OBSERVAŢII PRIVIND EVOLUŢIA ARMAMENTULUI ŞI ECHIPAMENTULUI  MILITAR REFLECTAT ÎN PICTURA ALTARELOR TRANSILVĂNENE (SEC. XV-XVI)

Anca Niţoi

Abstract

The Poliptical Altars from Transylvania form 15^th and 16^th Centuries represents a very important source in Medieval History which can help in clarifying some aspects concerning the evolutions of armament and military equipment that wasn’t seriously researched by the Romanian Historiography. The representations of arms and Armour from these paintings are helpful as a comparative material, because most of the pieces found in museums or in old collections lost their dating, due to a superficial attendance.

Placed in former Catholic churches the Poliptical altars were often called the „Bible of the illiterate” because through their representation the simple man from Medieval Age could understand the Bible and its stories. From this reason the representation were brought up to date closed to their reality. This is why the comparative studies can be made on these pieces grasping the evolution of Transylvania in an European context.

În scrierile medievale, deja din secolul al IX-lea, societatea este văzută ca o piramidă stratificată pe trei etaje ierarhice şi valorice, iar Adalbert de Laon defineşte la începutul secolului al XI-lea cel mai clar această ierarhie tripartită, ca avându-i în frunte pe clerici „oratores” deci cei ce se roagă, urmaţi de cavaleri „belatores” sau cei ce se luptă, pentru ca pe ultimul loc să fie plasaţi ţăranii, negustorii, meşteşugarii „laboratores” adică cei ce muncesc.[1] Încercând să ne raportăm la această scară valorică impusă chiar de oamenii epocii, şi nu de istoriografia contemporană care de prea multe ori a încercat să încorseteze istoria de mult trecută în precepte sau comandamente politice perene, am abordat o tematică ce am dori să reflecte aspecte definitorii pentru toate aceste trei categorii sociale ale evului mediu: armele şi echipamentul militar, apanajul şi simbolul cavalerului medieval; altarul, simbol al clerului şi punctul central al vieţii spirituale creştine medievale, ambele plasate în mediul liber ţărănesc şi orăşenesc  al Pământului Crăiesc transilvănean.

Piesele de armament şi echipament militar reprezintă fără îndoială obiecte ce au stârnit întotdeauna interesul cercetătorilor, în special şi al publicului larg, în general. De la piesele aflate în muzee, panoplii sau colecţii particulare şi până la reprezentările din arta figurativă, armele şi echipamentul militar au reflectat, poate, în modul cel mai clar, evoluţia societăţii umane deoarece au reprezentat în toate epocile istorice creaţii de vârf ale dezvoltării tehnologice, rezultate ale unor investiţii uriaşe determinate de capacitatea lor de a influenţa cursul politicii, relaţiile interumane, într-un cuvânt mersul istoriei.

Altarul reprezintă punctul central al sanctuarului creştin medieval, mândria comunităţii creştine şi  mijloc de comunicare cu Divinitatea (în concepţia omului medieval). Avem convingerea că forma luată de acest obiect de cult în evul mediu, respectiv cea a altarelor poliptice, reflectă într-o societate profund religioasă tocmai acest rol, al unei ferestre spre Dumnezeu, ce se poate deschide în zilele de sărbătoare sau rămâne închisă dar transparentă prin redările picturale, în zilele obişnuite.

Pentru perioada de maximă dezvoltare a evului mediu şi implicit a pieselor de armament şi echipament militar specifice acestei epoci, există unele probleme în privinţa datării şi tipologiei unor categorii de piese. Din acest motiv reprezentările din arta figurativă ajută mult la datarea unor piese acolo unde izvoarele scrise sunt sărace iar arheologia se confrunta cu probleme de datare. Acesta este şi cazul armamentului şi echipamentului militar al secolelor XV-XVI, când astfel de piese  lipsesc din descoperirile arheologice, în principal pentru că în Europa acelei vremi nu se mai practica înmormântarea cu arme[2], iar pierderea unor astfel de piese este exclusă, datorită valorii mari, ele fiind recuperate în epocă chiar şi de pe câmpurile de luptă.[3] În acest fel, majoritatea acestui material provine din colecţii vechi, arsenale de epocă, săli de arme sau panoplii ale unor castele sau case nobiliare. În multe cazuri datorită faptului că nu a existat o catalogare riguroasă, datarea exactă a numeroase categorii de arme s-a pierdut fiind necesară datarea lor pe criterii comparative cu piese riguros databile sau cu reprezentări din arta figurativă a epocii.

