|
Institutul pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvănean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IIISSN 1583-1817 Editura Economică, Sibiu 2003 Autor: Ioan Marian Ţiplic pag.(pages): 155-165 HOTAR, GRANIŢĂ
ŞI / SAU FRONTIERĂ ÎN EVUL MEDIU
TIMPURIU Ioan Marian Ţiplic Abstract These three terms
had used from many researchers without to analyse what it means each of them.
We think that is a very usefull paper to try to find out when and which terms
is proper to use, because each of them can have a special means. In our
reference material manz researchers deny the existence of border, how we
understand now this term, in Middle Ages.
The Boundary is an
verry common terms from the first centuries of Middle Ages and it is used to
appoint a property but the limit of this property, too. The Border is more typical for the
medieval documents, when is need to appoint political limits for a kingdom
and the Frontier, an modern terms, is used as a draft for the military limits
of an kingdom. Clarificarea
problematicii referitoare la modalităţile de delimitare a
teritoriului în cadrul căruia se exercită o autoritate
politică şi implicit militară, a făcut obiectul mai
multor cercetători preocupaţi de perioada antichităţii
romane, existând o multitudine de abordări în ceea ce priveşte
graniţa – limes-ul – Imperiului Roman. Mai puţin
abordată, în peisajul bibliografic românesc, a rămas această
problemă pentru perioada medievală timpurie şi acest lucru s-a
datorat în mare măsură penuriei de informaţii documentare
privitoare la domeniul în cauză, dar şi unei cercetări
arheologice deficitare în ceea ce priveşte domeniul fortificaţiilor
de graniţă. Dacă ar fi să căutăm o altă
motivaţie pentru care istoriografia română a ocolit problematica
graniţelor în evul mediu nu putem decât să observăm că
această problematică face parte dintr-o temă mult mai
vastă – începuturile evului mediu pe teritoriul nord-dunărean –,
care a reprezentat şi încă reprezintă o chestiune fierbinte în
ceea ce priveşte abordarea ei. Istoriografia română postbelică
s-a axat în cercetarea, în general, a istoriei teritoriilor actuale ale
României pe translarea graniţelor politice de la 1918 în epoci istorice
anterioare, datorită naţionalismului impregnat de către
autoritatea de stat. În opinia noastră, această orientare a generat
ocolirea de către cercetarea medievistică românească a acelor
teme care nu au fost în concordanţă cu linia oficială ce
promova ideea unităţii culturale între cele trei formaţiuni politice
din spaţiul carpato-danubian. Necesitatea unor
studii pertinente care să abordeze problematica fortificaţiilor de
frontieră este susţinută şi de A. A. Rusu, care spune: cred
că avem nevoie de o globală analiză a sistemelor frontaliere
pe care statul maghiar le-a promovat ori adoptat în perioada arpadiană.[1] Nu se poate nega
faptul că la nivel european, din secolul al XII-lea, hotarele nu mai pot
fi disociate de punctele fixe de apărare.[2]
Mai bine documentată şi supusă analizei, graniţa de V
(pl. ) a regatului arpadian către Imperiul German[3]
este capabilă să ofere termene sugestive de comparaţie pentru
Transilvania. După decăderea statului carolingian, graniţa sa
răsăriteană a fost moştenită de tânărul stat
german. Hermann Aubin numea graniţa germană de V o
graniţă internă, spre deosebire de graniţa de E,
adevărata graniţă externă. Graniţa a reprezentat un element fundamental al sistemului
politico-militar, o delimitare a autorităţii şi
competenţei unui stat simbolizat de şef, o barieră de
protecţionism economic şi cultural. Pentru orice tip de stat,
marcarea limitelor reprezenta un atribut de rigoare şi bună
organizare.[4] Graniţa, în
mentalitatea medievală, a reprezentat o limită de demarcaţie
naturală, cum ar fi un curs de apă, un lanţ muntos etc., fiind
determinată de unele reminiscenţe antice. Faptul că existau
graniţe, clar stabilite pe anumite elemente de relief ne spune şi
textul referitor la ducatul lui Glad, care se întindea de la Mureş
la Orşova (a fluvio Morus asque ad castrum Urscia), deci graniţa
era delimitată de Mureş, Tisa, Dunăre şi Carpaţi[5],
precum şi atenţia acordată organizării unei graniţe
militare între Ungaria şi Imperiul German în cursul secolului al XI-lea.[6]
Pentru graniţa de V a regatului arpadian în secolele XI-XIII întâlnim
şi denumirile de Predealpaß (= „poartă” de trecere), Predilpaß[7],
Predel[8]
(= graniţă), denumire ce o avem atestată şi în
lanţul Carpaţilor Orientali şi cel al Carpaţilor
Meridionali. Frontiera,
aşa cum este definit termenul astăzi, reprezintă linia
naturală sau convenţională trasată între diferite puncte
de pe suprafaţa globului, care delimitează teritoriul unui stat de
teritoriul altui stat, de marea liberă, de spaţiul cosmic.
