|
Institutul Pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I ISSN 1583-1817 Autor: Ioan Marian ŢIPLIC pag. 147-164 CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA LINIILE ÎNTĂRITEDE TIPUL PRISĂCILOR DIN
TRANSILVANIA
(sec. IX-XIII)* Über Verteidigungslinien von der Art der Verhaue in Siebenbürgen (9. -
13.jh.) (ZUSAMMENFASSUNG) Infolgedessen
wurde die Grenze des ungarischen Reiches, das in Pannonien errichtet wurde und
auch Siebenbürgen unfaßte, klar festgelegt, in einer Epoche als diese Macht
nördlich des Balkanraumes ihr Gebiet vor Wandervölkern, wie Petschenegen,
Usen und Kumanen, aber auch von den angrenzenden Mächten, Byzanz, das Kiewer
und das Deutsche Reich, schützen mußte. Innerhalb dieser Grenzen erhielten
die Burgen vor dem 10. Jahrhundert - die von der ungarischen
Geschichtsschreibung bezweifelt werden -, die vom ungarischen König erobert
wurden, die Rolle von Verteidigungspunkten, die gelegentlich auch die
Zeitspanne der ungarischen Landnahme nahelegen. Zu diesen zählen auch die
Befestigungen im Südosten Siebenbürgens, bekannt unter der Bezeichnung
Homárka (80 km lang zwischen Comălău und Boroşneul Mare, Kreis
Harghita und Covasna) und die Tatarenschanze. Die Vehaue werden
auch in den Urkunden des 13. Jahrhunderts erwähnt – außer den im Jahre 1211
genannten –, wie z. B. 1272, als Gäste
aus Felzaz das Recht erhalten bis zu
den Verhauen im Wald der Maramuresch, beginnend mit ihrer eigenen Gemarkung,
in jedwelcher Art in der Theiß Fischfang zu betreiben. Aus dieser
Urkunde, verglichen mit der Schenkung an den Deutschen Ritterorden, geht
hervor, daß die Verhaue vor allem aus bewaldeten Gebietsstreifen bestehen,
außerhalb derer die Bevölkerung angesiedelt wurde. Ein wichtiges Beispiel
finden wir auch im Fogarascher Land, wo nach der Grenzverlegung der Ungarn an
den Altfluß dieses Gebiet seine Eigenständigkeit verlor, so wie früher der
Raum zwischen Harbach und Alt: ein desertum
vor den Verhauen. In Fortsetzung dieser Idee nahm Th. Nägler an, daß zur
Verteidigung der Altlinie auch der Abzug der rumänischen Gemeindschaften
gehörte und auf der Grenzlinie Seklergemeinscg´haften angesiedelt wurden. Anhand der
bisherigen Ausführungen kann man annehmen, das die Verhaulinien in
Siebenbürgen in drei Zeitabschnitten errichtet wurden: 1.In der ersten
Etappe (9. -10. Jh.) gab es in Siebenbürgen politische Gebilde, wie die
Verhaue am Mesesch-Tor zeigen, die z. T. ältere römische Wehranlagen nutzten; 2.In der zweiten
Etappe (11. -12. Jh.) verstärkt die Arpadendynastie ihre Grenzen durch neue
Verhaue, deren Schutz den Petschenegen und Seklern übertragen wurde; 3.In der dritten Etappe (13.