Biserica, prin intermediul predicilor dar şi al imaginilor oferite de iconografie a reuşit cel mai bine manipularea maselor. Pe lângă predicile ţinute de preoţi în biserici la sfârşitul fiecărei slujbe, imaginile reprezentate de altarele pictate şi de pictura murală au venit să susţină şi să întărească cuvântul Scripturii fiind numite şi „Biblia analfabetului” sau „Biblia săracului”. Datorită acestui rol extrem de important jucat în biserica romano-catolică de altarele poliptice, imaginile prezentate pe ele trebuiau să fie cât mai actuale, cât mai apropiate de realitatea cotidiană, pentru a putea fi înţelese uşor de către credincioşi.  Din acest motiv, reprezentările unor piese de armament şi echipament militar de secol XV-XVI, reflectă chiar arsenalul utilizat în aceea epocă, aspect extrem de util cercetătorilor ce abordează istoria militară a Transilvaniei. Cum istoricii şi arheologii medievişti nu au valorificat până în prezent acest potenţial, am considerat utilă o astfel de abordare interdisciplinară a unui domeniu de pionierat în cercetarea istorică românească, marcat încă de foarte multe lacune şi în care nici terminologia nu este încă definitiv cristalizată, majoritatea denumirilor de piese de echipament militar medieval fiind traduse sau împrumutate din limbi străine, de multe ori nu în cel mai fericit mod.

Pe baza datelor statistice şi a cronologiilor dezvoltate pe criterii tipologice, cel mai vechi altar păstrat în Transilvania se consideră a fi cel al sanctuarului bisericii evanghelice din Prejmer (fig. 1)[4], iar provenienţa sa pare a fi sud germană, transmisă spre Transilvania prin filieră austriacă. Schemele iconografice repetă modelele sud-germane mai vechi, însă naraţiunea este încă lipsită de dramatismul violent ce caracterizează arta germană a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XV-lea. Pentru datarea acestui altar trebuie luate în considerare draperiile cu falduri, încă relativ simple, care prin paralelele existente, amintesc de manierismul gotic al secolului al XV-lea. Prin urmare, opiniile conform cărora datarea picturii trebuie plasată pe la mijlocul secolului al XV-lea, par întemeiate.[5]

În contextul reprezentărilor de armament şi echipament militar, nu se poate spune că altarul din Prejmer este foarte bogat, scenele în care sunt întâlnite astfel de reprezentări fiind cele ale „Învierii” şi „Judecăţii lui Caiafa”. În scena „Învierii”, surprindem reprezentarea soldaţilor în armură completă, situaţie foarte rar întâlnită pe altarele din Transilvania. Din păcate aceste armuri nu pot fi admirate în toată complexitatea lor, deoarece sunt acoperite în partea superioară de tunicile şi mantiile în care sunt înveliţi soldaţii, reprezentaţi în somn. Cel mai bine vizibile sunt părţile de armură destinate protecţiei picioarelor cu genunchiere prevăzute cu discuri laterale de protecţie, jambierele şi încălţările din fier. Din armura braţelor se poate observa o parte a umerarelor, brasardele şi cotierele prevăzute cu spin.[6] Mult  mai interesante sunt armele pe care soldaţii le poartă. Soldatul reprezentat în stânga lui Iisus poartă o spadă grea, pentru două mâini, (dimensiunea 2 – Pinter)[7], cu buton piriform prevăzut cu striaţii verticale (tip „L” – Oakeshott)[8] reprezentând, prin aceste caracteristici, spada tipică a secolului al XV-lea, perfect concordantă cu armura mai sus descrisă şi cu numeroase paralele atât in mediul cavaleresc occidental[9] cât şi în spaţiul Orientului Apropiat unde apar prin intermediul cruciaţilor ciprioţi fiind încadrate în grupa XIX a tipologiei pe care D. G. Alexander o întocmeşte pentru aceste arme.[10] Al doilea soldat este dotat tot cu o spadă grea pentru două mâini, dar prevăzută cu buton sferic (forma 12 – Pinter)[11] şi gardă dreaptă cu capetele rotunjite (varianta d – Pinter)[12]. Spade foarte asemănătoare celei anterior descrise sunt încadrate de D. G. Alexander în grupa XXIII a tipologiei sale, grupă datată în perioada anilor 1450-1500.[13] Această datare a spadei pe criterii tipologice corespunde perfect cu propunerea de datare a altarului de la Prejmer, după anul 1450.