Frontiera delimitează juridic cadrul în care statul îşi exercita
suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Frontierele de stat
sunt inviolabile, ca şi teritoriul de stat, respectarea lor fiind o
condiţie sine qua non a promovării unor relaţii normale, de
cooperare şi securitate între state.[9]
Este, deci, un termen sinonim cu cel de graniţă, aşa cum
şi termenul hotar poate avea aceeaşi semnificaţie, ultimul a
căpătat prin extensie şi înţelesul de regiune sau
ţară.[10]
Frontierele pot fi politice, militare, geografice, lingvistice şi în
analiza procesului formării frontierelor trebuie avută în vedere
dimensiunea figurativă a termenului. Imaginarul medieval nu
delimitează foarte clar termenii de hotar, înţeles ca şi
graniţă, limită a unor proprietăţi, şi de
frontieră, înţeles ca limită militară nu numai
politică. Într-o oarecare măsură se poate spune că
termenul de frontieră reprezintă forma complexă de
desemnare a limitelor teritoriale. C. Rezachievici,
referindu-se la frontierele medievale apreciază just că
această noţiune se deosebeşte de cea actuală, dar el
spune că, bazându-se pe echilibrul de forţe şi pe jocul
raporturilor de suzeranitate-vasalitate, frontierele nu cunoşteau
accepţiunea de hotare naturale decât în cadrul marilor obstacole,
îndeosebi a fluviilor sau munţilor.[11]
Apreciem ca justă această observaţie, deşi ni se pare un
pic hilară, avându-se în vedere că elementele naturale folosite în
evul mediu pentru delimitarea unor teritorii au fost întotdeauna cursurile de
apă sau înălţimile care s-au constituit în hotar naturale.
În ceea ce priveşte teritoriul transilvan trasarea limitelor sale –
politice şi/sau militare – s-a făcut întotdeauna
urmărindu-se elemente naturale, care permiteau o bună delimitare a
teritoriului în raport cu un stat sau o putere vecină. Tot. C.
Rezachievici apreciază că intrarea teritoriului transilvan sub
autoritatea maghiară s-a făcut din necesitatea stabilirii unei
graniţe pe un element natural – Carpaţii –, deoarece fluviul Tisa
nu a delimitat în evul mediu spaţiile maghiar şi transilvan.[12]
Nu dorim să adâncim acest subiect, care nu face obiectul dezbaterii
noastre, dar trebuie subliniat faptul că motivele integrării
teritoriului transilvan în cadrul regatului arpadian au rădăcini
mult mai adânci şi explicaţii mai ales de natură
economică şi politică: salinele din zona Mureşului
şi politica de expansiune promovată de regalitatea arpadiană
în secolele XI-XII. În evul mediu
termenul de frontieră a avut o accepţie militară, mai ales
începând cu secolul al XIV-lea, odată cu dezvoltarea procesului de centralizare administrativă
şi de construire a unor limite din ce în ce mai fortificate.[13]
În perioada de început a evului mediu termenul era moştenit în
accepţiunea sa antică şi anume de frontieră
naturală, de obstacol natural şi exemple în acest sens sunt frontiera
naturală a Dunării (limes-ul dunărean) sau cea a Rinului
(limes-ul renan). Folosirea elementelor de relief pentru marcarea
limitelor teritoriale ale unui stat şi transformarea lor în
frontieră prin fortificare este necesară şi se impune ca
singură soluţie în condiţiile în care cartografia apare abia
în secolul al XVI-lea, moment de la care se poate reprezenta limita unui