Jh.) treten die Grenzverhaue in den Hintergrund, sie verbleiben
Verteidigungszentren im Landesinnern; nach der Aufgabe der Verhaue in der
zweiten Hälfte des 13. Jahrhunderts wurden Erd- und Steinburgen gebaut. Încă din sec. I a. Ch. - I p. Ch. fortificaţiile dacice au primit caracterul de piese ale unui sistem defensiv, iar, mai târziu, parte din graniţele medievale ale Transilvaniei au acoperit adesea acest sistem, datorită faptului că valoarea strategică a unor teritorii şi locuri a rămas perenă, pe fondul unor apropieri de concepţii în ceea ce priveşte sistemul de fortificare pe înălţimi greu accesibile, propriu dacilor şi cel de folosire a terenului cu maximum de apărare naturală, caracteristic pentru perioada medievală timpurie.[1] Castrele din perioada romană sunt doar parţial refolosite în perioada de început a evului mediu, o excepţie fiind la Apulum, unde avem atestată refolosirea unei părţi a vechiului castru încă de la sfârşitul secolului al VI-lea în perioada gepidă şi un alt exemplu este dat de utilizarea, aproximativ în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi manieră, a unui colţ din castrul de la Capidava. P. Niedermaier, pe baza studiilor topografice asupra Clujului medieval, a ajuns la concluzia că acel castrum Clusa, menţionat în legătură cu ducatul lui Gelu, ar putea fi identificat cu "oraşul vechi", iar incinta sa a refolosit vechea incintă a castrului roman care a existat înaintea constituirii municipiului Napoca, ipoteza sa fiind preluată şi de alţi cercetători[2], dar în opinia noastră ipoteza rămâne doar o bază de lucru atâta timp cât nu avem o confirmare arheologico-istorică. Graniţa, ca sistem defensiv al unei formaţiuni politice, a reprezentat un element fundamental al sistemului politico-militar, o delimitare a autorităţii şi competenţei unui stat simbolizat de şef, o barieră de protecţionism economic şi cultural. Pentru orice tip de stat, marcarea limitelor reprezenta un atribut de rigoare şi bună organizare.[3] În consecinţă, graniţa regatului ungar, edificat în Câmpia Pannonică, cuprinzând şi Transilvania, a fost clar stabilită în condiţiile în care noua putere nord-balcanică trebuia să-şi asigure apărarea teritoriului în faţa unor popoare migratoare - pecenegii şi cumanii - dar şi a puterilor cu care se învecina - Bizanţ şi Imperiul Romano-German. În cadrul acestor graniţe, fortificaţiile anterioare secolului al X-lea[4] - puse sub semnul îndoielii de către istoriografia maghiară[5] -, cucerite de către regatul ungar, au dobândit şi funcţionalitatea de puncte întărite de apărare a hotarelor, ele reliefând de multe ori etapele în care s-a organizat apărarea noilor teritorii anexate regatului maghiar. Probabil, alături de acestea trebuie puse şi elementele continue de apărare din sud-estul Transilvaniei, cunoscute sub numele de Homárka - 80 km între Comălău şi Boroşneul Mare[6] - (Fig.1). Decretele regale, cronicele şi unele documente relatează despre existenţa unor mărci, conduse de comes confiniorum şi populate cu elemente militare specializate[7]. Din secolul al XII-lea hotarele unui stat nu mai pot fi disociate de anumite puncte fixe de apărare. Mai bine documentată şi supusă analizei, graniţa de vest a regatului arpadian către Imperiul German[8] este capabilă să ofere termene sugestive de comparaţie pentru Transilvania, însă forme asemănătoare, apropiate de spaţiul transilvănean şi cu evidente similitudini se regăsec şi în zona Dobrogei.[9] În acest spaţiu geografic Imperiul Bizantin a încercat printr-un aliniament de valuri - de pământ sau de pământ şi piatră - şi fortificaţii mărunte de înălţime, să-şi stabilească în cursul secolelor X-XII o linie defensivă puternică, care să contracareze atacurile pecenege dinspre Câmpia Română şi sudul Basarabiei. Astfel de fortificaţii, cu şi fără valuri continue, marchează fruntariile politice ale statelor feudale, ale unor unităţi politice mărunte, în Polonia, Slovacia, Boemia şi Germania[10]. Apariţia primelor sisteme de fortificaţii transilvănene medievale timpurii este în principal rezultatul transformărilor de ordin economic şi socio-politic petrecute în sânul populaţiilor aflate pe teritoriul Transilvaniei. M. Rusu consideră că, alături de aceşti factori, a contribuit şi conjunctura istorică favorabilă, precum şi repetatele incursiuni sau dislocări de populaţii, care au generat apariţia de fortificaţii la adăpostul cărora populaţia autohtonă şi-a putut apăra avutul şi fiinţa (sic!)