Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvănean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS II

ISSN 1583-1817

Editura Economică, Sibiu 2003

Autor: dana HRIB.

pag.(pages): 193-212.

 

 

 

 

Individualizarea Florenţei în contextul oraşelor Italiei secolului al XV-lea

 

dana HRIB

 

Summary

Even if the word risorgimento implies that the peninsula had had a prior existence as a single nation, yet Italy was only a feeling as the reality showed nothing like unity but divided cities, lordships and towns dominated by local interests, external and internal divisions. Diversity was crucial; it was encouraged by cross-cultural exchanges and this made Italy special in the European context.

In the fourteenth and fifteenth centuries any definition considered Italian similar with classical and Tuscan.

Florences metamorphosis from provincial town to urban metropolis, its economic life (guild system, industry), its development as a maritime power, the communal status and the changes that followed in the political life, the influence of Church-State relation and the religious diversity made this Italian city special. The preeminent role of Florence was given by the cultural life and focused attention upon poets, humanists and artists in the light of civic spirit and of the patriotism consciously nurtured.

 

Epoca în care a fost consacrat termenul risorgimento părea să îl considere aplicabil, din punct de vedere istoric, unei sigure naţiuni. Aglomerare de cetăţi, oraşe şi structuri politice aflate sub conduceri cu orientări şi formaţii diverse, Italia nu desemna în realitate altceva decât o stare de spirit. Pentru a ajunge în acest ţinut, călătorul era nevoit să treacă Alpii dinspre Europa nordică, să străbată Marea Adriatică şi Marea Mediterană dinspre Africa de Nord şi Grecia. Un căutător al complexităţii şi variaţiei nu ar fi fost dezamăgit în eforturile acestei călătorii. Italia desfăşura de la o comunitate la alta diferite forme de urbanizare, de agricultură, diferite dialecte, calendare, coduri legislative, zile de sărbătoare, unităţi de măsură şi monezi în circulaţie. O crucială diversitate se manifesta nestingherită de o parte şi de alta a Apeninilor, încurajată de particularităţile anumitor oraşe sau regiuni, de competiţia existentă între ele, de problema pretenţiilor teritoriale ce putea fi întâlnită fără excepţie în toate laturile Europei.

Aparentă cauză a diviziunii, pretenţia teritorială constituia, alături de comerţ, unul dintre factorii mai puţin evidentei unităţi a alăturării. Din punctul de vedere al deschiderii europene, regiunea în care se aflau Savoia, Trent, Bolzano şi Udine cuprindea alăturarea comunităţilor italiene, germane şi franceze. În mod similar, în sud se putea întâlni un activ amestec de influenţe franceze, aragoneze, greceşti, catalane, evreieşti şi arabe. Călătorul, fie el bărbat sau femeie, tânăr sau bătrân, era ambasadorul diverselor medii culturale, iar o vastă reţea portuară oferea acestuia avantajele unei călătorii în spaţiul italian cu mult mai sigură şi mai uşoară în comparaţie cu escaladarea munţilor.

Cruciadele deschiseseră drumuri nebănuite în faţa ochilor oamenilor din întreaga Europă însă, potrivit lui J. Burkhardt[1], chiar şi în timpul cruciadelor interesul italienilor pentru călătorie fusese mai puternic decât al altor naţiuni. Pelerinul, călător al spiritului, se dovedeşte a fi un pionier în procesul descoperirii lumii, rămânând un element constant al acestei descoperiri şi în perioada Renaşterii.[2] Cu timpul, italianul secolului al XV-lea va folosi transportul pe apă nu doar pentru un mai facil acces la oraşele italiene. El putea angaja liniile comerciale maritime pentru a călători spre nord către Bruges şi Ghent, spre vest către Barcelona, Valencia şi Lisabona, spre est către Alexandria, iar spre sud către coasta Africii. Italieni precum fraţii Polo, negustori veneţieni din secolul al XII-lea, au trecut pustiul Mongoliei, ajungând la curtea împăratului Chinei, aventurile acestei călătorii fiind povestite de către Marco, fiul unuia dintre ei. În secolul al XV-lea, sistemul marelui geograf egiptean Ptolemeu (secolul al II-lea d. Hr.) este părăsit de savanţii renascentişti în favoarea doctrinei matematicianului polonez Nicholaus Copernicus şi a convingerii că pământul este rotund. La 1487, Pedro de Covilham, purtător al unei scrisori de acreditare oferită de Casa de’Medici, pornea într-o expediţie pe uscat al cărei scop era descoperirea Indiilor. Italia este ţara care l-a dat pe Christofor Columbus, cel care descoperă coasta Americii în 4 ianuarie 1493, în favoarea coroanei Spaniei. La sfârşitul secolului al XV-lea, italienii aveau să afirme definitiv enunţul vizionar al Genovezului: il mondo č poco.[3]

Alături de pelerin, comerciantul se afirmă drept unul dintre elementele decisive ale dramaticului schimb inter-cultural al vremii. Numai actele bogatului comerciant toscan Francesco Datini din Prato înregistrează folosirea pentru comerţ a peste 3000 de nave diferite în perioada 1383-1411.[4] Transmisia între diferite culturi devine şi prin obiectele comerţului parte a experienţei renascentiste. Astfel, în anul 1499, un comerciant din oraşul Candia călătoreşte spre Cipru pentru a comanda un număr de şapte sute de icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul dintre care cinci sute urmau să fie pictate în stil „latin” iar două sute în stil „grecesc”.[5] Benefic sau dăunător, vastul fenomen al schimburilor culturale în secolele al XIV-lea şi al XV-lea ne descoperă realitatea insuficienţei resurselor locale italiene în raport cu dorinţa de împlinire materială şi spirituală. Aceasta nu a împiedicat însă ca tradiţiile patriotismului local să fie promovate în continuare cu mândrie în timp ce comercianţii, artizanii, preoţii şi pelerinii intrau în contact cu diverse culturi. Nu putem confirma existenţa unui ideal popular al multiculturalismului. Secolul al XV-lea italian continuă să fie dominat de anti-semitism, anti-islamism, sclavie şi prejudecăţi etnice. Pe de altă parte, astfel de schimburi nu au garantat contacte

de durată însă ele sunt de o foarte mare importanţă în analiza dinamicii culturale ale acestei epoci, determinând permanenta interacţiune cu ceea ce poate fi numit în mod generic italian, toscan sau florentin.

 

Fenomen cu consecinţe economice, psihologice, sociale şi artistice precise, marea epidemie de ciumă din anul 1348 a inaugurat, potrivit unor istorici, o perioadă de declin economic considerabil sau, potrivit altor opinii istorice, o perioadă stimulativă în raport cu evoluţia societăţii, datorită scăderii populaţiei. Aceasta a dus la o mai largă ofertă pentru locuri de muncă stabile şi la o creştere a salariilor, în consecinţă la aşezarea premizelor unei înfloriri comerciale.

Faptul că societatea italiană era departe de a putea fi considerată ideală este o realitate istorică de necontestat. Problemele acestui spaţiu istoric rămân legate de o endemică dezordine socială, provocată mai ales de competiţia apărută între vechile elite şi clasa noilor îmbogăţiţi, de revoltele care au măcinat la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea Lucca, Siena, Perugia, Florenţa, Bologna şi Ferrara din dorinţa muncitorilor de a avea o mai importantă participare la guvernare şi datorită opoziţiei cetăţenilor faţă de covârşitorul sistem al taxelor. La toate acestea se adaugă instabilitatea politică strâns legată de transformările petrecute în guvernarea unor seniorii din nordul şi sudul Italiei sau a republicilor Italiei centrale. Singurul oraş-stat care a păstrat o aparentă stabilitate în toată această perioadă a fost Veneţia.

 Din punct de vedere politic, Italia medievală cunoştea două tendinţe politice majore: loialitatea faţă de Sfântul Imperiu Roman, reprezentată de gibellini şi loialitatea faţă de papalitate, reprezentată de guelfi, tendinţe afirmate definitiv la jumătatea secolului al XIII-lea. Deşi făcuse diverse călătorii din Germania până în Boemia, de la Milano până la Roma, împăratul se afla mai mult în căutarea de subsidii, sub diverse aparenţe ceremoniale, decât în căutarea posibilităţilor de intervenţie teritorială în Italia. Pe de altă parte şi papalitatea se afla într-o dificultate asemănătoare. Consemnat în afara teritoriului italian, conducătorul Bisericii Apusului era din anul 1348 rezident al domeniului de Anjou (achiziţionat prin cumpărare de la Giovanna de Anjou, regină a Neapolelui), avându-şi sediul la Avignon Avignon. Scaunul papal se va întoarce la Roma în anul 1377, în timpul pontificatului lui Grigorie al XI-lea (1370-1378), producând în 1378 o diviziune în Biserică prin alegerea simultană a doi papi, fenomen cunoscut sub numele de Marea Schismă Apuseană. Conflictul pricinuit de interesele partidelor de cardinali pro-francezi şi pro-italieni se va rezolva abia în 1415, deşi papa s-a putut considera în deplinătatea drepturilor sale romane abia din a cincia decadă a secolului al XV-lea.