teritoriu indiferent de elementele geografice, ce nu mai reprezintă
principalul punct de raportare. Definiţia de
mai sus nu se poate, însă, aplica cu stricteţe pentru toate etapele
istorice, ea suferind nuanţări datorate unor condiţionări
de ordin politic. Totuşi, indiferent de perioadă acolo unde a
existat o formă de organizare politică a existat şi o
delimitare a teritoriului asupra căruia se exercita această
autoritate. Delimitările teritoriilor – graniţele – erau
determinate încă din perioada antică de formele de relief,
după cum spuneam şi mai sus, acestea constituind uneori, nu numai o
barieră naturală, deci o graniţă politică şi
militară, ci şi una culturală.[14]
Pentru Imperiul Roman, Dunărea şi Rinul au reprezentat o
frontieră ideală, o demarcaţie netă între Oikumene şi
Barbaricum. Depăşirea ei prin cucerirea Daciei a fost o
situaţie de excepţie[15],
de altfel, Imperiul Roman a renunţat destul de repede la acest avanpost
nord-dunărean, repliind apărarea exclusiv pe Dunăre. După
prăbuşirea Imperiului Roman, începând cu secolul al IX-lea
Dunărea redevine frontieră când, prin războaiele purtate de
Ioan Tzimiskes în 971 şi Vasile al II-lea în 1000-1001, se
reorganizează apărarea acestei bariere naturale.[16]
Din punct de vedere al delimitărilor culturale nu mai există o
astfel de separare strictă, deoarece în regiunile de margine ale
Imperiului Bizantin, în cursul secolelor VII-XI are loc un mixaj de
populaţie, datorat noii orientări militare în ceea ce priveşte
implicarea populaţiilor de la marginea frontierei în apărarea
acesteia. Un principiu, de altfel mult mai vechi, dar care, după modelul
carolingian, se răspândeşte forte mult în lumea evului mediu
timpuriu, datorită presiunii exercitate de populaţiile migratoare
la marginea „lumii civilizate” şi neputinţei acesteia de a
menţine un sistem defensiv de graniţă foarte complex. Vechiul sistem
antic, bazat pe un limes fortificat identificat şi cu
graniţa politică a statului, limes capabil să oprească
atacurile populaţiilor din afara graniţelor, este înlocuit începând
cu secolul al VIII-lea cu unul bazat pe organizarea unor teritorii tampon
şi pe folosirea unor populaţii cu atribuţii de grăniceri.
În partea occidentală a Europei acest sistem este impus mai ales de
Carol cel Mare, fiind o preluare a sistemului din ultima perioadă a
Imperiului Roman, bazat pe acei feoderati, iar în partea
răsăriteană a fost impus de Imperiul Bizantin. Medievalii nu
îşi puteau permite să organizeze sisteme de graniţă care
să fie potenţial utile, ci doar cele care erau într-adevăr
funcţionale, astfel frontiera, în accepţiunea sa
generală, nu are aceeaşi valoare ca limesul din epoca
romană[17],
înţeles în linii mari şi ca limită politică, deci ca
şi graniţă. La nivelul secolelor
XI-XII, datorită migraţiilor unor populaţii care au antrenat
masive modificări demografice şi politice, limitele regatului
arpadian sunt relativ fluctuante. Aceasta şi din cauză că
procesul de definitivare statală început de Geza se află în
plină desfăşurare, putând vorbi de apariţia unei
frontiere incipiente în momentul în care regalitatea arpadiană îşi
manifestă deschis intenţia fixării unor graniţe stabile
prin crearea de unităţi administrative în cadrul unui complex
sistem centralizat: comitatele castrense şi cele de graniţă.