[11]. Dar cu privire la anumite tipuri de fortificaţii din această perioadă literatura de specialitate este în suferinţă, multe dintre cetăţile pomenite în cronicile secolelor XII-XIII negăsindu-şi o identificare în teren sau fiind încă probleme disputate[12], insuficient cunoscute fiind, alături de acestea, şi sistemele de prisăci (lat. indagines, ung. gyepűk, germ. Verhaue). Existenţa liniilor de întărituri de tipul prisăcilor este confirmată în Transilvania, pe lângă relatările cronicilor ce fac referire la evenimente petrecute în cursul secolelor X-XI[13], chiar şi de documente din sec. XIII[14], din anii 1211, 1222, 1252, 1271 şi în unele cazuri de toponime, cum ar fi: Presaca, Căpuş, etc. Larga răspândire a prisăcilor în Europa Centrală şi de Sud-Est (Polonia, Boemia, Saxonia, Silezia, Ungaria[15]) în secolele X-XIII ne arată că acest sistem de fortificare era folosit în acea vreme pe un vast teritoriu, de diverse populaţii[16]. Cronica pictată de la Viena îi menţionează pe cumani (de fapt pecenegi) ca fiind cei care au distrus, cu ocazia invaziei lor, în zona porţilor Meseşului nişte întărituri numite prisăci[17]. Toponimicele transilvănene: Prisaca, Posada, Poarta, Straja etc., Gyepü, Kapu, Ör[18] etc., ne indică uneori traseul acestor linii fortificate, ce constau din zone împădurite (generând nişte fâşii de „garduri vii“) sau din întărituri de stâlpi groşi înfipţi în pământ unul lângă altul şi legaţi cu nuiele în zonele de trecere prin aceste fâşii de pădure, linii întâlnite mai ales la marginile regatului arpadian[19]. În acest sens avem, în Transilvania, numeroase toponime care amintesc de acele întărituri mai simple, din copaci şi şanţuri, din îngrădituri şi valuri de pământ, care se numeau prisăci şi porţi, în limba română, indagines şi portae, în limba latină, gyepü şi Kapu, în limba maghiară[20]. Unele dintre aceste "întărituri" sunt distruse sau refolosite de către maghiari în perioda luptelor pentru cucerirea Transilvaniei. Existenţa lor pe întreg teritoriul transilvănean este susţinută şi de menţionarea unor astfel de fortificaţii de către Anonymus în a sa cronică Gesta Hungarorum[21]. Aceste întărituri sunt relevante pentru completarea tabloului succesiunii cronologice şi topografice a etapelor avansării şi a includerii unor părţi ale Transilvaniei în sfera autorităţii politico-militare ungare[22], aşa cum apreciază şi K. Gündisch, care menţionează că aceste sisteme de fortificaţii sunt alcătuite dintr-o fâşie de pământ de 10-40 km lăţime, lăsată în paragină, cu păduriş des, de netrecut, controlate fiind la porţi (ung. kapus), deci la ieşirea căilor accesibile din păduriş, prin cetăţi de pământ şi aşezări ale unor grupuri de apărători de graniţă[23]. Se poate presupune că acest sistem de protecţie a graniţelor în zonele cele mai expuse era sau a fost mutat corespunzător cu populaţia care asigura paza graniţelor[24]: pecenegii[25] şi populaţia autohtonă, iar ulterior secuii[26]. Analiza interdisciplinară a deplasării prisăcilor - acele indagines, gyepü sau presaka, prevăzute la intervale cu locuri de trecere străjuite, denumite porta, clusa sau kapus -, a zonelor, parţial evacuate sau abandonate de populaţia locală, situate în faţa lor - numite terra deserta sau gyepüelve - şi mutarea grupurilor militare - evocate sub numele de speculatores, exploratores, sagittarius, örök sau strazsa - însărcinate cu paza acestor sisteme[27], conduce la concluzia, cvasiunanim răspândită, că procesul ocupării Transilvaniei de către regalitatea ungară s-a produs în mai multe etape principale[28], etape ce urmăresc în principal reperele cronologice propuse de K. Horedt[29], dar existând şi unele diferenţe la nivel cronologic mai ales pentru ultima etapă[30]. A. Ioniţă, pe baza descoperirilor din