Între anii 1350 şi 1450, oraşele şi conducătorii individuali încearcă să stabilească propria supremaţie teritorială şi să creeze noi dominioane ceea ce marchează epoca prin agitaţia cauzată de lipsa unei autorităţi centrale. În această perioadă s-au format alianţe şi s-au trasat noi graniţe prin pretenţiile la titlul de domn sau senior a unor persoane precum Bernabo (mort la 1386) sau Gian Galeazzo Visconti (mort la 1402) care au angajat mercenari din Italia şi din restul Europei pentru a-i susţine în procesul de extindere a propriei influenţe. Guvernările republicane sau de tip oligarhic erau de asemenea interesate în expansiunea teritorială. Tensiunea financiară şi militară a dus în jurul anului 1450 la alierea micilor dominioane cu, sau sub directul control, a cinci state importante: Milano, Veneţia, Florenţa, Roma şi Neapole însă, în ciuda aparentei dispariţii a fragmentării, aceasta era departe de a fi în întregime eradicată. Între anii 1450 şi 1500, interesele marilor oraşe au fost cele care au definit direcţia politică şi economică a peninsulei, până la data invaziei franceze, prin convenţiile presupuse de Pacea de la Lodi.

Semn al stabilităţii peninsulare, semnarea Păcii de la Lodi în anul 1454 a reglementat recunoaşterea sferelor de influenţă a celor cinci mari puteri italiene, cu atât mai mult cu cât stabilitatea fiecărei puteri în parte era incertă din punct de vedere politic şi economic. Căderea Constantinopolului în anul 1453 şi ofensiva otomană sub conducerea lui Mehmed al II-lea Cuceritorul (1451-1481) i-a determinat pe italieni să devină conştienţi de propria vulnerabilitate precum şi de marele pericol al continuării luptelor interne. În regatul Neapolelui, Alfonso de Aragon (1395-1458) a reuşit să deţină controlul asupra capitalei pentru mai puţin de zece ani, confruntându-se deopotrivă cu opoziţia internă şi ameninţarea invaziei pretendenţilor rivali. În Florenţa, Cosimo de’Medici (1389-1464) era în permanenţă conştient de limitele recent dobânditei sale puteri ce nu se bucura de un statut oficial. Aliatul său, noul duce al Milanului , Francesco Sforza (1401-1466), nu era altceva decât un mercenar care, prin căsătoria cu fiica ducelui Visconti, i-a luat acestuia titlul prin forţă în anul 1450. În ceea ce priveşte celelalte două seniorii, papa Nicholas al V-lea se concentra asupra recâştigării teritoriilor papale din Italia centrală, mobilizându-se pentru ajutarea creştinilor ameninţaţi de Imperiul Otoman, pe când senatul Veneţiei încerca, sub aceeaşi ameninţare, să îşi protejeze posesiunile pe uscat – terrafirma şi pe mare – rutele comerciale.

Pacea de la Lodi a durat atâta timp cât toate cele cinci participante au beneficiat de ea, neputând fi capabile să pună capăt luptelor interne. În anul 1471, aceleaşi puteri au semnat o extensie a tratatului deoarece şi în ultimul sfert al secolului al XV-lea rămâne foarte evidentă fragilitatea familiei conducătoare. Familia Sforza reuşeşte să se afirme în Milano prin uciderea ducelui Galeazzo Maria (1444-1476). În ceea ce priveşte Florenţa, Ferrante de Aragon – regele Neapolelui şi al Italiei de sud este vinovat de majoritatea atacurilor împotriva familiei de Medici, orientate împotriva lui Giuliano de’Medici (1453-1478), nepotul lui Cosimo, şi a fratelui său Lorenzo (1449-1492).

Deşi perioada cunoaşte un singur război major – cel dintre Ferrara şi Veneţia, din anul 1481, fiecare guvern a încercat în permanenţă să promoveze cât mai fructuos posibil propria politică de expansiune teritorială. În aceste condiţii, toate entităţile politice ale Italiei s-au arătat doritoare a intra în alianţe cât mai pragmatice cu alte puteri între care se aflau regii Franţei şi Burgundiei, Imperiul Roman de Apus, regii Ungariei, conducătorii Serbiei şi ai Albaniei, sultanul Mehmed al II-lea şi succesorul său Baiazid al II-lea (1481-1512). În ciuda faptului că dezvoltarea flotei turceşti  a dus la debarcarea trupelor otomane în nordul Italiei la Friuli (1475) şi în sudul Italiei, la Otranto (1480) – fapt ce făcea din ce în ce mai auzite cererile pentru o nouă cruciadă, alianţele cu sultanul şi reprezentanţii lui erau constant negociate pentru a proteja rutele comerciale şi interesele teritoriale ale diverselor state italiene.

Cucerirea Neapolelui între anii 1494 şi 1495 de către regele Charles al VIII-lea al Franţei (1470-1498), a cărui familie angevină avea drepturi tradiţionale asupra oraşului, s-a datorat în mare parte şi pretenţiei de protejare a creştinilor în faţa invaziei musulmane, găsindu-se în aceasta o puternică justificare a intruziunii. În anul 1494, dorind să recreeze o republică florentină veritabilă, facţiunea anti-mediceeană a profitat de ocazie pentru a îl îndepărta pe Piero de’Medici (1472-1503). În paralel, oraşele mai mici precum Novara şi Pisa au luptat permanent pentru propria lor independenţă.

*

Ivindu-se deasupra Florenţei, zorii Renaşterii au găsit prea puţine elemente prin care acest oraş să fi fost îndreptăţit a se mândri cu o individualitate accentuată. Afirmată încă din perioada clasică, o caracteristică aparte a zonelor mediteraneene s-a dovedit a fi stabilirea populaţiei în oraşe mai de grabă decât în sate sau în cătune. În spaţiul specific civilizaţiei italiene această caracteristică se transformă într-o tradiţie ale cărei începuturi  se întorc până în vremea etruscilor. Conducerea romană, esenţial municipală în instituţiile ei, s-a exercitat în primul rând asupra aglomerării de oraşe din peninsulă. Majoritatea comunităţilor urbane din Italia de nord şi centrală se puteau mândri cu o istorie îndelungată şi cu vechimea întemeierii lor. Insulele Veneţiei erau locuite încă din timpurile romane, iar Verona sau Veronia era teritoriu roman încă din anul 300 î. Hr. Bologna fusese întemeiată de etrusci, cei care o numiseră Felsina, sub stăpânirea triburilor galice primind denumirea de Bononia. În 189 î. Hr., romanii aşeză pe teritoriile sale o colonie ce va înflorii în timpul lui Augustus. Tot în timpul lui Augustus, Siena sau Saena devine colonie romană dintr-un oraş etrusc. Bergamo sau Bergonum este de asemenea ridicat pe o fundaţie etruscă.

Spre deosebire de oraşul vecin Fiesole care a fost întemeiat ca aşezare etruscă în secolul al VII-lea î. Hr., Florenţa nu a luat fiinţă până în vremurile romane, după cum afirmă şi Niccolň Machiavelli în Istorie fiorentine:

„Oraşul s-a născut pe vremea Imperiului Roman şi a început să fie amintit

de scriitori pe vremea primilor împăraţi.”[6]

În anul 59 î. H., veteranii armatei Lex Julia au fost răsplătiţi de către Julius Caesar cu parcele de pământ fertil pe valea râului Arno. Această primă aşezare a fost construită în forma unui castru roman clasic, cuprinzând iniţial o arie teritorială delimitată la nord de Via dei Cerretani de astăzi şi de Piazza della Signoria la sud.[7] La evenimentele care au determinat întemeierea Florenţei se referă şi Benvenuto Cellini în Memoriile sale, legând începuturile aşezării de numele ofiţerului roman Florentinus de Cellino – strămoşul său, oferind totodată şi o explicaţie a  originii toponimului:

„Rezultă din cronicile antice, compilate de locuitori ai oraşului, oameni

vrednici de o adâncă crezare, că a fost înălţat după modelul Romei. Acest

lucru este evident după vestigiile Colosseum-ului şi a băilor termale de

lângă Sfânta Cruce [...]. Julius Cćsar avea un foarte nobil ofiţer de prim

rang în armata sa, pe nume Florentinus de Cellino [...]. Florentinus

avându-şi cartierul mai jos de Fiesole, pe locul de astăzi al Florenţei, spre

a fi în apropierea râului Arno pentru facilităţile necesare armatei sale, toţi

soldaţii sau cei care aveau proiecte cu ofiţerul obişnuiau să spună «să

mergem la Florenţa!» deopotrivă pentru că numele ofiţerului era

Florentinus dar şi pentru că locul în care îşi aşezase tabăra era plin de

flori.”[8]

Dezvoltarea coloniei romane a fost facilitată de vecinătatea privilegiată a faimoasei Via Cassia – drumul care lega Roma de nordul Italiei. În primele trei secole ale erei creştine, comunitatea a cunoscut o dezvoltare considerabilă, transformându-se într-un important centru comercial. Primele semne ale apariţiei creştinismului datează tot din această perioadă, fiind asociate afluxului comercianţilor sirieni şi având drept moment de referinţă martiriul Sfântului Miniato, în anul 250.