În ceea ce priveşte echipamentul militar utilizat de cavalerii secolului al XV-lea, acesta este reflectat  cât se poate de sugestiv în pictura altarului din Mălâncrav (fig. 2), remarcabilă realizare încadrată în a doua jumătate a secolului al XV-lea[14], cu toate că schemele iconografice aparţin încă primei jumătăţi a secolului al XV-lea[15] prin reprezentările Sfinţilor Gheorghe şi Mihail. Sf. Gheorghe este îmbrăcat într-o armură care precede armura sofisticată a stilului gotic  specifică secolului al XV-lea. Partea superioară a corpului este acoperită de o cuirasă cu o talie înălţată, al cărei pieptar este străbătut de nervuri ce vine în sprijinul încadrării acestui altar în a doua jumătate a secolului XV. Cuirasa este continuată cu un brâu subţire şi o parte prelungită care poate semăna cu nişte tasete, acea parte a armurii care acoperă pulpele de şocul buzduganelor sau ale securilor.[16] Interesantă este cămaşa de zale pe o care poartă şi din care se pot observa doar poalele. O armură realizată în acelaşi mod, având butoni şi ornamente aurite se întâlneşte în colecţia de arme şi armuri a Muzeului Brukenthal, fiind prezentă în expoziţia de bază a muzeului. Cămăşile de zale s-au întâlnit mult mai rar odată cu apariţia armurii sofisticate care apăra întreg corpul de lovituri. De remarcat este pictarea mantiei bătute în vânt a Sfântului Gheorghe în care se poate recunoaşte o interferenţă bizantină, lucru rar întâlnit în pictura altarelor transilvănene.

Prezentarea arhanghelului Mihail este făcută aproape în acelaşi mod ca Sf. Gheorghe. Datorită mantiei pe care o poartă, mare parte din armura superioară a corpului nu poate fi vizibilă. Se poate observa o parte a cuirasei brăzdată de nervuri, şi armura mâinii drepte, cotiera în forma cotului. Partea inferioară a corpului prezintă aceleaşi elemente de armură ca şi Sf. Gheorghe.

Ca o ilustrare a evoluţiei pieselor de armament şi echipament militar, tot în biserica din Mălâncrav mai există o reprezentare a Sfântului Gheorghe omorând balaurul, aflata-n pictura murală. Situat pe peretele sudic, Sf Gheorghe este încadrat de arhanghelul Mihail şi de Sf Laurenţiu care are ca atribut grătarul pe care a fost martirizat.[17]

Realizate către sfârşitul secolului al XIV-lea picturile murale din corul şi absida bisericii din Mălâncrav se individualizează prin puternicele caracteristici ale „goticului internaţional”.[18] Reprezentarea Sfântului Gheorghe din pictura murală prezintă din punctul de vedere al echipamentului militar o cuirasă fără prelungiri cu armura mâinii. Interesant de remarcat este faptul ca totuşi există protecţie pentru părţile sensibile ale braţului reprezentată de o cotieră. Cuirasa se termină cu un brâu şi tasete pentru protejarea pulpelor.

Lipsa armurii mâinilor şi picioarelor, a protecţiei umerilor poate demonstra dezvoltarea pe care a avut-o de la acea dată, respectiv sfârşitul secolului al XIV-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XV-lea când apare iar reprezentat, dar de acesta   dată în pictura de panou.

În cadrul picturii transilvănene cel mai caracteristic monument de trecere de la gotic la Renaştere este altarul din Mediaş (fig. 3-4).[19] Clasat îndeobşte printre piesele reprezentative ale goticului transilvănean, altarul de la Mediaş se deosebeşte de majoritatea altarelor fiind conceput generos, în spaţii largi cu panouri multe cu o bogată încărcătură narativă.