necropola de la Feldioara, coroborate cu descoperiri analoge din spaţiul transilvănean - Peteni[31], Zăbala[32], Orăştie-Cetate[33] - sau de dincolo de Carpaţi - Bâtca Doamnei[34]-, consideră că trebuie coborâtă datarea pentru atingerea liniei Carpaţilor de către regatul maghiar, data de 1200 sau domnia lui Andrei II ne mai putând fi acceptată şi propune perioada reprezentată de domnia lui Geza II, care se pare că a avut capacitatea militară şi organizatorică de a extinde graniţa estică a regatului[35]. Extrem de lacunară, atestarea documentară a prisăcilor din Transilvania sugerează doar în linii generale sensul şi fazele deplasării triburilor şi apoi ale hotarelor regatului ungar, totuşi prin analizarea descoperirilor arheologice şi mai ales prin coroborarea acestora cu cercetările de toponimie şi hidronimie se poate urmări traiectul unor graniţe fortificate în sistemul prisăcilor. În pofida acestui obstacol major, cât şi a circumstanţei că, fiind devansate succesiv unele prisăci au devenit linii fortificate dispuse în adâncimea teritoriului statal[36], îngreunând astfel datarea diverselor segmente, mutarea prisăcilor la anumite intervale reprezintă o realitate istorică care nu poate fi obiectiv contestată[37] şi este strâns legată de avansarea hotarelor regatului arpadian dinspre vestul spre sud-estul Transilvaniei. Aşa cum spuneam mai sus, procesul este facil de urmărit prin analizarea unor toponime şi hidronime care atestă prezenţa unor populaţii de grăniceri, cum sunt şi secuii, atestaţi în secolul al X-lea în Bihor[38] şi în secolul al XI-lea pe latura internă a Munţilor Apuseni[39], ca apoi să fie atestaţi în zona sud-estică a Transilvaniei în cursul secolului al XIII-lea. Probabil că în secolele IX-X prisăcile - ca sistem defensiv la graniţă - existau în Transilvania în legătură cu centrele de putere şi construcţia lor era asemănătoare cu cea folosită în această perioadă în celelalte părţi ale ducatului ungar[40]. În partea de est a Transilvaniei cel mai cunoscut sistem de fortificaţii, interpretat de către unii cercetători ca fiind un tip de întăritură de graniţă - prisacă, este cel din punctul "Homárka". Valul cu lungimea de aproximativ 12 km este cunoscut în literatura de specialitate şi ca şanţul ars[41], fiind considerat drept un tip de prisacă[42], dar unii cercetători nici nu acceptă astfel de sistem - arsura din şanţ şi val o consideră drept rezultat al arderii construcţiei de lemn (palisadei)[43]. Această ipoteză pare să fie confirmată de constatările făcute în urma cercetărilor arheologice, ce au reliefat existenţa unor resturi de pari carbonizaţi într-un strat ars la roşu[44]. O analogie pentru acest tip de sistem defensiv o avem în Rusia, unde pentru a stopa invaziile popoarelor stepei, la hotarele sudice ale cnezatului a fost ridicată o centură fortificată, menţionată în cronicile de secol XIII sub numele de valul polovţienilor[45]. Aceste tipuri de şanţuri aflate pe teritoriul judeţului Covasna au fost cercetate de către Z. Szekely, dar, la vremea respectivă, nu s-a ajuns la o concluzie pertinentă cu privire la cronologie şi nici cu privire la destinaţia lor. Concluzia care s-a tras a fost că ele nu pot fi în nici un caz prisăci, deoarece sunt amplasate mult în spatele a ceea ce era hotarul estic al regatului arpadian - în cursul secolelor X-XI -, neavând, astfel, nici un rol strategic în cadrul sistemului defensiv[46]. Ipoteza aceasta, din punctul nostru de vedere, nu are cum să fie viabilă deoarece, pe de o parte prisăcile, ca sistem de apărare, nu apar doar în perioada de după intrarea Transilvaniei în cadrul administrativ al regatului arpadian[47], iar pe de altă parte în cursul sec. X-XI graniţa regatului arpadian nu avea cum să fie pe culmile Carpaţilor Orientali atâta timp cât nici măcar centrul Transilvaniei nu era sub stăpânire maghiară[48]. Deci, se poate avansa, cel puţin cu titlu de ipoteză, ideea după care aceste şanţuri arse ar aparţine unor mici unităţi administrative de tipul cnezatelor, grupate în jurul unor fortificaţii de pământ mai ample, datate în sec. IX-X[49]. Pe baza cercetărilor arheologice