Căderea Imperiului Roman a aruncat Florenţa într-o perioadă de vulnerabilitate şi nesiguranţă, datorată asedierii şi distrugerii sale de către diverse grupuri etnice, în haosul şi confuzia vârstei migraţiilor. Până la relativa perioadă de pace sub dominaţia lombardă (570), cetatea s-a aflat în consecutiva stăpânire a goţilor şi bizantinilor. În 774 este cucerită de Carol cel Mare, devenind parte a ţinutului franc Tuszien (Toscana), fiind iniţial guvernată de Lucca. În aceste timpuri populaţia s-a dezvoltat cu repeziciune, iar comerţul a reînflorit, ajungându-se ca în anul 854 Florenţa şi Fiesole să formeze un singur comitat.

Odată cu mutarea rezidenţei sale de la Lucca la Florenţa, la anul 1000, contele Hugo inaugurează perioada istorică a oraşului în care pentru prima dată expresia artistică este martora creşterii culturale prin realizările arhitectonice de excepţie ale Protorenaşterii între care se numără Baptisteriul şi Biserica San Miniato al Monte.

Caracterizat de evoluţia discontinuă a instituţiilor şi de încercarea de stabilire a autorităţii centrale, Evul Mediu timpuriu afirmă în persoana episcopului principalul moştenitor al puterii politice.[9] Autoritatea acestuia s-a dovedit compatibilă cu supravieţuirea sporadică a scheletului instituţiilor civice, determinând în acest mod existenţa unei comunităţi de factură urbană, delimitată din punct de vedere fizic de organizarea apărării şi de conservarea zidurilor oraşului.

Pentru perioada ce precede secolul al IX-lea, istoria urbană a teritoriilor italiene se confruntă cu o acută lipsă de documente. Totuşi, Daniel Waley menţionează în lucrarea sa The Italian City- Republics câteva documente prin care este atestată forma de organizare în aceste teritorii: un edict din anul 643 al regelui lombard Rotharis care a conferit o protecţie specială formei de organizare numită conventus ante ecclesiam; disputa dintre cetăţenii şi judecătorii Veronei şi biserica San Zeno pricinuită în secolul al VIII-lea de problema construirii „zidurilor şi şanţurilor”; două panegirice ale oraşului Milano şi unul al Veronei care dovedesc existenţa unei forme de patriotism, în expuneri cu un pronunţat caracter literar.[10] Este evident faptul că Florenţa nu apare în nici unul dintre aceste documente, fapt ce ar putea fi explicat şi de existenţa fragmentară a acestora. Şi totuşi, semne ale unei precocităţii civice cu manifestare în spaţiul florentin nu apar nici în secolul al IX-lea sau în secolul următor.

Începând cu secolul al IX-lea, anumite evidenţe ale activităţii civice desluşim în manifestările ce au dobândit denumirea generică de conspiratio populi precum cea din 891 a cetăţenilor Modenei împotriva episcopului lor, revolte similare întâlnindu-se la Turin în ultima decadă a secolului al IX-lea sau Cremona în anul 924. Disputarea graniţelor diocezane, precum în cazul Bologniei şi Modenei în anul 969, indicaţii ale unor întreprinderi diplomatice, afirmarea  membrilor curţii episcopale şi a laicilor de bună credinţă (boni homines) în funcţii de conducere, sunt în egală măsură argumente în acest sens.

În această perioadă formativă, privilegiile imperiale acordate unor oraşe asigură o mai fermă evidenţă a comunei de tip rudimentar. Aceste privilegii primite de oraşe precum Genova (958, 1056), Cremona (998), Mantua (1014), Ferrara (1055) conţin o tacită recunoaştere a municipalităţii aflată în relaţie cu slăbirea autorităţii imperiale, pe când pretenţiile orăşenilor se aflau în directă legătură cu mai cuprinzătoarea dispută dintre Biserică şi stat. A doua jumătate a secolului al XI-lea a adus cu sine instalarea normanzilor în sudul Italiei ceea ce a determinat fondarea unei monarhii puternice şi inhibarea evoluţiei oraşelor republici în zonele sudice, mai ales în Sicilia. Fără instituţii politice fixe, oraşele din nordul şi centrul Italiei se bucurau din plin de independenţă, informaţie transmisă şi de cronicarul german Otto, episcop de Freising:

„Ei [italienii] sunt guvernaţi de voinţa consulilor mai de grabă decât de

conducători”[11]

În acelaşi spirit, călătorul evreu Benjamin de Tudela nota în jurnalul său de călătorii:

„Ei [italienii] nu au nici rege, nici prinţ să îi guverneze ci doar judecători

aleşi de ei.”[12]

Mărturiile de mai sus oglindesc existenţa în secolele al XI-lea şi al XII-lea a celor mai vechi forme italiene de autoritate, numite – ca o reminescenţă clasică – consulate, din care ulterior vor evolua comunele sau oraşele-republici. Cronologia consulatului cunoaşte cele mai timpurii referinţe înainte de anul 1100: Pisa – 1081-1085, Asti – 1095, Milano – 1097, Arezzo – 1098, Genova – 1099. Între anii 1100 şi 1125, instituţia consulatului este menţionată la Pistoia – 1105, Cremona – 1112-1116, Lucca – 1115, Bergamo – 1117, Bologna – 1123, Siena – 1125. Înainte de jumătatea secolului al XII-lea sunt menţionate consulatele oraşelor Piacenza, Mantua, Modena, Verona, Florenţa şi Padova.[13]

Cele dintâi semne ale unor extensive dispute în interiorul Florenţei au apărut în a doua jumătate a secolului al XII-lea, istoria oraşului fiind umbrită pe tot parcursul secolului al XIII-lea de conflictul dintre guelfi şi ghibelini.

În timpul secolului al XII-lea, oraşul a fost scena reformei bisericeşti dar şi unul dintre punctele fierbinţi ale conflictului dintre papă şi autoritatea seculară, cunoscut sub numele de Cearta pentru Învestitură. Sub conducerea contesei Matilda (1046-1115) – în al cărei castel de lângă Canossa Henry al IV-lea s-a predat papei Grigorie al VII-lea la 1077 – florentinii întorc spatele împăratului german, alegând  alianţa cu papalitatea. Iată cum descrie Machiavelli efectul avut de conflictul dintre puterea spirituală şi cea seculară asupra vieţii italienilor:

„O parte dintre italieni l-au urmat pe papă, iar alţii pe împărat; de unde s-a

născut sămânţa conflictelor dintre guelfi şi ghibelini, astfel că de-abia

încetaseră cotropirile barbare, când Italia a şi început să fie sfâşiată în

războaie interne. Henry a fost excomunicat şi astfel poporul său l-a

constrâns să vină în Italia şi să îngenuncheze, desculţ, în faţa papei spre a-i

cere iertare, lucru care s-a întâmplat în anul 1082 (sic!).”[14] 

Gran Contessa, cum a fost numită de către contemporanii săi, s-a dovedit un fervent suporter al afirmării autorităţii oraşului, făcând tot ce i-a stat în putinţă pentru a uşura drumul acestuia spre independenţa politică. Astfel au fost numiţi doisprezece consuli selectaţi din aristocraţia urbană şi cercurile oamenilor de afaceri pentru a crea corpul administrativ sau Commune. Acest corp era controlat de Consiliul celor o sută la care se adăuga un ansamblu de cetăţeni reunit în cazul deliberării deciziilor importante.

Curând, florentinii au început să ducă o politică de expansiune şi pretenţii teritoriale, sub forma unor incursiuni armate, atacând în 1125 Fiesole. Relevantă pentru politică de expansiune este şi începerea construcţiei noului zid al oraşului în 1173, încorporând pentru prima dată teritoriul aflat la sud de râul Arno. Tot secolul al XII-lea va aduce şi schimbări radicale în aspectul oraşului. La mijlocul acestui secol, silueta cetăţii era definită de aproximativ 170 de turnuri, raţiunea construirii lor fiind în primul rând de natură defensivă. Impulsul creativ va găsi mai multe forme de concretizare în secolul al XIII-lea prin construirea bisericilor Santa Maria Novella (1246) şi Santa Croce (cca. 1295) alături de clădiri de interes civic precum, Palazzo del Podestŕ (început în anul 1295) şi Palazzo Vechio (cca. 1300). De asemenea, în secolul al XIII-lea a fost începută construcţia catedralei Santa Maria del Fiore.