La sfârşitul secolului al XII-lea peisajul politico-demografic al
Transilvaniei era reprezentat în felul următor[18]:
-
la N de linia Oltului un teritoriu în care se remarcă formarea
de comitate castrense; -
în estul şi sudul Transilvaniei, începutul unei colonizări
a secuilor şi saşilor, precum şi păstrarea unor
populaţii cu valenţe grănicereşti; -
o zonă tampon etnic necuprinsă în limitele stăpânirii
regale: Ţara Făgăraşului şi Ţara
Haţegului. În aceste
condiţii nu se poate vorbi de o frontieră stabilă, regatul
arpadian având graniţa în principal pe cursul Oltului la nivelul primei
jumătăţi a secolului al XII-lea, graniţă
dublată de un sistem e fortificaţii mărunte amplasate pe dealurile
de la N de cursul Oltului, fortificaţii deţinute de
populaţiile de grăniceri, aşa cum este şi cazul
fortificaţiei de pământ din apropiere de Cârţa. Există
şi teoria după care acest sistem de frontieră naturală
mobilă s-a datorat rezistenţei opuse de către populaţia
locală şi aşa se explică şi forma alungită a
comitatelor de graniţă din Transilvania, formă ce corespunde
etapelor cuceririi. Modalitatea practică prin care se putea fortifica un
astfel de sistem de graniţă mobil pentru a-l transforma într-o
frontieră militară a fost aceea a prisăcilor[19],
înţelese ca subunităţi militare din cadrul sistemului castrens
de graniţă. Organizarea
administrativă a regatului ungar în vremea lui Ştefan I se baza pe
sistemul comitatelor, a căror origine şi evoluţie face
încă obiectul unor dispute deoarece nici un document contemporan
vremurilor respective nu face referire la acest sistem.[20]
În limba maghiară denumirea comitatului vármegye este
formată din termenii vár (= cetate) şi megye (=
hotar, ţinut), ultimul fiind întâlnit în documentele medievale sub forma
mega, după cum reiese din actul de hotărnicire a
Abaţiei Tihany, emis în 1055 de regele Andrei I (1046-1060).[21]
Sistemul castrens
de graniţă este dezvoltat pe modelul comitatelor castrense, dar comes
castri şi comes-ul unui comitat erau persoane diferite,
primul nefiind supus autorităţii nobiliare sau comitatense, chiar
dacă fortificaţia pe o care o conducea se afla pe teritoriul unui
comitat. Cu alte cuvinte era autonom faţă de jurisdicţia
nobiliară, având atribuţii militare precise şi făcând
parte integrantă din sistemul administrativ al regatului. Comitatele de
graniţă au fost constituite la graniţele regatului şi
aveau, după cum spuneam rolul de apărare a acestora. Deşi se
utilizează noţiunea de comite atât pentru conducătorul unui
comitat, cum ar fi comitatul Bihorului, cât şi pentru conducătorul
unei cetăţi regale, cum ar fi cel al cetăţii regale
Moldoveneşti, cei doi aveau atribuţii separate. De
cetăţile de graniţă depindeau un număr de comunităţi
desemnate sub numele de sagitarii (paznici, grăniceri)
conduşi de un maiores speculatores.[22]
Astfel că, apărarea graniţelor revenea acestor comes
confiniorum, instituţia comitatensă nu avea de a face cu
apărarea graniţelor decât într-o foarte mică măsură.[23] Apariţia în
documente a comitatelor şi a teritoriilor cetăţilor este
relativ târzie, fapt care se datorează în mare parte răspândirii
abia la sfârşitul secolului al XII-lea a obiceiului de ase emite
documente privitoare la posesiunile civile. Una dintre cele mai vechi
menţiuni ale unei fortificaţii regale transilvane apare în
legătură cu invazia pecenegilor din 1068, când armata ungară
condusă de regele Solomon aşteaptă o săptămână in
urbe Dobuka ca să intre în contact cu invadatorii.[24]
Un secol mai târziu sunt amintite teritoriile cetăţii Turda (1177 –
terra castri de Turda)[25]
şi cel al Cetăţii de Baltă (1177 – villa Cuculensis
castri)[26]. Teritoriul unui castrum
era administrat de un comite, ca reprezentat al regelui, ce avea
funcţie administrativă şi juridică, după cum reiese
şi din Codicele de legi al Sf. Ştefan.[27]
Comitele avea în subordine o categorie de războinici – cavaleri (milites)
sau oameni liberi (iobagiones castri), aceştia din urmă
având în frunte un comandant militar (principe sau dux exercitus).