din anii 1997-1999 s-a putut evidenţia faptul că acest val (şanţ ars - în literatura mai veche) are două etape: una datată în sec. IX-X, fiind vorba de o construcţie de pământ cu armătură de lemn şi ceea de a doua la sfârşitul sec. XI, o etapă de refacere numai cu pământ după arderea primei[50]. Din punct de vedere al evenimentelor istorice care ar putea să stea la baza distrugerii primei faze a valului, cel mai plauzibil este momentul conflictului dintre regalitatea arpadiană şi puterea militară a pecenegilor şi astfel prima fază se poate lega de existenţa în această zonă a unui centru de putere militară a pecenegilor. Este bine ştiut faptul că a treia etapă de penetrare maghiară în Transilvania, conform etapizării făcute de K. Horedt, trebuie legată şi de prezenţa unor grupuri (relativ numeroase) de pecenegi, care se refugiază foarte de timpuriu din faţa cumanilor, grupuri aşezate din ordinul regalităţii ungare, dintr-un interes militar, în diferite zone ale Transilvaniei[51]. Acest lucru reiese şi din documentul emis de Andrei II, care lasă să se înţeleagă că înainte de colonizarea ordinului cavalerilor teutoni şi apoi, sub egida acestora, au existat unele grupuri de saşi în teritoriul de la graniţa de sud-est a Transilvaniei, alături de grupuri de populaţie românească şi pecenegă[52], toţi având în principal sarcina de "grăniceri". În continuare ne vom referi la graniţele de nord şi sud ale voievodatului lui Gelu, astfel, teritoriul stăpânirii acestuia se întindea în lungul văii Someşului Mic până la dealurile Meseşului, iar spre sud pe linia Cluj -Turda[53]. Aceste graniţe sunt trasate şi de toponimicele ce se referă la prisăci sau întărituri. La Porţile Meseşului se presupune că ar fi prima linie de prisăci a voievodatului-ducatului lui Gelu; la Someşeni există un nume de hotar Kapus[54], spre vest de Cluj se întâlnesc mai multe toponimice referitoare la porţile care trec prin linia prisăcilor. În afară de numele Clujului, care derivă, probabil, din latinescul clusa[55], se înmulţesc de la Gilău spre vest denumirile referitoare la prisăci, ca pârâul Căpuş (Copus-Kapus) - care se varsă lângă Gilău în Someş şi în valea căruia s-a desfăşurat episodul morţii lui Gelu[56]-, comunele Căpuşul Mic şi Căpuşul Mare (Magyarkiskapus, respectiv Magyar Kapus)[57]. Tot aici se află şi pădurea care se numeşte Kaputat[58], iar mai spre vest, în apropierea Meseşului, se întâlnesc toponimicele Porţ (Porcz), derivat eventual de la denumirea Porta Mezesina, Vaşcapău (Vaskapu) şi Presaca[59]. Toate aceste denumiri atestă în zona de nord-vest a teritoriul intracarpatic a unor puncte întărite care se pot lega de edificarea unui sistem defensiv, propriu unităţilor politice existente în cursul sec. IX-XI[60], sistem preluat şi de unguri, fiind folosit la fortificarea graniţelor în zona Porţilor Meseşului[61]. Coborând spre sud, alte denumiri din apropierea oraşului Alba Iulia ar putea, prin forma slavă şi prin poziţia lor topografică, să marcheze prisăci din epoca slavă menite să apere graniţele voievodatului de la Bălgrad[62] sau să delimiteze graniţa cuceririlor maghiare într-o anumită etapă. Astfel, există în Valea Ampoiului, Presaca Ampoiului (Ompolygepü), împreună cu pârâul Presaca ce se varsă în Ampoi, iar spre est, în Valea Secaşului, o altă Presaca (Székásgyepü)[63]. Toate aceste toponime se întâlnesc sau sunt derivate din denumiri întâlnite în pasajele din cronică referitoare la momentele luptelor de cucerire a teritoriului transilvănean de către maghiari şi, deci, ele ar putea reprezenta elemente de fortificaţii anterioare momentului promovării de către regatul ungar a unei politici de apărare a graniţelor sale. În secolul al XI-lea zona de stăpânire maghiară se întindea aproximativ de-a lungul Someşului Mic şi cursului mijlociu şi inferior al Mureşului. În cursul secolului al XI-lea, ca urmare a luptelor pentru tron după moartea lui Ştefan I şi a amestecului imperiului german în aceste conflicte interne, se mută punctul de gravitate a conflictelor externe spre vest. Această situaţie este speculată de pecenegi şi uzi, care au trecut la