Începutul procesului care transformă Italia nordică şi centrală dintr-o regiune nepopulată şi nedezvoltată, medievală, cu state ecleziale, mlaştini şi păduri, într-o regiune aglomerată şi implicată economic, are loc în secolul al X-lea. Cea mai importantă schimbare este creşterea populaţiei care se estimează a se fi dublat între secolele al X-lea şi al XIV-lea.[15] Largi arii de teren inundabil şi mlaştini, aflate mai ales pe valea râului Po, au fost asanate şi cumpărate pentru ferme, ceea ce a dus la dezvoltarea unor noi oraşe şi sate. Schimbul de grâu, ulei, sare, alimente, textile şi produse ale artizanatului local, dezvoltarea băncilor şi a sistemului de credite au dus la creşterea standardelor de viaţă. Situarea geografică a peninsulei, facilităţile oferite transportului de mărfuri de comunicarea râului Po cu lagunele veneţiene au dus la dezvoltarea comerţului de lungă distanţă. În scurt timp, reţeaua comercială a teritoriilor italiene cuprindea oraşe precum Pavia – aflată în relaţii comerciale cu negustorii de dincolo de Alpi şi veneţienii, Amalfi, Salerno şi Gaeta în Italia de sud, Cremona şi Milano în Lombardia, Asti în Piedmont, Piacenza şi Lucca pe rutele comerciale ce veneau din Franţa. În secolele al IX-lea şi al X-lea, Veneţia era deja principalul punct de contact cu Bizanţul şi Lavantul. Deşi dotate din punct de vedere naval încă din perioada carolingiană, Genova şi Pisa au suferit din pricina atacurilor islamice, începând cu secolul al XI-lea. Având flote militare capabile să respingă aceste atacuri, cele două oraşe au combinat expansiunea comercială cu rolul naval în sprijinirea normanzilor care au alungat arabii din Sicilia.

Pe tot parcursul secolului al XII-lea, Florenţa a cunoscut o creştere din ce în ce mai accentuată a puterii comerciale, ca efect al reformei sistemului ce îngloba ghildele, comercianţii şi oamenii de afaceri. Aceştia au câştigat în importanţă, ajungând în curând să controleze instituţiile politice. Din punctul de vedere al implicaţiilor sociale, cea mai importantă era ghilda prelucrătorilor ţesăturilor importate (Arte di Calimala), lor urmându-le ghilda prelucrătorilor lânii (Arte della Lana). Cu toate acestea, enorma bogăţie concentrată în spaţiul florentin, începând cu secolul al XII-lea, s-a datorat în primul rând activităţii bancare şi abia mai apoi producţiei textile. În anul 1252 oraşul punea în circulaţie prima sa monedă de aur numită fiorino d’oro care a devenit curând cea mai stabilă monedă a Europei.[16]

Între secolele al XII-lea şi al XIII-lea, majoritatea oraşelor italiene s-au dezvoltat în mod considerabil, Genova şi Florenţa devenind atât de mari încât nu găseau suficiente cereale în apropierea lor. Padua număra 15000 de locuitori în secolul al XII-lea şi 35000 în anul 1320. Florenţa devine unul dintre cele mai mari oraşe, numărând la începutul secolului al XIII-lea 50000 de locuitori şi 100000 la sfârşitul secolului. Această creştere se reflectă şi asupra dezvoltării planului oraşului, zidurile începute în anul 1172 cuprinzând o arie de aproximativ 80 ha, cele proiectate în anul 1284 şi terminate peste 50 de ani – 620 ha.[17] În urma înfloririi din secolul precedent, peninsula italiană era la sfârşitul secolului al XIII-lea o zonă suprapopulată, ajungând să numere între 7 şi 9 milioane de locuitori, potrivit registrelor  de percepere a dijmelor (rationes decimarum).[18] Giovanni Villani descrie Florenţa începutului de secol al XIV-lea ca pe un oraş cu aproximativ 100 000 de locuitori, populaţia fiind bine hrănită în pofida permanentizării foametei în restul teritoriilor suprapopulate, florentinii consumând anual 55 000 până la 60 000 de damigene de vin, 4000 de viţei, 30 000 de porci. De asemenea, gradul de alfabetizare şi nivelul cultural erau cu mult peste media cunoscută în acea vreme, Villani afirmând că dintre cei 8000 până la 10 000 de copii florentini  majoritatea ştiau să scrie şi să citească, între 1000 şi 1500 dobândiseră cunoştinţe de matematică (algoritmul), iar între 350 şi 600 frecventau şcoli superioare. Producţia industrială provenită din cele 200 de ateliere era între 70 000 şi 80 000 de bucăţi de postav. Mai mult, în Florenţa secolului al XIV-lea puteau fi numărate 110 biserici, 30 de spitale şi 40 de bănci cu un câmp de acţiune ce acoperea întreaga creştinătate.[19] Organizarea internă a republicii a rămas cea reglementată prin reforma din 1282, fiind consecventă formelor stabilite de Ordinamenti di Giustizia din 1293, bazate pe principiul participării colegiale ale corporaţiilor mari şi mijlocii la administrarea puterii.[20]

Strălucitoarea emancipare a Florenţei s-a dovedit a nu fi un proces lipsit de obstacole pe parcursul celui de al XIV-lea secol, dezvoltarea oraşului fiind umbrită de o serie de contradicţii istorice. Pe de o parte, munca unor personalităţi artistice şi literare precum Dante, Boccaccio şi Giotto este legată în mod direct de noţiunea de vârstă de aur a artelor, iar activitatea susţinută de construcţie corespundea în mod direct unei relative bunăstări sociale. În acelaşi timp oraşul a fost însă şi obiectul unui mare număr de crize devastatoare precum revărsarea râului Arno din anul 1333, foametea ce a urmat acestui eveniment, epidemia de ciumă dintre anii 1348-1349, în care aproape două treimi din populaţie a murit[21], apărarea militară împotriva Pisei în anul 1315 şi împotriva oraşului Lucca în 1325, evenimente ce au slăbit hegemonia Florenţei în regiune. La aceasta se adaugă colapsul importantelor bănci Peruzzi şi Bardi care, prin decretarea suspendării rambursării împrumutului de 1365000 florini, contractat de către regele Angliei, a târât oraşul într-o acută criză financiară în anul 1339. Politica internă era măcinată de luptele dintre guelfi şi ghibelini, dintre partidul albilor şi partidul negrilor şi de neliniştile sociale datorate eşecului guvernării de tip seniorial. Din anul 1343, corporaţiile mici au fost asociate la corporaţiilor mari în conducerea oraşului, asociere permanent contestată de clasele superioare. Structura socială a Florenţei alătura popolo grasso (burghezia ce începuse să apară în comunele italiene încă din secolul al XIII-lea) acelei facţiuni numită popolo minuto (clasa meseriaşilor cu atelier propriu, membri ai breslelor alături de salariaţii lor) şi plebei – plebe (dezmoşteniţii şi ţăranii plecaţi din satele lor precum şi muncitorii obişnuiţi) din rândurile căreia au provenit revoltaţii sociali numiţi ciompi. În condiţiile crizei sociale profunde, produsă de depresiunea economică şi de exasperarea psihologică, popolo minuto a ieşit pe străzi, dând foc caselor orăşenilor de frunte, înlocuind nobilii din Palazzo Vecchio cu aleşi din rândurile micilor meşteşugari şi din rândurile proletariatului industriei lânii. Aceasta a fost Răscoala Ciompilor (Tumulto dei Ciompi), izbucnită la 19 iulie 1378. Victoria răsculaţilor a fost însă de scurtă durată datorită trădării gonfalonierului ales de ei – dărăcitorul Michele di Lando[22], devenit complicele contraofensivei organizată de popolo grasso.[23]

În anul 1382, Florenţa formează încă o dată o structură guvernamentală oligarhică în care rolul principal era deţinut de familia Albizzi. Această familie va fi curând nevoită să ţină piept concurenţei puternicei familii Medici. Giovanni de’Averardo de’Medici, cunoscut şi sub numele Bicci, reuşeşte să consolideze poziţia socială şi economică a familiei sale în încercarea de acaparare a puterii în cadrul structurilor politice florentine. Odată cu asumarea în 1423 a prestigiosului rol de bancheri oficiali ai papei, Medici aşează bazele unei ascensiuni dinastice fără egal[24]. Ei vor guverna oraşul Florenţei pentru aproape trei secole, dominaţia lor cunoscând puţine întreruperi.