În ce priveşte compoziţiile sale, specialiştii au fost de acord ca meşterul medieşan a avut ca model gravurile lui Martin Schongauer executate între 1474-1479. Cu toate că acest artist s-a încadrat în Renaşterea germană, opera de la Mediaş a fost atribuită goticului târziu.[20]

În „Purtare Crucii” (fig. 3) se poate observa o halebardă scurtă  cu mâner şi inel pentru deget care are securea cu tăişul uşor curbat . O astfel de reprezentare se găseşte în Cronica Naţională Maghiară, aflată la Biblioteca Naţională din Budapesta.[21] Din armura soldatului se poate observa o parte din armura superioară cea a mâinii prin mănuşa simplă şi brasardele. Din punctul de vedere al protecţie capului, soldaţii poartă pălării de fier, căşti celata cu viziera mobilă. Astfel de piese se găsesc şi colecţiile muzeului sibian[22], pălăriile de fier specifice secolului XV fiind destul de rare în colecţiile muzeelor româneşti întâlnindu-se mai ales în colecţiile occidentale cum ar fi colecţia Spengel din München.[23]

Cel mai valoros dintre panourile altarului de la Mediaş îl reprezintă cel al „Răstignirii” (fig. 4) în al cărui fundal se poate distinge un oraş care ar fi trebuit să fie Ierusalimul dar care de fapt este Viena medievală cu Domul Sf Ştefan şi cu vechea fortificaţie de incintă.[24] Mântuitorul crucificat domină în prim-plan compoziţia fiind flancat în planuri secunde de două grupuri umane: în stânga de un grup de femei ce-l plâng iar în dreapta de un grup de bărbaţi înarmaţi. Primii doi par sa aibă o discuţie ironică la adresa Mântuitorului şi au fost redaţi în aşa fel încât să îi recunoască oricine ca necreştini: unul purtând un turban musulman iar celălalt un caftan bogat ornamentat şi o tichie ţuguiată evreiască.[25] Bărbatul cu turban este înarmat cu o măciucă simplă în care se sprijină cu mâna stângă şi cu o spadă pe care o ascunde sub faldurile mantiei făcând vizibilă doar o parte a mânerului lung şi a butonului piriform cu striaţii verticale. Acest tip de buton (tip L – Oakeshott)[26] este considerat ca specific mijlocului secolului al XV-lea, când apare în special la spadele grele de luptă. O piesă purtând stema Regatului Ungariei, de absolută corespondenţă tipologică, inclusă de D. G. Alexander în grupa a XIX a clasificării sale, s-a păstrat în Arsenalul din Alexandria unde a intrat in anul 1432.[27] În Polonia piese provenite din fostele teritorii ale Ordinului Teutonilor sunt datate după mijlocul secolului al XV-lea.[28]  Tot un buton piriform dar neted întâlnim pe spada de călău a oraşului Sibiu, păstrată la Muzeul Brukenthal.[29]

Mult mai vizibilă este spada de care se sprijină cu mâna stânga bărbatul în port evreiesc. Aceasta este o arma cu mâner pentru o singură mână (m 1 – Pinter)[30], cu buton discoidal (tip H – Oakeshott)[31] şi garda uşor curbată (varianta g – Pinter)[32] spre lama zveltă şi lungă ascunsă de teaca cu buterolă aurie. Aceasta reprezintă una din cele mai răspândite arme a evului mediu. Piese  asemănătoare păstrate în colecţia Muzeului Brukenthal sau \n ale celei din Istanbul fiind încadrate de D.G. Alexander în grupa a XVI databile în secolul al XV-lea.[33] Iată că în acest caz datarea picturii de la Mediaş în 1480 ne vine în ajutor.

Prezenţa acestui important artist, care este maestrul altarului din Mediaş, într-o expunere privind pictura gotică din Transilvania ar putea să apară ca o inadvertenţă. De fapt prin el şi opera sa devine mai uşor delimitarea unui fenomen de răscruce: în timp ce pictura de altare se orientează spre inovaţiile stilistice ale Renaşterii, pictura murală va păstra o atitudine conservatoare rămânând încă 2-3 decenii sub autoritatea moştenirii gotice.

Prin sculpturile  sale de factură renascentistă şi prin influenţa Şcolii dunărene ce se resimte în pictură, altarul de la Hălchiu (fig. 5-6) poate fi pus în legătură cu o tendinţa novatoare în epocă, tendinţă ce s-a concretizat în altarul din Sebeş[34] fiind încadrabil în cel de-al treilea deceniu al secolului XVI-lea posedând încă resturi de sensibilitate gotică.[35]