atacarea teritoriilor maghiare dinspre Transilvania. De aceste momente se leagă, probabil, toponimicele ce desemnează existenţa unor linii de prisăci în nordul[64] şi centrul Transilvaniei. Lângă pârâul Becleanului, există un deal Kapus; în valea Mureşului există comunele Căpuşul de Câmpie (Mezökapus), Căpud (Magyrkapud), lângă Silvaşu de Câmpie se află un deal Kapus, iar între Banat şi Transilvania se află un deal numit Presaca. Probabil, ca urmare a pericolului peceneg, acum se fortifică şi Porţile de Fier ale Transilvaniei (Vaskapu)[65]. Dacă prisăcile ridicate la porţile Mezeşului[66] şi cele din regiunea Clujului fac parte din sistemul de fortificaţii al teritoriilor ocupate în prima etapă de cucerire, atunci prisăcile din dreapta Oltului, menţionate succesiv în anii 1211 şi 1222, aparţin sigur fazei anterioare ocupării complete a Transilvaniei şi fixării graniţelor statului arpadian pe creasta Carpaţilor Meridionali. Mai dificilă este însă datarea strânsă a momentului avansării hotarelor regatului şi ridicării primelor prisăci pe malul drept al Oltului. Datorită caracterului lapidar al relatărilor izvoarelor scrise şi stadiului incipient al cercetărilor arheologice în acest domeniu, data atingerii malului nordic al Oltului poate fi stabilită doar aproximativ şi numai în corelaţie cu faza precedentă de avansare a graniţei regatului arpadian. Cartarea mărturiilor din necropolele târzii de tip Bjelo-Brdo şi a descoperirilor monetare subliniază că, după bătălia de Chiraleş, Ladislau I (1077-1095) procedează la ocuparea unor ţinuturi libere din centrul Transilvaniei, dispunând acum înaintarea prisăcilor la sudul Târnavei Mari[67]. Prezenţa în zonele riverane sudice cât şi în partea nordică a podişului Hârtibaciului a unor toponime maghiare ce amintesc explicit de prisăci şi de porţile acestora sau derivă din atribuţiile grănicerilor, sugerează proximitatea liniei externe a prisăcilor. Este cazul toponimelor Copşa Mică (ung. Kiskapus, germ. Kleinkopisch), aflate la confluenţa Vişei cu Târnava Mare, Copşa Mare (ung. Nagykapus, germ. Grosskopisch), înălţată pe valea omonimă, care duce prin Coveş spre Valea Hârtibaciului şi a postului de observaţie de la Dealul Frumos (ung. Lesses, germ. Schonberg)[68]. În rândul toponimelor din partea estică a zonei dintre văile Târnavei Mari şi Oltului, ce amintesc de întăriturile de graniţă sau de elementele lor componente se numără: Vârful Porţii de Fier (ung. Vaskaputeo), Poarta (ung. Kapus), Presaca (ung. Gyepu) şi satul Ghipeş (ung. Gyepes). Din răspândirea toponimelor de origine türcică se poate trage concluzia că, în legătură cu înaintarea sistemului feudal maghiar, pe valea Târnavei Mari, sunt aşezate grupuri de secui şi pecenegi, întemeindu-se aşezări ale acestora. Limita de sud a aşezărilor secuieşti nu pare să treacă dincolo de linia interfluviului dintre Târnava Mare şi Hârtibaciu. Apar dincolo de această linie, spre sud, toponime de origine maghiară şi türcică, care ne indică existenţa unor drumuri şi avanposturi militare (Şercaia, Hălmeag, Făgăraş, Voila, Colun, Arpaş, Tălmaci, Feldioara, Săcădate) de-a lungul cărora se supraveghea teritoriul până la poalele Făgăraşilor[69]. Ca atare, se poate aprecia că în perioada guvernării regelui Coloman I (1095-1116), în jurul anilor 1100, graniţa de sud-est a regatului se afla aproximativ pe linia ce unea văile râurilor Secaş, Calva şi se continua pe cursul mijlociu al Hârtibaciului în direcţia aşezării secuieşti Saschiz. Acest lucru este susţinut şi de denumirile localităţilor Copşa Mică (Kiskapus), Copşa Mare (Nagykapus), care coroborate cu altele din zona dintre Târnava Mare şi Olt, cum ar fi Vârful Porţii de Fier (Vaskaputeö), Poarta (Kapus), Presaca (Gyepü) şi Ghipeş (Gyepes) [70] şi puse în corelaţie cu descoperirile de factură pecenegă sau aparţinând secuilor din aceste zone, ne indică faptul că în secolele XI-XII graniţa regatului maghiar a atins această linie, pe care o fortifică folosindu-se de pecenegi şi secui ca şi apărători[71]. Consecinţele avansării hotarului pe linia de demarcaţie amintită sunt reflectate corespunzător în structura