Secolului al XV-lea florentin inaugurează o perioadă de glorie fără precedent dar şi fără asemănare în istoria contemporană a Europei. Acesta este secolul umanismului, al marilor realizări în domeniile ştiinţei, spiritului, filologiei şi artelor, care au continuat să influenţeze viziunea apuseană despre lume până în zilele noastre. Începând cu Masaccio, Brunelleschi, Donatello şi Boticelli lista artiştilor de marcă ai acestui secol pare a fi fără sfârşit, culminând cu geniul lui Leonardo da Vinci şi Michelangelo Buonarroti. Ar fi dificil de găsit un singur alt loc care să fi reunit o similară varietate de talente artistice cu excepţia Florenţei sub generosul patronaj al Medicilor.

Cosimo il Vecchio, strălucitoare şi fascinantă figură a acestei perioade, dobândeşte titlul neoficial de conducător al oraşului în anul 1434, controlându-i dezvoltarea politică, socială şi culturală până la moartea sa, survenită în anul 1464. Numit de către contemporani Pater Patriae, el este primul care a contribuit la transformarea Florenţei într-un centru al erudiţiei umaniste, făcând substanţiale donaţii în domeniul artei, stabilind o tradiţie a mecenatului ce va fi continuată de Medici care i-au urmat.

Casa de’Medici s-a bucurat de cea mai glorioasă perioadă a guvernării sale spre sfârşitul secolului al XV-lea,  în timpul nepotului lui Lorenzo (1449-1492), nepotul lui Cosimo, cunoscut sub numele de il Magnifico pentru dragostea ce o purta opulenţei. Deşi Florenţa şi florentinii au avut multe reproşuri de adus guvernării lui Lorenzo, istoria poate confirma starea în care se afla oraşul la moartea acestuia şi ce a devenit în timpul fanaticului regim al piagnonilor, sub conducerea lui Girolamo Savonarola. Deşi diplomaţia echilibrată şi politica naţională dusă de Lorenzo de’Medici nu a fost regretată de toată lumea la moartea sa, el a făcut parte din uimitoarea generaţie ce a strălucit în Italia, în jurul anului 1490, despre care scria Guicciardini.[25] La adăpostul acestui timp al înfloriri, în Florenţa anilor 1450-1478 au fost construite peste treizeci de palate şi vile, iar în anul 1489 a debutat construcţia impunătorului Palazzo Strozzi.[26]

Stârnindu-l pe Charles al VIII-lea al Franţei în speranţa răsturnării dinastiei aragoneze a Neapolului, Ludovico Maurul determină intrarea trupelor franceze în ducatul de Milano la 17 noiembrie, 1494. Florenţa capitulează fără a opune rezistenţă în faţa înaintării trupelor franceze. Dinastia Medicilor avea să intre în declin odată cu eşecul politic al fiului lui Lorenzo, Piero, expulzat în urma invaziei armate. În timpul dramaticilor ani ai sfârşitului de secol XV, cel mai influent om din oraş a devenit predicatorul unui mesaj apocaliptic – Girolamo Savonarola, prin încercarea sa de a instala o formă teocratică de guvernământ. Propriul său fanatism l-a aşezat în mijlocul unui conflict deschis cu papalitatea, fapt care l-a dus pe călugărul dominican la moarte pentru vina de a fi eretic. Renunţările şi penitenţele nu au întărit discernământul popular în exerciţiul alegerii libertăţii, din moment ce în 1498 florentinii se revoltă împotriva profetului lor pentru ca mai târziu să accepte plini de entuziasm venirea altor Medici, inferiori din punct de vedere moral lui Cosimo[27] şi din punct de vedere cultural lui Lorenzo.[28]

După moartea lui Savonarola, survenită în 1498, Florenţa a încercat să restabilească forma republicană de guvernământ. În anul 1502, Piero Soderini a fost ales pe viaţă ca gonfaloniere sau conducător al republicii. Căderea lui s-a datorat revenirii fostei dinastii în anul 1512, prin intermediul lui Giovanni de’ Medici – papa Leo al X-lea (1513-1521). Astfel s-a îngăduit familiei să se întoarcă în Florenţa pentru un scurt timp, deşi avea să reia calea exilului în urma căderii Romei sub asediul papei Charles a VIII-lea. De îndată ce pacea cu Franţa a fost restabilită, graţie influenţei lui Clement al VII-lea (recrutat de asemenea dintre membrii familiei Medici) întoarcerea dinastiei a fost consemnată în cronici începând cu anul 1537. Tirania brutală a lui Alessandro de’Medici a dus la încetarea definitivă a formei republicane de guvernământ şi la instaurarea unei conduceri absolutiste în Florenţa. În secolul al XVII-lea, domnia de 37 de ani a lui Cosimo de’Medici a încercat fără succes să pună capăt declinului total căruia Florenţa căzuse victimă, datorat în mare parte Războiului de treizeci de ani şi crizelor asociate acestuia. Odată cu moartea ultimului dintre prinţii de’Medici – Gian Gastone, în anul 1737 Florenţa intră sub stăpânirea dinastiei Habsburgilor, apoi sub stăpânirea franceză (1799) a surorii lui Napoleon – Elisa Bacciocchi, ca parte a regatului de Etruria, până în anul 1815 când devine teritoriu austriac sub conducerea lui Ferdinand al III-lea.

În urma războiului de independenţă, Florenţa va redeveni teritoriu italian în anul 1861, într-o Italie unită, care sărbătorea un alt gen de Risorgimento.

*

Lupta dintre papalitate şi Hohenstaufen-i a creat Italiei o conjunctură politică esenţial diferită de cea a ţărilor Europei occidentale. Italia reuşeşte să depăşească aproape în întregime sistemul feudal încă exploatat ca factor unificator în cadrul imperiilor şi edificator în folosul monarhiilor. Acest nou tip de existenţă politică găseşte variate forme de organizare de la republică la statul despotic, cultivând primii germeni ai spiritului politic modern în Europa.

În urma procesului de descentralizare, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, dintre toate oraşele italiene cuprinse de libertatea afirmării, un singur oraş avea să se remarce printr-o strălucire culturală de neegalat – Florenţa. Este firesc să ne întrebăm care au fost factorii ce au determinat ca Florenţa iar nu Milano, Genova sau Veneţia să fie capitala gândirii şi a artelor în tot acest timp. Dintre multele răspunsuri ce au fost date acestei întrebări, cel mai potrivit pentru firul expoziţional al acestui articol este cel dat de Gene A. Brucker. În lucrarea sa Renaissace Florence, autorul consideră unicitatea Florenţei ca fiind rezultatul a două tradiţii: tradiţia greco-romano-creştină şi tradiţia populară. Tradiţia clasico-creştină alătură limbii latine şi principiilor dreptului roman concepte filologice derivate din antichitatea greacă. Este o tradiţie de orientare profesională prin efortul conjugat al mănăstirilor, al şcolilor de catedrală şi a universităţilor, care a rezultat în înflorirea unor domenii precum dreptul, studiile clasice şi diversele arte. Tradiţia populară, pe de altă parte, a adus cu sine un spirit flexibil, lipsit de o structură specifică, caracterizat de comunicarea preponderent orală şi vizuală, cu forme scrise lipsite de îngrădirea regulilor gramaticale şi ortografice. Acestei tradiţii se datorează promovarea aspectului comercial al culturii, promovarea spiritului cavaleresc al claselor sociale nobile sau cu aspiraţii la statutul nobiliar, aplecarea către obscurele forme sub-culturale: creaţiile străzii, ereziile populare, un anumit gen de ocultism. Dacă şi celelalte oraşe italiene s-au bucurat de o similară varietate şi complexitate a manifestărilor culturale, doar Florenţa a reuşit să aducă atât de aproape aceste două curente tradiţionale, în aparenţă lipsite de compatibilitate în acea epocă.[29] Conjugării factorului cult cu cel popular, Brucker alătură figura statuară a lui Dante Alighieri, atrăgând atenţia spre o perspectivă diferită asupra fenomenului renascentist, perspectivă considerată în funcţie de acei deschizători de drumuri şi inovatori a căror existenţă a revoluţionat în totalitate domeniile în care şi-au desfăşurat munca de creaţie.

