|
Institutul Pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I ISSN 1583-1817 Autor: Dumitru POPA pag. 129-144 Consideraţii privind habitatul
rural din spaţiul intracarpatic al
Daciei romane Aspects Regarding the Rural Habitation in Intra-Carpathian Spaces of Roman Dacia (Summary)
A research
concerning the number and the development of villages show the existance of
about 900 spots of the discoveries with rural features without refering here
to vici militares. From all these,
about 570 are villages. Many descoveries can’t be classified – due to the
very smallamount of information
available. According to their architectural, economic-cultural development,
the certain attested villages can be grouped in two series: - villages that
reached a high rate of prosperity (about 205), some of them must have been
administrative centres; -
villages with a poor development (about 362); amoung them, there are
about 80 – where the native elements are almoust exclusive. Instaurarea stăpânirii romane pe o parte a spaţiului dacic nord-dunărean a coincis cu o amplă restructurare a habitatului. În Dacia romană, nu numai oraşele sunt întemeierii noi, ci şi cea mai mare parte a aşezărilor de caracter rural, urmare firească a amplului proces de colonizare şi a strămutării unui număr însemnat de comunităţi autohtone de pe vechile lor vetre pe altele. Declanşat imediat după constituirea provinciei acest proces de restructurare a continuat – cu ritmuri greu de precizat, având în vedere posibilităţile limitate de datare mai exactă a duratei de existenţă a aşezărilor – astfel că, în Dacia romană s-a închegat o reţea densă de aşezări, în cea mai mare parte de caracter civil-rural. Din acest punct de vedere, al numărului şi al mărimii aşezărilor, epoca romană se evidenţiază ca fiind cea în care s-a realizat cea mai intensă locuire şi mai sistematică punere în valoare a resurselor acestui teritoriu. Informaţiile privind habitatul rural din Transilvania romană, aspect esenţial pentru caracterizarea civilizaţiei romane din acest spaţiu, ne sunt oferite de lucrările unor autori antici, de itinerarii ale Imperiului, de inscripţii şi mai ales de descoperirile arheologice. Informaţiile scrise[1], care nu sunt foarte numeroase, şi oricum extrem de sumare în conţinut, au fost analizate încă de mult timp, dar în pofida acestui fapt continuă să persiste o serie de incertitudini, unele de ordin mai general privind valoarea surselor, altele cu privire la identificarea în teren a toponimelor antice. Cea mai mare parte a aşezărilor rurale din Dacia intracarpatică sunt cunoscute, numai pe baza descoperirilor arheologice. Numărul, amplasarea teritorială şi mai ales aspectul concret al acestora constituie tot atâtea indicii valoroase pentru reconstituirea habitatului rural din această zonă. În raport cu perioada când au fost făcute descoperirile şi consemnările acestor situri, gradul de concreteţe şi de certitudine, ca şi localizarea lor în teren sunt foarte diferite. Editarea recentă a o serie de repertorii judeţene, instrumente de lucru importante, a condus la creşterea gradului de precizie a identificărilor, prin verificările în teren ce au însoţit în multe cazuri redactarea vocilor. Dar şi după acest moment rămân încă multe semnalări ce nu pot fi valorificate, decât statistic, ca simple urme de locuire de epocă romană. O altă problemă care s-a ivit în catalogarea aşezărilor rurale ţine de posibilitatea de a preciza caracterul civil sau militar al unor descoperiri. Am admis, ca şi cei mai mulţi cercetători, că materialele tegulare cu ştampilă militară nu indică cu necesitate şi peste tot prezenţa efectivă a unei formaţiuni militare la locul respectiv, iar prezenţa unor posturi de supraveghere militară pe traseul drumurilor provinciale nu însemnează că întreg ansamblul descoperirilor din acele puncte este de caracter militar. În ceea ce priveşte aşezările dezvoltate de lângă castrele unor trupe auxiliare, precizările ce s-au făcut şi pentru Dacia, prin analogie cu situaţiile din alte provincii europene, ne-au servit la o judecată mai adecvată. Aşezările strict legate de existenţa castrelor şi a trupelor auxiliare, acel Kastellvicus sau Auxiliarvicus (vicus militaris) se dezvoltau întotdeauna în vecinătatea nemijlocită a lagărelor, în teritoriul propriu-zis militar, şi aveau o economie strict profilată pe meşteşugari şi negustori. În împrejurimi se puteau dezvolta însă şi aşezări agricole întemeiate de colonişti şi mai ales ale băştinaşilor daci, aşezaţi probabil pe ager publicus.