habitatului maghiar din podişul Hârtibaciului[72]. Comparând cifra localităţilor cu denumiri primare maghiare din partea nordică şi sudică a podişului, constatăm că numărul aşezărilor de la nordul liniei Calva - Hârtibaciul de mijloc este mai mare cu cca. 30 %. Reţine atenţia şi faptul că, în timp ce în jumătatea nordică a podişului Hârtibaciului localităţile maghiare sunt dispuse relativ omogen, pe întreaga suprafaţă a teritoriului, în partea sudică ele sunt concentrate în concordanţă cu sensul deplasării hotarelor, la extremitatea sud-estică şi sudică, pe o fâşie de teren îngustă şi alungită, riverană Oltului. Privind din prisma datelor cunoscute, devine evident că particularităţile habitatului maghiar din podişul Hârtibaciului sunt rezultante ale avansării prisăcilor şi a populării cronologic diferită a ţinuturilor situate în spatele şi în faţa lor, respectiv a aşa-numitelor gyepüelve sau terra deserta[73]. Rezumând argumentaţia prezentată, rezultă că trăsăturile habitatului maghiar din podişul Hârtibaciului reflectă două etape ale procesului populării acestui teritoriu: în timp ce regiunea de la nordul liniei Calva - Hârtibaciul de mijloc a fost anexată regatului şi populată de timpuriu, probabil încă la sfârşitul sec. XI sau poate, cel mai târziu, în primele decenii ale sec. XII, deplasarea şi aşezarea unor grupuri de grăniceri în sudul şi sud-estul zonei deserta au început într-o etapă ulterioară, fiind de altfel întrerupte de aşezarea oaspeţilor germani. Abia după devansarea liniei prisăcilor din văile râurilor Secaş, Calva şi Hârtibaciul de mijloc, dar înaintea aşezării coloniştilor germani în jurul anului 1150 în sudul podişului Hârtibaciului, se produce avansarea graniţei statale pe malul nordic al Oltului. Martorii priorităţii maghiare faţă de oaspeţii germani sunt tocmai comunităţile grănicerilor secui rămase la nordul Oltului, care, după aşezarea saşilor aici, s-au menţinut până astăzi sub forma unor enclave, dependente în evul mediu, de comitatul şi episcopia de Alba[74]. Deci, pentru susţinerea existenţei unor fortificaţii de tip prisacă se pot folosi şi toponimicele ce atestă prezenţa unor comunităţi de pecenegi[75], care după anul 1068 sunt folosiţi ca "grăniceri" la supravegherea acestor fortificaţii. În acest sens se pot cita denumirile ca Beşineu (Buzásbesenyö), Beşineu-Şineu (Besenyöfalva) şi Viişoara (Besenyö - Heidendorf)[76], toate aflate în partea de est a Transilvaniei. K. Horedt a stabilit că se poate vorbi, fără dubii, de un raport de cauzalitate între apariţia denumirilor ce atestă prezenţa prisăcilor şi a coloniilor de pecenegi şi etapele de cucerire a Transilvaniei de către regatul arpadian, considerând că acest tip de fortificaţie poate fi un element de datare a acestor etape[77]. Prisăcile sunt atestate şi în documente de sec. XIII, astfel avem un document din 1272 - pe lângă cel din 1211-, prin care se acordă "oaspeţilor" de la Felzaz ca până la prisăcile pădurii Maramureşului, începând de la hotarele pământului lor, ei să poată executa pescuitul în orice fel în Tisa...[78]. Din acest document, coroborîndul şi cu cel referitor la graniţele daniei regale către cavalerii teutoni, reiese că modalitatea principală de edificare a prisăcilor era crearea unei perdele de vegetaţie arborescentă în asociaţie cu o zonă nelocuită în faţa acesteia. Un exemplu concludent în acest sens este dat de situaţia Ţării Făgăraşului care, prin împingerea liniei de prisăci a regatului maghiar până la Olt, şi-a pierdut independenţa, preluând funcţia pe care în faza anterioară o avusese regiunea dintre Hârtibaciu şi Olt: un desertum plasat în faţa liniei de prisăci[79]. În continuarea acestei idei, Th. Nägler presupunea chiar că printre urmările imediate ale asigurării liniei Oltului s-ar număra şi retragerea parţială a obştilor româneşti din apropierea liniei de graniţă, linie pe care sunt aşezate comunităţi de secui[80]. Existenţa prisăcilor ca sistem fortificat defensiv folosit încă în secolul al XIII-lea este atestată şi de cercetările arheologice din Ungaria şi nordul Bucovinei, unde au fost cercetate astfel de sisteme defensive, ce