Tot din această categorie făceau parte şi cei care aveau
funcţia de a apăra graniţa (speculatores sau ewrii),
care erau organizaţi în centurii.[28] În ceea ce
priveşte teritoriul regatului ungar întâlnim aceeaşi situaţie
ca şi în Europa Occidentală, care se datorează, pe de o parte
creştinării în rit catolic şi intrării în spaţiul de
influenţă propriu acestei confesiuni iar pe de altă parte
apropierii evidente a casei regale ungare de mediul german: prin
căsătorie sau prin intermediul cruciadelor. Ca urmare a acestor
influenţe regalitatea arpadiană adoptă sistemul colonizării
de populaţii cu atribuţii grănicereşti – secui, pecenegi,
cumani, ordine călugăreşti militare, etc. – în spaţiile
de graniţă ale regatului[29],
colonizare ce are loc şi în contextul procesului de centralizare
statală, coloniştii având pe lângă rosturi strict militare
şi atribuţii politice şi anume acelea de a sprijini puterea
regală în contextul contradicţiilor acesteia cu clasa
nobiliară. Sistemul
frontierei militare transilvane a fost regândit în contextul colonizării
populaţiei germane în teritoriile din sudul voievodatului şi al
integrării Ungariei în marele efort cruciat SE european care a culminat
cu apariţia Imperiului Latin de Răsărit.[30] Noul sistem de
protejare a graniţelor s-a dezvoltat şi în contextul permanentului
pericol al invaziilor unor populaţii nomade sau semi-nomade pe parcursul
secolelor XII-XIII, dar şi datorită politicii de expansiune a
regatului ungar, fapt ce a impus stabilirea unei astfel de graniţe
mobile.[31] În acest
context, sistemul bazat pe o delimitare nu doar politică ci şi
culturală nu s-a mai dovedit eficient şi colonizarea unor
populaţii cu atribuţii militare în zona de graniţă a
reprezentat modalitatea cea mai eficientă de consolidare a graniţei
temporare. Tendinţa de a crea o frontieră militară
stabilă şi eficientă în acelaşi timp s-a putut observa
spre sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al
XIII-lea, când sistemul se rearticulează, având ca factor central
teritoriul săsesc şi ca autoritate unică pe comitele saşilor.[32]
În acest context trebuie înţeleasă şi prezenţa,
atestată documentar şi arheologic, a acelor greavi[33]
cu rol în asigurarea militară a graniţei de S a voievodatului,
greavi ce intrau în categoria servienţilor regali[34]
şi erau subordonaţi din punct de vedere militar comitelui de Sibiu. Apariţia cavalerilor
teutoni în Ţara Bârsei, în contextul în care prezenţa
populaţiei germanice este atestată înainte de venirea acestora[35],
marchează trecerea la o nouă etapă în ceea ce priveşte
organizarea frontierei militare a regatului arpadian şi anume consolidarea
unei graniţe stabile fixată pe aliniamentul natural al
Carpaţilor[36],
graniţă, însă, cu valenţe ofensive, dar şi
restrângerea sferei de acţiune a comitelui de Sibiu în scopul
eficientizării frontierei militare. Scopul principal al
aşezării unor unităţi ale Ordinului Teutonic în Ţara
Bârsei a fost apărarea graniţelor şi constituirea unei
frontiere solide la graniţa de SE a regatului.[37]
Faptul că regalitatea arpadiană îşi delimitase cu precizie
teritoriul asupra căruia îşi manifesta jurisdicţia este
şi acuza adusă teutonilor că şi-au ridicat o
fortificaţie puternică – castrum munitissimus – ultra montes
nivium[38], deci
într-o zonă nesupusă acestei jurisdicţii. Din punct de
vedere terminologic putem utiliza secolelor X-XI, atunci când dorim sa
abordăm problema limitelor teritoriale ale regatului arpadian, termenul
de hotar (confinium), care desemnează doar o marcare
relativă a acestor limite, ţinând seama mai ales de
unităţi de relief sau cursuri de apă relativ importante,
marcare relativă datorată tocmai mobilităţii teritoriului
de graniţă. În condiţiile în care procesul de centralizare a
regatului arpadian s-a încheiat şi la graniţele
răsăritene şi sudice ale acestuia au apărut state noi –