[2] Dispersarea pe mari distanţe, a resturilor arheologice în vecinătatea unor castre şi prezenţa unor unelte de caracter agricol ar putea fi indicii ale unor atari situaţii. În analiza noastră privind habitatul rural nu vom lua totuşi în calcul descoperirile din această categorie până când cercetări arheologice mai extinse nu vor putea arăta structura topografică a unor astfel de aşezări, precizând mai clar ceea ce este militar sau legat de mediul militar, ca şi amploarea componentei rural–agricole. În repertoriul şi statistica pe care le-am întocmit, am evidenţiat separat descoperirile izolate şi singulare de monede sau alte obiecte, considerând că cel mai modest, dar sigur, indiciu al unei locuiri rurale îl reprezintă materialul ceramic, uneltele de muncă sau amenajările gospodăreşti, gropi de provizii, vetre.[3] Procedând în acest mod, numărul punctelor cu descoperirilor de epocă romană din mediul rural al Daciei intracarpatice se ridică la 896, dispersate pe teritoriul a 735 de localităţi moderne. Dintre acestea, în 205 puncte ansamblul şi natura concretă a descoperirilor: substrucţii de clădiri, materiale de construcţie, cărămizi, ţigle, elemente de arhitectură din piatră, pavimente, elemente de hypocaustum, ne indică cu suficientă certitudine amplasamentul unor aşezări rurale, cu un grad avansat de dezvoltare economică şi cultural-edilitară. În 99 de puncte, caracterul descoperirilor, fortuite sau obţinute prin săpături sistematice, evidenţiază existenţa unor villae rusticae sau suburbane, iar în cazul a 41 descoperiri, caracterul lor de aşezări mai întinse sau doar amplasamente ale unor villae nu poate fi precizat, dar elementele unei arhitecturi evoluate sunt evidente. În cazul a 81 de puncte, materialele cunoscute prin descoperiri fortuite, cărămizi, ţigle dispersate, fragmente arhitectonice, cărămizi pavimentare izolate, sau monumente funerare şi inscripţii, sunt insuficiente pentru a indica cu certitudine existenţa unor vici sau villae şi le-am considerat ca incerte. În această clasificare ne-am orientat şi după caracterul locuirii, atestate în zona respectivă, încercând să depistăm, acolo unde a fost posibil, cazurile de “migrare’’ a unor astfel de materiale arheologice. Într-un număr de 362 de puncte, descoperirile, constând din: ceramică, chirpici, unelte, resturile unor locuinţe, sau amenajări gospodăreşti, ne indică existenţa unor aşezări cu locuinţe modeste, din lemn şi lut, cu unele amenajări gospodăreşti şi având un inventar restrâns. În 28 de cazuri descoperirile indică doar urmele unor activităţi economice extractive: mine, saline, cariere fără a avea şi dovada existenţei unor aşezări în apropiere deşi, existenţa lor este foarte probabilă. În fine, în 80 de puncte, s-au descoperit numai monede izolate sau tezaure, iar probabilitatea ca şi aici să avem urmele unor aşezări rurale rămâne să fie clarificată prin cercetări mai ample în teren sau prin săpături sistematice. Această clasificare şi statistica întocmită pe baza ei ne oferă doar o imagine generală, cumulativă, asupra habitatului rural din timpul existenţei provinciei. În istoria oricărei aşezări, locuinţa, şi toate celelalte elemente ce ţin de habitat au cunoscut, în mod logic, o evoluţie, dar aceasta se poate mai greu surprinde, în lipsa unor cercetări sistematice şi exhaustive. Unele observaţii din teren permit identificarea unei prime faze din evoluţia arhitecturii rurale în care folosirea lemnului s-a făcut pe scară largă.