principal, de expediţiile otomane, şi o oarecare instabilitate internă a regatului maghiar au perturbat serios viaţa comunităţii catolice de pe domeniul Gârbova.

Evenimentul cu cel mai mare impact asupra întregii zone rămâne, pentru acele vremuri, incursiunea otomană în Transilvania din martie 1442, dar îndeosebi confruntarea militară otomano – transilvăneană de la Sântimbru. Am analizat, cu alt prilej, aspectele militare ale acestei confruntări[35]. Am subliniat atunci faptul că oastea otomană era aşezată, în aşteptarea unei ciocniri decisive cu oastea lui Ioan de Hunedoara, într-o zonă foarte favorabilă – un platou întins de teren, mărginit, la nord, de dealuri abrupte, înalte şi împădurite, delimitat, spre est, de Mureş, închis spre Alba Iulia de dealul Bilag şi Râpa Dracului (Pârâul Iovului, de azi). Înspre nord, platoul se întindea până spre Gârbova-Teiuş. Era o zonă intens locuită, prosperă, asemănătoare, din acest punct de vedere, cu zona săsească din sudul Transilvaniei. Apreciem, aşadar, că întreaga zonă a văii Mureşului, până la nord de Aiud, a suferit cumplit de pe urma jafurilor otomane. Iar dacă ipoteza lansată de noi cu câţiva ani în urmă, potrivit căreia a existat o a “doua bătălie de la Sântimbru”[36] se adevereşte, atunci se poate întregii imaginea unei zone distruse, în mare parte, faţă de care Ioan de Hunedoara nu putea rămâne indiferent după 1442.

Cât priveşte biserica şi domeniul Gârbova, apreciem că două dintre măsurile întreprinse de Ioan de Hunedoara au avut impact asupra lor.

Prima măsură a însemnat cedarea domeniilor Tynod şi Geomal capitlului din Alba Iulia. Actul a fost emis la Turda, în 1442[37], fără a putea preciza cu exactitate ziua şi luna emiterii sale. Cum s-a ajuns la acest act de mărinimie? Are vreo legătură cu bătălia de la Sântimbru?

În jurul anului 1440, ultimul urmaş în linie bărbătească al familiei nobiliare de Geoagiu, Mihail, fiul lui Ladislau, a murit. Documentul din 1442, mai înainte pomenit, precizează că domeniile şi cetatea aflate în posesia nobililor de Geoagiu au fost donate, imediat după moartea lui Mihail, de către regele Ungariei, Vladislav, lui Ioan de Hunedoara. În această calitate face voievodul donaţia amintită, “pentru fericirea noastră şi pentru mântuirea şi odihna sufletului celui de odinioară Ioan cel Tânăr de Hunedoara, războinicul războinicilor, fratele nostru iubit, mort pentru cauza patriei în părţile transilvane şi înmormântat în susnumita Biserică a Fericitului Arhanghel Mihail”[38]. Dacă avem în vedere faptul că Ioan de Hunedoara s-a aflat la Turda în luna ianuarie 1442[39], aceasta înseamnă că donaţia nu are nici o legătură cu bătălia de la Sântimbru, pe de o parte, şi nici cu o eventuală, cum adeseori s-a presupus, moarte a fratelui său în confruntările cu otomanii de la Sântimbru.

Prin cedarea celor două domenii, Tynod şi Geomal (acest fapt dovedeşte că cedarea din 1349, făcută de nobilii de Geoagiu capitlului, nu a avut viaţă lungă, familia nobiliară de Geoagiu “producând” urmaşi în linie masculină), posesiile capitlului de Alba Iulia în zona Gârbovei întărindu-se considerabil, domeniile rămânând în posesia bisericii de Alba Transilvaniei până în secolul al XVI-lea.

Cea de a doua măsură întreprinsă de voivodul Transilvaniei, de această dată după confruntarea cu otomanii din 1442, strâns legată de prima şi în logica obiceiului medieval, se referă la refacerea zonei distruse, recunoaşterea (preţuirea) efortului antiotoman al localnicilor şi invocarea graţiei divine pentru izbânda contra păgânilor. Pe această linie, după 1442, Ioan de Hunedoara dispune refacerea bisericii de la Sântimbru, căreia îi adaugă un altar, îi supraînalţă nava în stil gotic şi-i construieşte o incintă de apărare[40]. De asemenea, la Teiuş, între anii 1446-1450, din ordinul lui Ioan de Hunedoara, pietrarul Conrad construieşte o biserică întărită în stil gotic, dăruită călugărilor paulini[41]. Pe acest fond e posibil şi un sprijin substanţial acordat de voievod Bisericii Transilvaniei pentru refacerea lăcătuşilor de cult afectate în urma evenimentelor din 1442, prilej cu care să se fi făcut intervenţii constructive şi asupra bisericii din Gârbova, pe care însemnările scrise ulterioare, dar şi tradiţia orală, să le fi consemnat şi atribuit în exclusivitate “curajosului” salvator – voievodul Ardealului. Doar cercetările arheologice la faţa locului pot să spună mai mult (eventual să întregească) decât ceea ce s-a consemnat în scris sau s-a transmis pe cale orală. Aceste achiziţii istorice odată dobândite se va putea face pasul mai departe cu privire la soarta domeniului şi bisericii catolice de la Gârbova în secolele următoare.

Harta 1.