Moldova şi Ţara Românească – iar în partea de V s-au
stabilizat raporturile cu Imperiul German, delimitarea graniţelor s-a
făcut cu stricteţe. Încă din Cronica Notarului Anonim întâlnim
descrieri ale limitelor teritoriilor pe care le-au cucerit sau le-au
traversat ungurii, cum este şi cazul voievodatului bihorean al lui
Menumorut, care se întinde de la fluviul Someş până la hotarul (confinium)
Nyr şi până la Poarta Meseşului.[39]
Chiar şi în condiţiile în care nu avem atestat o agregare
politică de tip statal în rândul ungurilor şi deşi
graniţele pentru o populaţie nomadă nu reprezintă un
element de rigoare, totuşi teritoriile pe care le cuceresc ungurii sunt
delimitate cu destulă stricteţe, aşa cum s-a întâmplat şi
după anexarea voievodatului lui Menumorut. În Cronică se
spune că Zobolsu, Thosu şi Tuhutum, cele trei căpetenii care
au acţionat în zona Bihorului, au stabilit în urma unui sfat ca hotarul
stăpânirii lui Arpad să fie
la Poarta Meseşului (Mane autem facto Zobolsu, Thosu et Tuhutum,
inito consilio constituerunt ut meta regni ducis Arpad esset in Porta
Mezesina)[40] şi
acest hotar marcat de o graniţă naturală este şi
întărit pentru a delimita cu claritate teritoriul aflat sub autoritatea
ducală[41],
transformându-se deci într-o frontieră. Termenul de confinium
este des întâlnit în cronica lui
Anonymus şi traducerea lui cu hotar/graniţă este cât se
poate de exactă, aceeaşi accepţie având şi termenul de terminos.[42]
Faptul că ungurii aveau noţiunea de graniţă ne este
subliniat şi de pasajul din capitolul XXXVII al cronicii lui Anonymus[43],
ce relatează despre episodul luptei cu moravii şi în care se
vorbeşte despre zona Nitrei şi despre graniţa din această
zonă: …de partibus ductis… şi …in confinio Nitrie
habitantibus….[44]
Că putem şi trebuie să vorbim de existenţa în evul mediu
timpuriu în cadrul regatului arpadian a conştiinţei delimitării
cu stricteţe a limitelor teritoriale ne este subliniat şi de J.
Nouzille, care constată existenţa unei evoluţii în ceea ce
priveşte înţelegerea la nivelul autorităţii regale a
termenului de hotar sau graniţă.[45] Existenţa
graniţei, în accepţiunea politică, delimitată strict în
raport cu teritoriul unui stat vecin, este susţinută şi de
prezenţa unor puncte cu rol de semn de hotar, care vin să
potenţeze valenţele de graniţă ale unor unităţi
naturale de relief: cursuri de apă, lanţuri muntoase etc. Un astfel
de semn de hotar este considerat de E. Benkő şi acela prezent pe
Dealul Fetei sau Drumul Femeilor Frumoase din localitatea Şoimuşu
Mic, jud. Harghita.[46]
Un alt semn de hotar se află şi în localitatea Miceşti, jud.
Cluj, în punctul La Trecători, situat la confluenţa Micuşului
cu Peana, unde pe o stâncă se găsesc nişte semne în formă
de arc. În jurul ei sunt mai multe pietre deranjate de o groapă a unor
căutători de comori. În apropierea locului au fost depistate
materiale ceramice medievale.[47]
La Ocna Sibiului, în punctul La Gorgan
se află o movilă, ce ar putea fi tot un semn de hotar.[48]
Deşi ele nu marchează o graniţă politică, ci mult
mai probabil una de feud, totuşi existenţa unor astfel de semne de
hotar la nivelul delimitării unor proprietăţi recomandă existenţa
lor şi în cazul delimitării graniţei politice. Marcarea
graniţei teritoriului stăpânit de ungurii era o practică
cunoscută încă din a doua jumătate a secolului al IX-lea,
lucru certificat şi de textele Cronicii. În acest sens se poate aminti
misiunea lui Bors, care a fost trimis de Arpad să cerceteze
situaţia graniţei dinspre poloni, să o marcheze şi
întărească prin ridicarea de prisăci şi a unei
fortăreţe – ridicată pe un afluent al râului Sajo.[49]
Tot din acest pasaj putem observa faptul că graniţa era
stabilită pe un element natural şi anume lanţul munţilor
Tatra.[50] În partea
de E a teritoriului stăpânit de Arpad sunt trimişi Zobolsu, Thosu
şi Tuhutum, care hotărăsc să stabilească