[4] În cele ce urmează vom analiza câteva aspecte surprinse în satele daco-romane, lăsând pentru o analiză separată aspectele ce privesc villae-le rusticae. Din punct de vedere al repartiţiei teritoriale, aşezările cu o arhitectură evoluată se concentrează în mod deosebit în teritoriul coloniilor Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Aurelia Apulensis, Nova Apulensis, Potaissa şi Napoca, densitatea cea mai mare fiind sesizată pe traseul drumului imperial de la Ulpia Traiana până în apropiere de Porolissum şi pe traseul celuilalt drum, ce intra în Transilvania pe la Caput Stenarum, în porţiunea ce trecea prin teritoriul coloniei de la Apulum, adică de la Amnaş la Vinţu de Jos. O linie continuă de aşezări, cu acelaşi tip de construcţii, se poate identifica şi pe valea Târnavei Mari, pe unde ducea spre est un alt drum roman. În legătură cu acest drum trebuie puse şi unele aşezări din apropiere, cum erau cele de la Valea Viilor, Aţel, Biertan şi, poate, Brădeni. Pe cel de-al doilea drum, ce ducea spre nord-estul provinciei, urmând cursul Mureşului, s-au dezvoltat, de asemenea, mai multe aşezări, în care întâlnim construcţii cu zid de piatră şi monumente sculpturale de caracter funerar, ce pot fi interpretate drept indicii ale unor astfel de aşezări. Pe graniţa de nord, de est şi de sud a Daciei intracarpatice, aşezările de acest tip sunt rare (Domneşti, Ocna Sibiului, Guşteriţa (Cedonia), Săcădate), dar aşa cum precizam mai sus, în jurul unor castre de trupe auxiliare se evidenţiază arheologic importante aglomerări, indicând aşezări întinse în care noi estimăm că exista şi o importantă componentă de caracter civil rural: agricultorii colonişti sau băstinaşi. În zona exploatărilor minere sunt frecvente semnalările unor resturi de construcţii cu ziduri din piatră şi cărămidă, interpretate drept aşezări ale coloniştilor antrenaţi în minerit. Reconstituirea unor aspecte mai concrete, referitoarela la structura topografică şi planimetrică a aşezărilor rurale, evoluate, în actualul stadiu al cunoştinţelor, întâmpină serioase greutăţi. De aceea, ne vom limita doar la unele consideraţii mai generale. Unele observaţii aerofotografice efectuate în teritoriul oraşului Napoca, dar neverificate în teren, au pus în evidenţă existenţa unor reţele stradale ortogonale, dar şi neregulate[5]. O structură ortogonală cu locuinţe şi posibile edificii, aliniate de-a lungul a două drumuri, se conturează în aşezarea de la Micăsasa, deşi cercetările, de până acum, au cuprins doar o mică parte din suprafaţa de aproximativ 20 de hectare a aşezării[6]. O delimitare aproximativă a zonei cu vestigii conturează, aici, o structură alungită, poate dreptunghiulară, cu latura lungă de aproximativ 850 metri[7] şi, cu rezerva cuvenită, noi înclinăm să credem că această aşezare a fost dintru început structurată sub forma unui dreptunghi alungit, iar un sistem de centuriaţie a împărţit aria aşezării într-un număr de loturi ordonate de o parte şi de alta a axei rutiere ce traversa aşezarea, în lungimea ei. Cercetări de teren şi sondaje de informare efectuate într-o zonă intens locuită din teritoriul oraşului Apulum – Depresiunea Miercurea Sibiului – au conturat existenţa unei extinse aşezări, ale cărei vestigii se întind pe traseul drumului roman pe o lungime de 17 km, în teritoriile localităţilor moderne Apoldu de Sus, Apoldu de Jos, Dobârca, Sângătin, Miercurea şi Miercurea Băi. În acest vast areal au fost identificate trei aglomerări de vestigii, la Miercurea (“Livadie”), Apoldu de Jos (“Roştat”) şi Apoldu de Sus (“Gorgan Luncă”), considerate de autorul cercetărilor ca nuclee ale aşezării Sacidava în jurul cărora gravitau administrativ, economic şi cultural 14 villae rusticae şi un sat dacic.[8] O situaţie oarecum asemănătoare s-a observat şi la Aiton, în teritoriul oraşului Napoca. Aici, un nucleu compact de locuire, foarte probabil un vicus, se conturează în vatra satului, pe unde trecea şi drumul imperial, iar la distanţe variabile de acest nucleu, în punctele “Între Pâraie”, “Locul lui Poţu”, “Podul de Piatră”, “La Cânepi” pot fi localizate cu probabilitate amplasamentele unor villae rusticae.