Deşi istoricii nu cad întotdeauna de acord în ceea ce priveşte locul şi timpul în care începe relatarea despre Renaştere, cele mai multe expuneri debutează în Italia, raportându-se la munca inovatoare a unei anumite personalităţi. Stabilirea identităţii acestei persoane şi implicit stabilirea unei coordonate temporale se află în strânsă legătură cu criteriul ales de către autor. Astfel. Dacă pentru mulţi istorici Renaşterea debutează în perioada 1330-1340 odată cu vârsta poetului Francesco Petrarca (1304-1374), după istoricii artei ea debutează o generaţie mai devreme cu noul stil al picturii narative datorat lui Giotto (1266-1337), generaţie din care face parte şi Dante Alighieri (1265-1321). În acest sens este suficient să împărtăşim părerea lui Peter Burke potrivit căruia oricare ar fi data aleasă ca referinţă pentru începutul Renaşterii, este întotdeauna posibil să se găsească o bază ştiinţifică pentru a putea merge mult mai înapoi în timp. Istoria picturii renascentiste ar putea începe cu Cimabue (1240-1302), cea a sculpturii cu Andrea Pisano (1270-1330), cea a gândirii cu teologii şi filozofii secolului al XIII-lea, cea a literaturii cu Albertino Mussato (1261-1329).[30]

Recunoscut în primul rând ca poet de către contemporanii ce l-au încoronat cu lauri în Capitoliul Roman la 1341, Francesco Petrarca (1304 – 1374), a depăşit prin preocupările sale intelectuale acest statut, rămânând în multe istorii primul umanist de formaţie al Renaşterii italiene. La rândul său. Petrarca s-a gândit pe sine mai întâi în asemănarea cu Vergiliu, scriind în limba latină, după modelul epicii clasice, lucrări precum De Africa (1338/1342), raportând permanent creaţia sa literară, filozofică şi munca sa de cercetare la cultura romană antică. Pasiunea pe care o manifestă pentru vestigiile romane şi epoca acestora nu este una impersonală ci, dimpotrivă, caută contactul direct cu umbrele Antichităţii în scrisorile scrise lui Cicero şi lui Seneca. El a colecţionat şi a transcris manuscrise ale autorilor antici, a împrumutat de la Cicero stilul epistolar, a imitat chiar scrisul de mână al acestor autori, abandonând caligrafia gotică şi a îndemnat cititorii să urmeze figurilor descrise în De viris illustribus (1340).

Dacă istoriografia creştină până la Petrarca accepta istoria în desfăşurare continuă de la crearea lumii până în vremurile contemporane autorului, Petrarca este primul care face diviziunea netă între perioada clasică – historiae antique şi perioada mai apropiată de timp – historiae novae. Mai mult, identificând Antichitatea cu vârsta de aur a omenirii, el a transmis învăţaţilor contemporani conştiinţa faptului că trăiesc într-un timp ce aduce lumina după întuneric, trezirea după un somn îndelungat, întoarcerea la viaţă după moarte. Ideea de renovare şi reformă înţeleasă până în acel moment într-un context eclezial este aplicată lumii seculare, istoria reprezentând continua glorificare a Romei.[31] Francesco Petrarca a folosit din plin darul său de aşi împărtăşi entuziasmul şi de a inspira pe cei cu care s-a înconjurat, între care se aflau pictorul Simone Martini, dominicanul Giovanni Collona, liderul politic Cola di Rienzo şi Giovanni Boccaccio.

Schimbările culturale sunt adeseori legate de evoluţia unei anume generaţii, în acest caz grupul familiar lui Petrarca şi cei care au împărtăşit experienţe comune alături de membrii grupului. Exponenţii acestei prime generaţii s-au dovedit demni de mentorul lor. La rândul său, Giovanni Boccaccio (1313-1375) a luat parte la căutarea de manuscrise, scriind De claris mulieribus (1356/1364) dintr-o preocupare biografică complementară cu cea a lui Petrarca . Cola di Rienzo (mort la 1354) a aplicat în sfera politicului ideea de renovare, mergând până acolo încât şi-a datat scrisorile raportându-se la „Anul întâi” de la restaurarea Republicii Romane. Această vârstă a Renaşterii a aclamat prin intermediul lui Boccaccio stilul monumental şi veridicitatea artei lui Giotto di Bondone.

Distanţarea temporală şi culturală existentă între prima generaţie renascentistă şi cea care i-a urmat, având maxima activităţii sale între anii 1430 – 1440, pare să fie impresionantă. Totuşi, noul spirit al celei de-a doua vârste se află în continuare sub semnul lui Petrarca. În entuziasmul său pentru poet, Coluccio Salutati (1331-1406) susţinea că acesta întrece în proză talentul lui Cicero, iar în vers pe cel al lui Vergiliu. Interesat de critica textuală şi mare admirator al eroilor Republicii Romane, el a urmat stoicilor în insistenţa asupra virtuţilor superumane şi a crezut cu putere în faptul că studia litterarum şi elocvenţa au renăscut datorită lui Mussato, Dante şi Petrarca. După anul 1360, Salutati a devenit centrul unui grup ce includea pe Leonardo Bruni şi pe Poggio Bracciolini. El a fost cel care l-a adus în Florenţa pe grecul Manuel Chrysoloras pentru a preda limba greacă şi retorica. La rândul său, Leonardo Bruni a contribuit la efervescentul interes pentru cultura antică şi documentele ei, elaborând o nouă teorie asupra modalităţilor traducerii, punând accentul pe înţelegerea mesajului transmis de autor şi pe imitarea stilului său, iar nu pe „transferul” cuvintelor dintr-o limbă în alta, acordând încă o dată o foarte mare importanţă individualităţii autorului.

Interesele acestui grup de florentini şi realizările în care le s-au concretizat au fost descrise în epocă drept umaniste, urmându-l pe Cicero şi ceea ce el numea studia humanitatis. În încercarea lor de autodefinire, renascentiştii celei de a doua generaţii au descris reînvierea lumii clasice pe care o promovau în antiteză cu Evul Mediu – medium evum. Conştiinţa exagerată a distanţării de cultura medievală a dat naştere unei trăsături importante, menită să caracterizeze o mentalitate de grup.[32] Oamenii primelor generaţii renascentiste au alcătuit împreună comunitatea celor ce afirmau din ce în ce mai mult promovarea umanismului de factură civică, postulând viaţa activă şi identificarea cu Republica Florentină. Concomitent, cercul de interes umanist se deschide artelor plastice prin interesul pentru exploatarea filonului antic şi manifestarea patronajului civic.

La rândul său, artistul trece pragul sferei de preocupări umaniste. Descoperirea tratatului de arhitectură al lui Vitruvius  de către Poggio, în anul 1414, atrage atenţia asupra faptului că pentru interpretarea unui astfel de text sunt necesare deopotrivă aptitudini filologice şi de natură strict tehnică. În jurul lui Filippo Brunelleschi se formează un cerc din care fac parte Donatello, Ghiberti, Masaccio, Poggio, Traversari şi Leon Battista Alberti. În tratatul său despre pictură, acesta din urmă afirmă universalitatea culturală drept condiţie sine qua non pentru atingerea de către artist a statutului de creator, unica poziţie de pe care se poate afirma cu adevărat, iar opera sa poate deveni nemuritoare. În ciuda elitismului în care artistul se învăluie  în vremea umanismului civic, opera sa este în general destinată spaţiului public şi contemplarea ei poate fi accesibilă tuturor.

Cea de a treia generaţie a Renaşterii înfăţişează un grup umanist din ce în ce mai izolat de restul societăţii. Patronajul public asupra culturii şi artelor este înlocuit de mecenat. Aceasta este generaţia învăţaţilor de la curtea familiei Medici, caracterizată în general de o preocupare din ce în ce mai puternică pentru ştiinţele ezoterice şi ceea ce a fost ascuns de secole cunoaşterii omului de rând. În această perioadă, cercul umaniştilor s-a reunit în jurul elevului lui Landino-Marsilio Ficino (1433-1499), dobândind un statut quasi-instituţional prin constituirea sa în Academia Platonică de la Carregi.

Ultima vârstă a Renaşterii este cea a receptării valorilor renascentiste de către mediile culturale din restul Europei aflată încă în plină epocă medievală. Descoperirea culturii italiene s-a desfăşurat în mod gradat. Între 1490 şi 1530, cultura renascentistă îţi încheie procesul de cristalizare, intrând în procesul mineralizării. Este vremea celei de a patra generaţii alcătuită din scriitori şi artişti încrezători în propria lor valoare într-un mod  de nezdruncinat, capabili să pretindă că au egalat şi chiar au depăşit realizările anticilor. Este vremea Renaşterii nordice şi a ridicării propriilor sale pretenţii la rivalitate. Reprezentaţii artei, Leonardo da Vinci, Rafael şi Michelangelo, reprezentanţii literaturii, între care poetul Ludovico Ariosto, sunt contemporani în istorie şi spirit cu Erasmus de Rotterdam şi Albert Dürer.