Deschis altarul prezintă interes prin scenele „Martiriului Sf. Petru” (fig. 6) şi „Martiriului Sf. Iacob” (fig. 5). Scena „Martiriul Sf. Petru” reprezintă o scenă bogată în reprezentări de piese de armament şi echipament militar. Dintre personajele aflate în prim-plan se distinge cel aflat în stânga lui Petru care poartă la cingătoare un pumnal. Se poate observa foarte bine garda scurtă cu braţele arcuite spre lamă, cu mânerul înfăşurat în piele cu aplici ornamentate. Lama este acoperită de o teacă cu buterolă. Butonul are o formă discoidală aplatizată din care evoluează un trunchi de con. Astfel de arme sunt caracteristice trupelor de infanterie începând cu secolul al XV-lea, iar în colecţia sibiană nu am întâlnit corespondenţe tipologice. O armă asemănătoare se află în Muzeul Artileriei din Paris.[36]

În plan îndepărtat se poate observa un soldat, participant pasiv la acţiune  care posedă o armură întreagă de cavaler. Din partea superioară a acesteia se poate observa o parte a cuirasei precum şi umerarul drept. Foarte frumos sunt prezentate tasetele alcătuite din lamele prinse una de alta, importante în protejarea şoldurilor şi a pulpelor. Partea inferioară a armurii subliniază genuncherele cu discuri protectoare, jambierele şi încălţămintea de fier. În cap soldatul poartă o cască-calotă  simplă cu discuri protectoare pentru urechi, având o vizieră mobilă. O cască calotă, de această dată fără vizieră, se regăseşte în colecţiile sibiene fiind lucrată în atelierele de armurieri sibiene în secolul al XV-lea. O astfel de armură întreagă se găseşte în Arsenalul Imperial din Viena, încadrată la sfârşitul secolului XV şi începutul celui de-al XVI-lea.[37]

Soldatul ţine în mână o halebardă formată dintr-o secure perforată, cu tăiş drept, cu două cârlige şi un vârf lung şi ascuţit. Este de remarcat faptul că halebardele având lama securii dreaptă sunt încadrate cu aproape un secol mai repede decât cele cu perforaţii şi încrustaţii.[38] Astfel de arme cu secure perforată şi încrustaţii pe ea  au fost specifice armatelor de paradă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea fiind frecvent utilizate de infanteria secolelor XV-XVI. Se mai poate observa în plan îndepărtat şi o lance având o formă triunghiulară cu vârf ascuţit pentru a putea pătrunde în armură.[39]

În scena „Martiriul Sf. Iacob” sunt prezente aceleaşi personaje ca şi în tabloul anterior. În prim plan se distinge un soldat ţinând în mână o spadă pentru o mână (m 1 – Pinter)[40], cu garda uşor curbată spre lamă (varianta g –Pinter).[41] Butonul este discoidal (tip H – Oakeshott)[42], dar nu se pot distinge celelalte caracteristici pentru a se încerca o încadrare exactă în epocă.

În planul îndepărtat se pot observa doi soldaţi purtând armuri, la unul din ei fiind vizibilă o parte a cuirasei şi a tasetelor. Ambii poartă căşti simple cu discuri protectoare pentru urechi. Unul dintre ei are în mână o halebardă cu secure având tăişul curbat şi  cârlig în partea opusă, terminată într-un vârf ascuţit. Celălalt are o suliţă cu vârf în formă de triunghi. Fiind o armă folosită de cavalerie, suliţa are un disc opritor asemănător gărzii existente la spade sau la săbii ce para loviturile adversarilor. Pe lângă acest tip de suliţă folosită de armatele occidentale se  întâlnesc şi alte tipuri mai simple folosite în special de infanterie cum ar fi suliţa simplă cu vârful de formă romboidală ca in cazul celei prezentate in pictura altarului de la Beia[43] şi întâlnită în colecţiile sibiene[44] sau cea specifică formaţiunilor de Landsknecht denumită şi Knebelspiess[45] (suliţă cu mâner) cu lama alungită şi aplatizată, cu braţele laterale fixate de manşon[46]. Mult mai interesantă este varianta de ghizarmă prezentată în plan secundar al panoului „Ecce-homo” prezent în pictura altarului de la Hălchiu. Arma are un vârf ascuţit şi două cârlige de agăţare unul în dreapta şi unul în stânga. Pe lângă aceste elemente de bază ale unei ghizarme se poate observa un disc protector pentru mână.