[9] În ceea ce priveşte locuinţele informaţiile referitoare la această primă categorie de aşezări, ne permit doar în mică măsură stabilirea unor tipuri preferate de populaţia rurală. Comparaţia cu villae-le rusticae, mult mai bine cunoscute, nu credem că poate fi edificatoare, deoarece acest gen de construcţii aveau o funcţionalitate bine conturată şi mai ales ele sunt expresia unui anumite situaţii socio-economice, în opinia noastră superioară celei a marii majorităţi a locuitorilor din sate. Pe baza observaţiilor efectuate la Şeica Mică[10], Ghirbom[11], Micăsasa[12], Blandiana[13], Cicău[14], Mediaş[15] şi în alte puncte se pot formula unele consideraţii privind planimetria casei rurale romane specifică coloniştilor şi se pot reconstitui satisfăcător tehnicile de construcţie şi de finisare, unele aspecte de organizare şi dotare a interioarelor. Sub aspectul tehnicii de construcţie, aceste clădiri aveau substrucţii din piatră, de multe ori bolovani din albia râurilor şi mai rar piatră de carieră, iar ca liant foloseau frecvent lutul şi mai rar mortarul de var. Grosimea acestor ziduri de fundaţie era de 60–70 cm, pentru zidurile de margine şi de 40–50 cm pentru cele interioare. Uneori, substrucţiile zidurilor interioare lipseau şi atunci foarte probabil că aceste ziduri erau realizate din lemn. Elevaţia, foarte rar păstrată, era executată în opus incertum, cu liant din mortar de var, folosindu-se în mod frecvent aceiaşi bolovani rulaţi. Geamurile se pare că erau prevăzute cu plăci de sticlă şi cu unele piese metalice (ferecături). În mai multe cazuri au fost identificate, de regulă în poziţie secundară, elemente arhitectonice realizate din piatră: praguri, ancadramente de uşă şi câteva capiteluri[16], ce demonstrează prezenţa unor elemente de arhitectură clasică, porticuri, peristiluri, în ansamblurile construite în mediul rural. Folosirea coloanelor ca elemente portante în cadrul unor construcţii rurale se poate presupune, chiar şi în lipsa pieselor litice, prin analiza planurilor unor clădiri[17] şi este foarte posibil ca lemnul să fi înlocuit în multe cazuri piatra la astfel de elemente. Baze de coloane, “in situ” au fost identificate într-o construcţie din ultima fază din aşezarea de la Micăsasa şi ele se pare că făceau parte dintr-un peristilum.[18] Sistemul de încălzire cu hypocaustum era frecvent folosit în aceste clădiri, iar pardoselile erau executate în opus signinum sau cu cărămizi pavimentare de diferite dimensiuni şi forme.[19] În resturile multor construcţii rurale au fost identificate fragmente de tencuială pictată (de fapt, zugrăveală) de regulă monocrom, culoarea cea mai des menţionată fiind roşu pompeian. Nu se cunosc până acum din locuinţele rurale elemente ale unor decoraţiuni artistice de nivel superior, precum pictură murală propriu-zisă, mozaicuri pavimentare, elemente de stucatură. Numeroase obiecte metalice: chei, balamale, zăvoare, aplici din bronz, foarte probabil accesorii de mobilier vin să completeze dotările unor astfel de locuinţe. Tot la capitolul dotărilor trebuie inclusă şi eleganta lanternă din bronz, deocamdată un unicat, descoperită în casa cu peristil de la Micăsasa.[20] În numeroase puncte din spaţiul rural au fost identificate uneori ‘’in situ ‘’ alteori sub forma unor piese disparate, elemente de apeduct, ceea ce constituie o mărturie că unele aşezări rurale dispuneau de instalaţii pentru aducerea apei potabile. Toate aceste elemente la care adăugăm probabilitatea ca unele construcţii de mari dimensiuni să fi servit mai degrabă ca edificii publice[21], ne conturează un nivel al dezvoltării arhitectonice destul de înalt în unele aşezări rurale. Stadiul cercetărilor de până acum nu ne permite şi alte observaţii ce ţin de organizarea internă a unor astfel de sate. Chiar dacă arheologic nu au fost identificate este de presupus, pe baza analogiilor cu alte provincii[22] existenţa unor foruri, cu rosturi comerciale în principal, mai ales în acele aşezări unde se desfăşura o activitate meşteşugărească mai dezvoltată sau