au fost distruse cu prilejul invaziei mongole din 1241, în Pasul Verecke şi Ciornivka (Ucraina)[81]. Dacă linia fortificată din estul Transilvaniei reprezentată de valul de pământ întărit cu palisadă o considerăm fortificaţie de tip prisacă, deci fortificaţie de graniţă, atunci avem de a face cu două tipuri de fortificaţii de graniţă: unul natural (cel prin perdele de pădure) şi unul mai complex (valuri de pământ cu palisadă). Pădurile şi zonele muntoase sunt considerate zone naturale de apărare, fiind necesară fortificarea doar a pasajelor care le traversează - văile şi defileele. Acest tip de fortificare este cunoscut în sec. XII şi în Polonia, unde apare sub denumirea de Brony = herses (porţi) şi warty = gardes (santinele)[82]. Completarea prisăcilor prin cetăţi de pământ reprezintă o iniţiativă databilă în sec. XII. Cronologia fortificaţiilor analoge clădite pe graniţa vestică a regatului maghiar, ca reacţie la cordonul de cetăţi edificate în Steiermark şi Burgenland la mijlocul sec. XII şi rezultatele cercetărilor arheologice întreprinse la Ungra[83] argumentează congruent că debutul ridicării cetăţilor de pământ din dreapta Oltului trebuie fixat imediat după mijlocul sec. XII. Adoptarea acestui element defensiv nou în dispozitivul de apărare al graniţei din sud-estul regatului arpadian a determinat abandonarea practicii dizlocării populaţiei localnice şi a pustiirii zonelor din faţa liniilor de prisăci. Cetăţile de pământ au fost edificate în puncte strategice de importanţă militară, având sarcina să controleze drumurile importante şi în caz de necesitate, să închidă temporar accesul în adâncimea teritoriului regatului. Poziţia geografică a acestui vast sistem defensiv, amplasat în principal în vecinătatea Carpaţilor meridionali, chiar în faţa segmentului central al munţilor Făgăraşului şi rolul său militar major pus în evidenţă de stăruinţa cu care au fost utilizate şi completate prisăcile prin cetăţi de pământ şi castre de piatră, relevă că linia fortificată din dreapta Oltului a fost identică cu graniţa statală a regatului şi descrisă de traseul său. Se poate afirma, pe baza celor expuse mai sus, că avem de a face cu trei etape de construire şi folosire a prisăcilor în interiorul Transilvaniei, generate de evenimente politice şi militare diverse: · prima etapă (sec. IX-X) se leagă
de existenţa unor unităţi politice în teritoriul intra-
şi vest carpatic; fiind vorba de prisăcile din zona Porţilor
Meseşului, prisăci ce au refolosit în parte fortificaţiile
romane din zonă. · a doua etapă (sec. XI-XII), când regalitatea arpadiană îşi întăreşte hotarele, construind noi prisăci, cu a căror pază au fost însărcinaţi pecenegii şi apoi secuii; · a treia etapă (sec. XIII), în care prisăcile nu mai reprezintă principalul element de fortificare a unui hotar al regatului, ci doar puncte întărite în interiorul teritoriului, ele fiind treptat înlocuite cu fortificaţii de pământ şi piatră şi total părăsite în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Sfârşitul fortificaţiilor specifice secolelor X-XI, în general, poate fi pus pe seama luptelor dintre regatul ungar şi pecenegi, evenimente petrecute pe parcursul primei jumătăţi a secolului al XI-lea şi până la sfârşitul acestui secol[84]. După marea invazie tătară, care marchează eşecul catastrofal al vechiului sistem de apărare bazat pe prisăci şi cetăţi din pământ cu palisade de lemn, comitatele castrense se transformă în comitate nobiliare[85]. Regele Andrei al II-lea a fost nevoit să accepte în anul 1222 aşa-numita Bulă de Aur, un tratat impus de către nobilimea comitatensă împreună cu unii baroni şi clerici înalţi. Privilegiul acorda nobilimii mari dreptul de rezidenţă, întărea influenţa consiliului de coroană şi acorda oamenilor regelui (servientes regis), precum şi apărătorilor cetăţilor regale (jobagiones castri) imunitate juridică, eliberare de dări, drept de moştenire[86] şi pe această bază s-a format în cursul secolului al XIII-lea nobilimea mică şi mijlocie, care urma să joace un rol crescând nu numai în armată, ci şi în administraţia regatului. Ioan Marian ŢIPLIC
|