Un alt reprezentant al picturii de panou transilvane de secol XVI îl reprezintă altarul de la Fişeriu (fig. 7) cu cel mai semnificativ panou „Sf. Martin împărţind mantaua cu cerşetorul”. În acest tablou se distinge foarte clar o spadă pentru două mâini (m 2 – Pinter)[47], specifică cavaleriei grele occidentale. Mânerul se continuă cu o gardă curbată (varianta g – Pinter)[48] şi o lamă zveltă cu o şănţuire mediană. Butonul piriform are striaţii verticale (tip L – Oakeshott)[49] şi este considerat ca fiind specific secolului al XV-lea când apare ca şi în acest caz la spadele pentru două mâini.[50]

O astfel de piesă purtând stema Regatului Ungariei inclusă de D. G. Alexander în grupa XIX a clasificării sale s-a păstrat în Arsenalul din Alexandria unde a intrat în 1432.[51] Foarte interesant este faptul că deşi altarul este încadrat în primul sfert al secolului XVI-lea, piesele de armament reprezentate fac parte din secolul al XV-lea, pictorul dând dovada lipsei inovaţiei în compoziţiile sale.

Altarele pictate transilvănene reprezintă adevărate cronici în imagini, izvoare de mare valoare din care istoricii şi arheologii medievişti pot spicui aspecte dintre cele mai interesante ale vieţii materiale şi spirituale ale vremii, neevaluate proporţional valorii lor până în prezent, pentru întregirea tabloului istoric atât de bogat al acestei zone.

Sesizând această situaţie şi urmărind evoluţia pieselor de armament şi echipament militar reflectată în pictura altarelor transilvănene de-a lungul secolelor XV-XVI, s-a putut observa că Transilvania, mai mult decât celelalte ţări româneşti, cunoaşte în această epocă o pronunţată aliniere, atât din punctul de vedere al armamentului şi al echipamentului militar cât şi în plan cultural-artistic şi stilistic, la spaţiul cultural-istoric central european, fără însă a lipsi cu totul unele influenţe orientale.

De asemenea s-a putut constata că reprezentările din arta figurativă transilvană se constituie pentru acest spaţiu într-un extrem de important izvor istoric, ce poate clarifica sau întregii tabloul unei epoci destul de puţin cercetate din punctul de vedere al istoriei militare în general şi al armamentului şi al echipamentului militar în mod special. Cu puţine excepţii, se poate astfel afirma că piesele de armament şi echipament militar ale spaţiului transilvănean redate în pictura altarelor, sunt sincrone cronologic şi tipologic pieselor similare din apusul şi centrul Europei. În acelaşi timp, datorită plasării geo-politice a Transilvaniei, la zona de contact a civilizaţiei occidentale cu cea orientală, întâlnim aici şi piese de armament şi echipament militar din Orient, intrate în uzul trupelor acestui spaţiu prin filiera Imperiului Otoman sau în urma confruntărilor tot mai dese şi implicit a necesităţii de adaptare la modul de luptă cu această mare putere a vremii.

Pentru o cât mai facilă punere în valoare a acestui izvor istoric şi cultural-artistic în tabloul general al istoriei zonale, s-a considerat necesară atât o descriere a principalelor categorii de armament şi echipament militar, specifice secolelor XV-XVI, în fireasca lor evoluţie istorică şi în strânsă interdependenţă cu profundele schimbări pe care amurgul evului mediu le aduce în planul tacticii şi strategiei militare, cât şi o analiză a altarelor cu cea mai mare valoare în planul problematicii propuse. În acelaşi scop s-a încercat şi o redare schematică a situaţiei prezenţei reprezentărilor de arme şi echipament militar prin conceperea unor tabele ce pot constitui un punct de plecare pentru cercetarea şi  aprofundarea viitoare a  acestei tematici. Fără a avea pretenţia epuizării acestui spaţiu inedit de cercetare, considerăm acest demers ca pe o deschidere spre abordarea sistematică a unui izvor insuficient folosit până în prezent de cercetarea medievistică românească, ca pe un instrument de lucru pentru cei ce îşi concentrează interesul ştiinţific asupra istoriei artelor, arheologiei medievistice şi în general a istoriei secolelor XV-XVI în Transilvania.

Fig. 1. Altarul de la Prejemer – vedere generală.

Fig. 2. Altarul de la Mălâncrav-Sfinţii Mihail şi Gheorghe.

Fig. 3. Altarul de la Mediaş-Purtarea Crucii.

Fug. 4. Altarul de la Mediaş-Crucificarea.

Fig. 5. Altarul de la Hălchiu-Ciclul Patimilor.

Fig. 6. Altarul de la Hălchiu-Martiriul Sf. Petru.