în acelea care datorită unor activităţi extractive, concentrau un număr însemnat de lucrători neagricoli. Un indiciu în acest sens ar fi şi circulaţia monetară mult mai intensă în aria acestor aşezări comparativ cu restul. Tot la fel se pune problema şi cu privire la existenţa unor construcţii cu caracter religios[23]. Deocamdată singura descoperire certă de acest fel din satele Daciei intracarpatice este micul templu consacrat lui Mithras de la Decea Mureşului[24], alte puncte propuse (Doştat, Valea Sângeorgiului, Şard) rămân incerte. Datorită aceleiaşi insuficienţe a cercetărilor nu se poate preciza care era ponderea construcţiilor din piatră şi cărămidă, comparativ cu alte tehnici constructive mai puţin evoluate, în ansamblul aşezărilor rurale. Pe baza puţinelor observaţii de până acum, această arhitectură, de factură urbană, s-a impus treptat, pe măsura creşterii gradului de bunăstare a locuitorilor rurali, iar forme de arhitectură mai puţin evoluată au coexistat cu acestea. Acest proces evolutiv a fost foarte bine surprins la Micăsasa, unde s-au putut identifica stratigrafic trei faze în evoluţia aşezării. Primii colonişti aşezaţi pe malul Târnavei Mari, foarte probabil la scurt timp după întemeierea provinciei, îşi construiau casele şi atelierele într-o tehnică mult mai simplă şi cu materiale uşor accesibile, adică lemn şi lut. Tehnica consta în realizarea unui schelet din pari înfipţi vertical în pământ pe traseul viitorilor pereţi, apoi umplerea golurilor dintre stâlpi cu o împletitură din nuiele, întreg ansamblul constituind scheletul pe care se aplica o tencuială din lut. Acoperişul unor astfel de construcţii se executa din materiale uşoare, iar pavimentul era din lut bătătorit. Într-o a doua fază din evoluţia aşezării de la Micăsasa, situată de autorul cercetărilor între a doua jumătate a secolului II şi prima parte a secolului III, pe lângă construcţiile în tehnica menţionată, apar şi case cu fundaţii nu prea solide, la care elevaţia era din bârne dispuse orizontal, iar acoperişul se realiza din materiale perisabile, dar şi din ţigle. De remarcat că ansamblul descoperirilor din acest nivel indică o activitate economică foarte dezvoltată în aşezare. Abia într-o a treia fază de evoluţie a acesteia, datată de autor spre mijlocul secolului III, apar construcţiile din piatră şi cărămidă şi în paralel se produce, foarte probabil, şi o consolidare a drumurilor din aşezare[25]. Tehnica de construcţie folosită în faza a doua a aşezării de la Micăsasa se întâlneşte frecvent şi în alte aşezări întemeiate de colonişti. Ea foloseşte o substrucţie (fundaţie) superficială din pietre, cel mai adesea fără liant, aşa-numitul “zid sec”, iar ca elevaţie pereţi din bârne dispuse orizontal şi încheiate cu cheutori şi scoabe. În această tehnică s-au lucrat locuinţele din aşezarea de la Mediaş “Gura Câmpului” şi cele din faza a doua, a aşezării de la Cicău. În aceeaşi tehnică au fost executate şi construcţiile anexe ale unor villae rusticae. Desigur că în astfel de construcţii nu se puteau amenaja instalaţii de încălzire cu hypocaustum, locul lor fiind luat de vetrele de foc interioare, dar se întâlnesc, totuşi, pavimente în opus signinum.. Cu privire la gradul de însuşire a culturii romane şi la posibilităţile economice ale celor ce foloseau astfel de locuinţe, menţionăm că în aşezările de la Mediaş şi Cicău au apărut fragmente ale unor monumente funerare (medalioane, leu funerar, elemente ce presupun existenţa unor construcţii funerare mai complexe, inclusiv inscripţii. Se poate afirma deci, că în aşezările întemeiate de colonişti în spaţiul intracarpatic al Daciei romane se întâlnesc mai multe tipuri de construcţii. Ele pot reprezenta etape succesive în evoluţia arhitecturală a unei aşezări spre formele superioare sau atunci când ele se perpetuează până la finele epocii romane, pot fi considerate ca expresia unor posibilităţi materiale mai modeste a unei părţi a locuitorilor rurali, sau chiar ca expresii ale unor tradiţii şi norme respectate de diferitele grupuri etnice. Referitor