S-a sugerat că patriotismul civic pe deplin dezvoltat în spaţiul italian este produsul duşmăniei dintre oraşe, fiind cultivat în mod conştiincios, oraşele maritime dominând celelalte oraşe italiene în fervoarea patriotică precum şi în ferocitatea urii mutuale. Primele semne ale trăirii patriotice au luat forma unui simbol civic afişat în luptă precum carrocio, sărbătoarea sfântului patron al oraşului, apariţia unui nou gen literar care descrie şi laudă comunitatea civică a autorului. Folosirea unei căruţe speciale pentru a purta stindardul în luptă, denumită carroccio, a apărut pentru prima dată la Milano, după ideea Arhiepiscopului Heribert[33], deşi folosirea stindardului ca punct de orientare pentru infanterie nu era un lucru nou, căruţele având un rol ceremonial încă din timpul regilor merovingieni. Combinaţia celor două elemente este însă una nouă. Spre sfârşitul secolului al XII-lea carroccio era un simbol adoptat de aproape toate oraşele italiene şi o parte dintre cele europene. În condiţii de luptă stindardul era înconjurat de o forţă de elită (1500 de soldaţi în cazul Bologniei şi 153 de infanterişti plus 48 de soldaţi călare în cazul Florenţei)[34], iar pierderea lui în luptă avea semnificaţia unei cumplite dezonori. Un alt prilej de afişare a sentimentelor patriotice erau procesiunile religioase la care participau reprezentaţi ai localităţilor supuse oraşului, purtând lumânări de ceară spre catedrală, ocazionate de sărbătoarea sfântului patron.

Unul dintre cei mai fideli martori ai creşterii patriotismului civic rămâne însă apariţia unui nou gen literar care descrie şi laudă comunitatea  civică a autorului. Începuturile acestui gen literar ar putea fi fixate în secolul al XII-lea, secolul apariţiei poemului Liber Pergaminus, scris de Moses de Brolo ca o exacerbare a calităţilor oraşului Bergamo şi a oamenilor acestuia. Proza ulterioară combină stilul lui Moses cu mărturiile statistice ale realizărilor civice. În acest sens Giovanni Villani scrie în jurul anului 1330 despre Florenţa, convins fiind că puterea cifrelor de a vorbi, copleşind cititorul cu statistici fiscale, birocratice, militare, demografice, educaţionale, bisericeşti, industriale, financiare, comerciale. Acurateţea statisticilor rămâne subiectul unei controverse însă nu sunt incredibile la o confruntare prima facie. Bonvicino da Riva scrie la 1288 De Magnalibus Urbis Mediolani[35] lăudând în cele şapte cărţi ale lucrării aşezarea oraşului, străzile largi, locurile frumoase, locuitorii prietenoşi, buni şi oneşti, fertilitatea şi abundenţa, puterea armată, credinţa şi libertatea de care se bucură membrii comunităţii. De asemenea el menţionează cu mândrie un număr de 12500 de case şi cele 150 de sate aflate în proprietatea oraşului Milano. Elogiul lui Bonvicino asupra propriului oraş nu este mai ilustrativ decât cel al mândriei civice din obiter dicta, aparţinând altor cronicari.

Martin da Canale scrie în secolul al XIII-lea Cronique des Veniciens, afirmând:

„Oraşul numit Veneţia [este] cel mai frumos şi mai încântător din lume.

[...] Piaţa San Marco este cea mai frumoasă piaţă din lume, iar în partea din

stânga este cea mai frumoasă biserică din lume, biserica Sfântului Domn

Marcu şi dacă cineva vrea să afle adevărul despre această biserică

frumoasă, să meargă şi să vadă.”[36]

Dino Campagni scrie în plină perioadă a umanismului civic Istoria fiorentina dall’anno 1280 fino al 1312, lăudând clădirile frumoase ale Florenţei, pline de toate cele necesare, care întrec pe cele ale altor oraşe italiene, menţionând afluxul de călători din alte ţări îndepărtate care vin să viziteze oraşul său de plăcere iar nu din necesitate.[37] În acelaşi spirit Giovanni Boccaccio scria:

„Mai nobilă între celelalte oraşe italiene, Florenţa – după cum socotesc

vechile cronici, precum şi după părerea noastră a celor de astăzi.”[38]

Pentru aceşti cetăţeni foarte mândri de comunitatea din care făceau parte, aspectul oraşului devine un element foarte important, cu atât mai mult cu cât spiritul umanist este canalizat în patronajul civic asupra operelor de artă şi a grandioaselor proiecte arhitectonice.

În planurile sale de expansiune, Siena a intrat în mod natural în rivalitate cu Florenţa, de către care a fost cucerită în anul 1445. Aceste relaţii tensionate au influenţat în mod constant politica Sienei care aderă la partida imperială sau ghibellină şi nu numai atât. În secolul al XIV-lea Siena începe construcţia unei catedrale care să depăşească pe cea a Florenţei, începută în anul 1296. Construirea noilor catedrale în Florenţa şi Orvieto în ultima decadă a secolului al XIII-lea, influenţează în mod decisiv Siena să înceapă lucrările de lărgire a catedralei oraşului în anul 1337. Idealul urmărit era ca de marile sărbători întreaga populaţie a oraşului să poată fi cuprinsă între zidurile ei. Acest ideal nu a putut fi atins, dar Domul Florenţei ar fi putut cuprinde aproximativ 30000 de persoane, adică cifra ce reprezenta populaţia florentină adultă după declinul populaţiei de la jumătatea secolului al XIV-lea.[39] În privinţa arhitecturii seculare, aceasta este reprezentată în modul cel mai cuprinzător de palazzo. Nici un palazzo nu a reuşit să eclipseze faima celui florentin – Palazzo Vecchio, nici chiar Palazzo Pubblico al sienezilor, planificat în anul 1297 şi definitivat în anul 1334.

După palate, zidurile oraşului au constituit o sursă de mândrie civică. Giovanni Villani dedica două capitole zidurilor construite în anul 1320. Construirea acestor ziduri s-a dovedit a fi una dintre cele mai costisitoare întreprinderi ale comunei florentine, în anul 1324 cheltuindu-se pentru lucrările acestui proiect, pe parcursul a cinci luni, un sfert din bugetul local al comunităţii.

*

Urmărind această scurtă trecere în revistă a istoriei Italiei în general şi a istoriei Florenţei în special, putem cu uşurinţă remarca faptul că Florenţa a experimentat forme politice de guvernare mult mai diverse decât a celorlalte state italiene şi chiar mai diverse decât a restului statelor europene. Mai mult, toate aceste variaţii politice au fost faţete ale relaţiei existente între anumite clase sociale dar şi între anumiţi indivizi şi întregul societăţii de care aparţineau. Guvernământul nobilimii, tirania, lupta claselor de mijloc şi a proletariatului, teocraţia lui Savonarola, despotismul Medicilor, introduc cea mai diversă distribuţie posibilă în scenarii construite pe măsura acestei diversităţi. Democraţia limitată sau fără limite, pseudo-democraţia sau primatul unei singure case alătură într-o ţesătură de interese pestriţe nobilul uzurpatorului, pasionatul pentru Antichitate şi indiferentul religios călugărului, nostalgicul reformatorului, revoluţionarul tiranului. Mercenari, muncitori, burghezi, nobili, clerici, artişti şi oameni de carte îşi fac auzită vocea pentru a împărtăşi tuturor concepţia lor despre lume şi orânduirile ei.

Municipalităţile italiene ale vremurilor timpurii au dat dovadă de forţa necesară pentru a transforma oraşele în state, dezvoltându-şi  propriile lor caracteristici. Două oraşe italiene rămân de o importanţă deosebită prin felul afirmării lor în contextul istoric al peninsulei: Veneţia – oraşul în aparenţă neschimbat, marcat de stagnare, de o politică discretă şi Florenţa – oraşul schimbării neîncetate a cărei diversitate oglindea Italia în întregul ei. Fenomenul creşterii florentine îşi construieşte unicitatea din elementele unei elevate gândiri politice, ale cărei aplicaţii caracterizează cel mai modern stat european al timpului. Schimbarea se defineşte drept un atribut al spiritului euristic deopotrivă critic şi creativ, capabil să transforme în permanenţă, Florenţa devenind spaţiul de referinţă al doctrinelor şi teoriilor politice, al experimentelor şi al nebănuitelor metamorfoze. Această imagine de ansamblu relevă una dintre cele mai importante coordonate în cadrul studiului pe care ni l-am propus: libertatea intelectuală şi independenţa fără precedent sau echivalent a spiritului.