graniţa în zona Porţilor Meseşului şi construiesc şi
aici un sistem de prisăci şi zone de trecere fortificate –
porţi – construite din piatră.[51] O altă
zonă ce a necesitat lucrări de fortificare a fost graniţa de
NV dinspre Boemia, unde, după anihilarea la sfârşitul secolului al
IX-lea şi începutul secolului al X-lea a puterii statului moravian, au
fost cucerite de către Zuardu, Cadusa şi Huba cetăţile
Gumur (Gomor n.n.) şi Nougrad (Nograd), care vor constituie punctele
fixe de apărare în jurul cărora se va edifica sistemul de
graniţă asemănător cu cel din zona Meseşului.[52]
Textul Cronicii ne spune că graniţa a fost fixată până în
zona râului Morava.[53] Sursele din
secolul al XI-lea vorbesc şi despre hotarele castelelor[54],
dar de cele mai multe ori termenul de confinium este însoţit de
cel de territorium, făcându-se astfel deosebirea între limitele
teritoriale ale statului şi limitele unor proprietăţi sau
unităţi administrative.[55] Că
delimitarea teritoriului reprezenta un element de rigoare pe tot parcursul
evului mediu rezultă şi din numeroasele documente care vorbesc
despre hotărnicii de moşii, cum este, de exemplu şi cel emis
de cancelaria regală maghiară la 10 octombrie 1366, în
legătură cu obligativitatea vice-voievodului Transilvaniei de a
superviza hotărnicia moşiilor Aciliu, Tilişca, Săcel
şi Orlat dinspre pământurile aflate sub stăpânirea lui
Vladislav, domnul Ţării Româneşti.[56]
Faptul că aceste moşii se învecinau cu teritorii aparţinând
Ţării Româneşti face ca hotărnicia să reprezinte o
problemă girată de cancelaria regală şi nu de cea
voievodală, totodată documentul reflectă o situaţie
concretă de marcare a graniţelor statale. Datorită
tuturor acestor motive, şi pe baza analizei termenilor folosiţi în
documente pentru denumirea delimitărilor teritoriale, recomandăm a
se utiliza denumirile de graniţă, hotar şi frontieră
după cum urmează: -
hotar/graniţă = defineşte cu o oarecare rigoare
limita teritorială a unei proprietăţi sau limitele politice
ale unui stat; -
frontieră = marchează limita militară a unei
autorităţi politice, individuale sau colective, fiind
constituită din elemente fortificate cu rol defensiv. Astfel, în cursul
secolelor X-XI, nu se poate vorbi de o identificare a graniţei de E
şi SE a regatului arpadian cu frontiera regatului, deoarece nu
există o suprapunere a acestora. Graniţa politică include
teritoriul aflat sub autoritatea administrativă a regalităţii
– deci teritoriul până la cursul Oltului –, dar frontiera militară
era poziţionată în faţa acestei graniţe, în teritoriul
dintre Olt şi Munţii Făgăraş, unde are loc
colonizarea pecenegilor, secuilor şi apoi a saşilor. Din
această perspectivă, termenul de terra deserta[57],
capătă o nouă conotaţie şi anume aceea că se
aplică asupra unui teritoriu ce nu se află sub incidenţa
autorităţii regale arpadiene, ci într-o zonă ce se
doreşte a fi anexată şi unde se organizează prin
colonizare avanposturi militare, deci o frontieră militară. Procesul de
suprapunere a acestora, în ceea ce priveşte spaţiul transilvan,
începe odată cu secolul al XIII-lea, când frontiera regatului arpadian
era cel mai puternic segment al întregului limes răsăritean al
creştinătăţii apusene şi se definitivează în
timpul lui Sigismund de Luxemburg, mai exact în contextul apariţiei
şi stabilirii definitive a Imperiului Otoman pe linia Dunării, când
graniţa de est, sud şi sud-est a regatului este întărită,
autoritatea civilă şi militară din aceste zone fiind
deţinute de aceeaşi persoană: voievodul Transilvaniei.
Graniţa regatului devine în acest mod o frontieră,
căpătând un rol militar activ în procesul apărării
statului. Sunt întărite toate fortificaţiile care asigură
accesul dinspre sudul şi estul Transilvaniei spre interiorul acesteia,
se aprobă ridicarea de fortificaţii care să apere
oraşele, mai ales cele din vecinătatea graniţei.
|