la cea de-a doua mare grupă de aşezări rurale, elementele comune ce o definesc şi o individualizează sunt absenţa oricăror elemente de construcţie de caracter superior: ziduri din piatră şi cărămizi, pavimente şi folosirea exclusivă a lemnului şi lutului în tehnici de îmbinare, ce foloseau rar cuiele sau scoabele, amenajări modeste în interior şi acoperişuri executate foarte probabil din stuf şi paie. Din inventarul arheologic al acestor aşezări şi locuinţe fac parte cu preponderenţă bunuri modeste de utilitate economică şi domestică, vase, unelte, mai rar monede şi piese de podoabă. Prin cele aproximativ 362 de astfel de descoperiri, această grupă de aşezări este cea mai mare, iar dispersarea lor în teritoriu atinge densitatea cea mai mare în jumătatea estică a spaţiului intracarpatic, dar ele nu lipsesc nici din teritoriul rural al oraşelor, inclusiv din cel al Ulpiei Traiana. În 80 de sate de acest tip, alături de ceramica romană provincială a apărut şi ceramica dacică indicând cu multă certitudine prezenţa elementului băştinaş dacic. Numărul satelor, locuite majoritar de daci, poate fi, însă, estimat ca mult mai mare dacă ţinem seama de informaţiile sumare ce le deţinem despre cele mai multe situri din această categorie. Apoi chiar şi acolo unde materialele sunt descrise mulţumitor, trebuie să luăm în calcul şi proporţia redusă de ceramică dacică în ansamblul ceramicii din aşezările daco-romane astfel că şi probabilitatea ca ea să fie recoltată, prin descoperiri fortuite (cum este cazul celor mai multe situri consemnate) este redusă. Considerăm că multe aşezările din această categorie, care prin vestigiile lăsate evidenţiază o masă de locuitori rurali cu statut juridic inferior, cu posibilităţi materiale şi nivel de cultură mai scăzute, erau de fapt aşezări mixte, în care elementul colonizat şi cel autohton convieţuia. Interesul arheologilor români s-a concentrat în mod deosebit spre acele aşezări, din această categorie, care prin conţinutul concret al culturii materiale relevate, se dovedeau a fi fost locuite, în proporţie covârşitoare de elemente autohtone. Din acest motiv suntem astăzi mai bine informaţi asupra acestui tip de aşezări, iar cele ce urmează se referă, evident, la ele. Cu privire la modul în care au luat fiinţă satele locuite de autohtoni, cercetările au pus în evidenţă două situaţii: aşezări care-şi continuă existenţa pe acelaşi loc din epoca precedentă până la sfârşitul epocii romane şi uneori chiar şi după aceasta – care sunt mai puţine până acum – şi aşezări care iau naştere după crearea provinciei, la date care nu întotdeauna se pot stabili mai exact datorită rarităţii elementelor cu valoare de datare mai mare. Apariţia unui număr mare de aşezări autohtone după crearea provinciei oferă o bază reală pentru interpretarea celorlalte categorii de izvoare, literare, artistice şi pentru combaterea unor teze eronate cu privire la continuitatea şi romanizarea poporului dac. Explicaţia – singura care ţine seama de întreg ansamblul politicii romane, verificată şi în alte provincii – constă în amplul proces de restructurare economico–juridică şi într-un proces masiv de transferare a proprietăţii funciare către noile instituţii şi categorii sociale. În urma acestui proces, numeroase comunităţi dacice vor fi nevoite să-şi întemeieze noi sate în zonele ce nu au intrat în sfera de interes a coloniştilor. Aspecte mai concrete ale transferării dacilor în interiorul provinciei au fost urmărite într-o zonă din sudul Transilvaniei[26] şi de către noi în zona văii Hârtibaciului.[27] Unele din aşezările nou înfiinţate se află la mici distanţe de aşezări dacice ce au fiinţat înainte de cucerirea romană, situaţie ce ar putea presupune doar schimbarea vetrei satului în cadrul aceluiaşi hotar. Revenind la aspectele concrete ale aşezărilor din această ultimă categorie şi în special la aşezările dacilor, urmele din teren indică sate mici şi cătune, cu suprafeţe de 2–3 ha şi numai rareori de 8–10 ha. În aşezările mai amplu cercetate, deşi nici una exhaustiv, numărul locuinţelor este mic: şase la Noşlac[28], şapte la Ţichindeal[29], şi doar la Obreja[30] treizeci şi opt. O situaţie mai deosebită s-a constatat la Slimnic „Şarba“ unde nucleul principal al aşezării este estimat la minimum 21 ha, iar o locuire mai puţin densă s-a putut identifica pe o lungime de aproximativ 3 km, populaţia totală a aşezării fiind estimată la 1000 de persoane.