În paginile lucrării Storie Fiorentine, Nicollo Machiavelli descrie oraşul său natal ca pe un organism viu, iar dezvoltarea acestuia ca pe un proces individual în care forţele binelui şi răului sub toate înfăţişările lor sunt vii şi active, dar în care nimeni nu este mai presus de vanitate şi ostentaţie. Descrierea unui nou sistem politic pentru Florenţa o găsim însă în Principele – o ingenioasă construcţie ideologică, compusă din observaţii, comparaţii, principii şi previziuni ce se referă la persoana politică a papei şi concesiunile necesare faţă de acesta, la susţinătorii săi dar şi la interesele florentine. Libertatea nu poate fi protejată decât printr-o dezvoltare a instituţiilor republicane sub imperiul unei constituţii flexibile, capabilă să răspundă în mod pozitiv schimbării. Este singura modalitate văzută de Machiavelli pentru a înlătura vărsarea de sânge, exilurile, violenţa privată şi imixtiunea străină.[40]

Pentru repetatele sale încercări de revenire, de completare şi îmbunătăţire a constituţiei, Florenţa fusese comparată de Dante cu un om bolnav care îşi schimbă în permanenţă poziţia în speranţa că va scăpa de durere. Visata constituţie florentină era gândită în spiritul unor forţe şi tendinţe deja existente. Această căutarea nu urmărea altceva decât aflarea unei ordini de durată a lucrurilor şi, mai ales, după cum afirmă Burkhardt, să satisfacă sau să dezamăgească pe săraci şi pe bogaţi în aceeaşi măsură.[41] Între Veneţia, Genova şi Milano, doar Florenţa a reuşit la sfârşitul secolului al XIII-lea să realizeze autoguvernarea orăşenească în mod complet, sub toate formele ei, fapt pentru care în nici un alt oraş italian civilizaţia citadină nu va reuşi să egaleze pe cea a Florenţei. Acest oraş devine în secolul al XIV-lea nu doar unul dintre cele mai bogate oraşe ale lumii creştine dar şi cel mai mare centru al civilizaţiei vestice, după cum îi prezisese papa Bonifaciu al VIII-lea care considera plin de admiraţie că la schema tradiţională a celor patru elemente – apa, pământul, aerul şi focul, trebuie adăugat un al cincilea element: Florenţa.[42]

 

 

 

 

 



[1] J. Burkhardt, The Civilization of the Renaissance in Italy (Londra, Penguin Books, 1990), p. 185.

[2] În secolele al XIV-lea şi al XV-lea, un număr constant de pelerini călătoreau în mod regulat spre Ierusalim şi Egipt, după cum putem deduce dintr-un  document referitor la călătoria (1384-1385) a trei florentini îmbarcaţi în Veneţia, în luna septembrie, care au sosit în Alexandria trei săptămâni mai târziu, după ce au făcut escale în insulele greceşti. Pentru informaţii legate de pelerinajul dinspre Italia spre Ţara Sfântă vezi Ugo Tucci, I servizi marittimi veneziani per il pellegrinaggio in Terassanto nel medioevo în Studi veneziani, IX, (1985), pp. 43-66.  

[3] J. Burkhardt, op. cit, p. 186.

[4] John Kenneth Hyde, Literacy and its Use: Studies on Late Medieval Italy (Manchester, D. Waley, 1993), p. 87.

[5] Nanon Chatzidakis, Da Candia a Venezia: Icone greche in Italia, XV-XVI seculo (Atena, Nea ed, 1993), p. 2.

[6] Niccolň Machiavelli, Istoriile florentine, traducere de Nina Façon (Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968), p. 14.

[7] Rolf C. Wirtz, Florence (Cologne, Könemann, 1999), p. 8.

[8] Benvenuto Cellini, Memoirs of Benvenuto Cellini, A Florentine Artist, Written by Himself, ediţia a II-a, traducere în limba engleză de Thomas Roscoe (Londra, J. M. Dent & Co. şi New-York, E. P. Dutton & Co, 1906), p. 20.

[9] Henri Pirenne, Oraşele Evului Mediu, traducere de Cristina Macarovici (Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000), p. 46.

[10] Daniel Waley, The Italian City – Republics (Londra, Weidenfweld and Nicholson, 1969), p. 13.

[11] D. Waley, op. cit., p. 21.

[12] The Itinerary of Benjamin of Tudela (Londra, lucrare editată de M. N. Adler, 1907), p. 5.

[13] Philip James Jones, The Cambridge Economic History of Europe, ediţia a II-a, 4 vol. (Cambridge, Cambridge University Press, 1966), I – The Agrarian Life of  the Middle Ages, p. 38.

[14] N. Machiavelli, op. cit, pp. 98-99. Autorul greşeşte, descriind ca având loc în anul 1082 evenimente ce s-au petrecut în anul 1077.

[15] D. Waley, op. cit., p. 14.

[16] J. Burkhardt, op. cit, p. 67.

[17] D. Waley, op. cit., p. 22.

[18] Giuliano Procacci, Istoria italienilor, traducere de Dumitru Trancă (Bucureşti, Editura Politică, 1975), p. 69.

[19] Giovanni Villani, Croniche di Giovanni Matteo e Filippo Villani: secondo le migliori stampe e corredate di note filologiche e storiche, 2 vol., (Trieste, Sezione letterario-artistica del Lloyd austriaco, 1857-1858).

[20] G. Procacci, op. cit, p. 84.

[21] Ibidem, p. 70.

[22] Ibidem, p. 86.

[23] N. Machiavelli reproduce în paginile Istoriilor mesajul cuvântării lui messer Rinaldo degli Albizzi asupra evenimentelor ce s-au desfăşurat în Florenţa între anii 1378 şi 1381: „El le-a expus situaţia arătând că, din nepăsarea lor, republica era iar în puterile plebei [...]. Astfel Florenţa ar ajunge să fie guvernată la întâmplare, după bunul plac al mulţimii, într-o situaţie pe de o parte de prea multă libertate şi pe de altă parte primejdioasă, sau ar cădea sub autoritatea unui singur om [...]. Ca urmare plebea nu ar mai avea aceeaşi autoritate în consilii, atât pentru că numărul breslelor minore ar fi micşorat, cât şi pentru că autoritatea mai mare o aveau acolo cei mari care, dată fiind vechea duşmănie, le-ar face mereu opoziţie.”, op. cit, pp. 270-271.

[24] Potrivit actului Catastro pe 1427, pentru cartierul San Giovanni, pe primul loc se afla Giovanni di Bicci de’ Medici cu suma de 79 472 florini, pe locul al doilea Gabriello di Messer Bartolommeo cu 78 166 florini, iar pe locul al treilea Allesandro di Ser Filippo Borromei şi fii cu 55 815 florini, cf.  Apedix II Eight Tables on Wealth în Lauro Martines, The Social World of the Florentines Humanists: 1390-1460 (Londra, Routledge & Kegan Paul, 1963), p. 369.

[25] Francesco Guicciardini – The History of Italy, traducere în limba engleză de Sidney Alexander (Princeton-New Jersey, Princeton University Press, 1984), p. 4.

[26] G. Procacci, op. cit, p. 119.

[27] N. Machiavelli îl descrie pe Cosimo drept „ ... un bărbat foarte înţelept, cu înfăţişare gravă şi plăcută, foarte generos şi plin de omenie; şi niciodată nu a încercat nimic împotriva partidului duşman, nici împotriva statului, dar se îngrija să facă bine fiecăruia şi cu generozitatea lui să câştige de partea sa cât mai mulţi cetăţeni.”, op. cit, p. 296.

[28] Ibidem , p. 548: „Faima aceasta creştea cu fiecare zi, mulţumită înţelepciunii lui, căci atunci când discuta o chestiune se arăta elocvent şi pătrunzător, în rezolvarea ei se dovedea înţelept, iar în executarea ei prompt şi curajos”.

[29] Gene A. Brucker, Renaissance Florence (New York – Londra – Sydney – Toronto, John Wiley &  Sons, 1969), pp. 214-215.

[30] Peter Burke, The European Renaissance: Centres and Peripheries (Oxford, Blackwell Publishers, 1988), pp. 20-21.

[31] Francesco Petrarca, L’Africa (Florenţa, Sansoni, 1926), IX, p. 453 urm.

[32] Eugenio Garin, Italian Humansim (Oxford, Oxford University Press, 1965), pp. 5-38.

[33] D. Waley, op. cit., p. 139.

[34] Ibidem.

[35] Bonvicino da Riva, De Magnalibus Urbis Mediolani în Bolletino dell’Instituto Storico Italiano, XX, 1899.

[36] Martin da Canale, Cronique des Veniciens în Archivo Storico Italiano (Florenţa, L. S. Olski, 1845), pp. 420, 448.

[37] Dino Campagni, Istoria fiorentina dall’anno 1280 fino al 1312 (Florenţa, L. S. Olski, 1845), pp. 420, 448.

[38] Giovanni Boccaccio, Viaţa lui Dante, ediţia a II-a, traducere de Ştefan Crudu (Oradea, Editura Litera, 1994), p. 18.

[39] D. Waley, op. cit., p. 158.

[40] Niccoló Machiavelli, Principele, traducere în limba română de Nina Façon (Bucureşti, Editura Meridiane, 1997).

[41] J. Burckhardt, op. cit, p. 71.

[42] R. C. Wirtz, op. cit, p. 12.