[31] La Ţichindeal urmele de locuire de epocă romană s-au identificat în două puncte de pe aceeaşi vale, aflate la aproximativ 1,5 km dar ele erau în mod sigur două aşezări modeste şi nu una singură. Arhitectura locuinţelor din aceste aşezări este simplă, motiv pentru care şi planimetria lor este uneori greu de reconstituit, datorită slabelor urme pe care le-au lăsat. Din punct de vedere al adâncimii la care se situează baza lor faţă de nivelul de călcare antic, locuinţele pot fi clasificate în trei categorii: • A. Bordeie. Includem în această categorie locuinţele a căror podină se găseşte între 1-1,20 m sub nivelul de călcare antic. Planul lor este divers: patrulater cu colţurile rotunjite, rotund, oval sau pur şi simplu neregulat, când o latură este dreaptă, iar celelalte curbe. Suprafaţa de locuit a bordeielor variază între 6–15 m2, iar podina nu comportă nici un fel de amenajare, unele denivelări datorându-se probabil tasării inegale a pământului, ca urmare a unei folosiri îndelungate. Absenţa urmelor de pari indică faptul că acoperişurile unor astfel de bordeie se sprijineau cu straşina direct pe sol şi constau, foarte probabil, dintr-un schelet de lemn, peste care se fixau paie sau stuf. Bordeiele au fost mult folosite în epoca dacică. În aşezările daco–romane ele sunt întâlnite la: Obreja, Lechinţa, Boarta şi în alte părţi. La Slimnic renunţarea la bordei în favoarea locuinţei uşor adâncită este evidentă, iar într-o serie de aşezări de pe Valea Hârtibaciului (Roşia, Caşolţ, Ţichindeal, Ghijasa de Jos) bordeiele nu au fost întâlnite. • B. Locuinţe de suprafaţă uşor adâncite. Cu acest termen sunt denumite locuinţele adâncite în pământul antic cu 40–60 cm (semibordeiele). La Slimnic, ele, aveau planuri diverse: patrulater cu colţurile rotunde, trapezoidal, rotund, oval sau neregulat, iar podeaua lor era finisată cu o lipitură de lut, ce prezenta urmele unor refaceri periodice. La unele locuinţe s-a putut constata existenţa unui prag la intrare, situat de regulă pe latura sudică. Pereţii aveau un schelet alcătuit din pari înfipţi în pământ, o împletitură de nuiele între aceştia, totul fiind apoi tencuit cu lut. Pe resturile de chirpici ale pereţilor s-au surprins urme de decor incizat sau în relief. În mod asemănător au fost construite şi locuinţele de la Noşlac. Suprafaţa de locuit varia între 6–15 m2. Nu se cunosc cazuri de locuinţe cu două încăperi. Detaliile privind construcţia acoperişurilor sunt reduse, dar lipsa cuielor şi piroanelor din resturile arheologice presupune tot acoperişuri simple, cu schelet din lemn, cu învelitoare din paie şi stuf. La câteva locuinţe de acest tip, de la Slimnic, s-au constatat mici pavaje cu piatră măruntă în faţa unor laturi, desigur cele pe care se afla intrarea. • C. Locuinţe de suprafaţă. Puţinele urme lăsate de aceste locuinţe, din cauza împrăştierii lor la suprafaţa solului, face mai grea reconstituirea planurilor şi uneori chiar a amplasamentului lor. Cu toate acestea, ele au fost identificate în toate aşezările cercetate: Slimnic, Obreja, Ţichindeal, Caşolţ[32], Boarta[33], Lechinţa de Mureş[34], iar în altele, propuse cu mare certitudine: Roşia[35] şi Ocna Sibiului.[36] În aşezarea de la Obreja s-au identificat opt locuinţe de suprafaţă, la Ţichindeal şapte, la Slimnic una, dar se pare că nu era singura şi tot una şi în micul sondaj de la Boarta. Ele aveau un plan patrulater, iar ca tehnică de construire se pot distinge două variante: una identică cu a celor descrise la punctul B., de care le deosebesc doar adâncimea şi a doua, la care locuinţele se construiau din bârne dispuse orizontal, variantă surprinsă foarte clar la Ţichindeal. Grosimea bârnelor reconstituită pe baza resturilor de chirpici, era de 15–20 cm, iar îmbinarea se făcea probabil în cheutori. La mai toate locuinţele apăreau pietre de dimensiuni mijlocii, unele dispuse liniar, altele împrăştiate. Pe baza acestora, am presupus, că pereţii, pe toată lungimea lor, sau cel puţin colţurile locuinţei, se sprijineau pe o talpă din piatră, poate chiar pe un rudimentar zid sec. De menţionat că pe suprafaţa aşezării au apărut şi bulgări de mortar de var, dar nu putem şti de unde ar putea proveni. Golurile rămase între bârnele, de secţiune rotundă, au fost umplute cu chirpici, păstrat destul de bine în unele zone, pe baza căruia s-a reconstituit lungimea unor pereţi şi grosimea bârnelor folosite. Suprafaţa acestor locuinţe varia între 10–15 m2, iar la una dintre ele se pare că au existat două încăperi. Podina nu prezenta urme de amenajare specială. Din aşezarea daco-romană de la Slimnic, punctul „Şarba–Stempen“ provine o cărămidă pavimentară în formă de pişcot, care ar sugera că în aşezare au existat şi locuinţe cu un nivel de confort mai ridicat. De altfel, în mai multe aşezări de acest tip au apărut cărămizi romane, dar despre rolul lor nu ne putem pronunţa cu certitudine. Reconstituirea interiorului unor astfel de locuinţe întâmpină serioase greutăţi. În unele dintre ele nu s-a putut surprinde nici o urmă de folosire a focului, ceea ce, în condiţiile climatice din Transilvania, pare greu de acceptat. În altele s-au identificat pete de pământ ars, fapt ce ar sugera că focul se făcea direct pe podea, fără nici o amenajare. S-au găsit, însă, în mai multe locuinţe, vetre amenajate sub forma unor platforme din lut, uneori cu o bordură la margine, care ar putea fi şi baza unor cuptoare. Acestea din urmă au fost şi ele descoperite fiind clădite (bolta) din pietre mărunte legate cu lut şi într-un singur caz un cuptor era obţinut dintr-un bloc de pământ cruţat în timpul săpării locuinţei şi apoi golit la interior (Noşlac). La Ţichindeal, în spaţiul dintre locuinţe au fost surprinse trei vetre de foc, de formă aproximativ rotundă şi cu diametrele între 0,90–1,10 m, mai ridicate cu 0,15 m faţă de nivelul de călcare din aşezare. Toate aveau la bază un pat din pietre peste care se suprapunea un strat de lut, gros de 7–8 cm şi puternic ars. Credem că vetrele aparţineau, fiecare, unei singure familii, căci una dintre locuinţe era legată de vatră printr-un pavaj executat din pietre mărunte, lat de circa 0,60 m şi lung de 4 m. O vatră, construită în aceeaşi tehnică, am surprins şi în aşezarea de la Ghijasa de Jos, aflată în curs de cercetare.. Dintre construcţiile cu rol gospodăresc, prezente în cele mai multe din aşezările cercetate, sunt de menţionat în primul rând gropile de provizii, transformate pe măsura deteriorării lor în gropi de gunoi. Peste tot unde au apărut, ele sunt mai numeroase decât locuinţele, iar în trei cazuri s-au găsit gropi construite din interiorul unor locuinţe: Slimnic, Lechinţa şi Obreja. Forma lor este variată. Cele mai frecvente au formă de butoi, de căldare, tronconice cu fundul arcuit, iar la unele din ele s-au putut identifica, pe pereţi, urme de lutuire. Alte amenajări identificate în satele daco–romane sunt cuptoarele de copt pâine (Obreja, Boarta) şi vetrele de foc de tipul celor descrise la Ţichindeal. Deşi foarte lentă, o evoluţie se poate surprinde şi în această categorie de sate, atât de tradiţionaliste, în sensul că se renunţă la bordeie în favoarea locuinţelor uşor adâncite (Slimnic) sau a locuinţelor de suprafaţă (Obreja). Despre alte aspecte legate de topografia acestor sate, cum ar fi amplasarea şi orientarea locuinţelor, existenţa altor construcţii cu rol gospodăresc sau a unora cu folosinţă comunitară, în stadiul actual al cunoştinţelor putem face, doar unele consideraţii foarte generale. La Slimnic, în aşezarea „Şarba–Stempen“, s-a observat o anumită dispunere a locuinţelor în şiruri, fără a putea vorbi, însă, de o sistematizare a aşezării.[37] La Ţichindeal, toate cele şapte locuinţe identificate se situau pe un aliniament uşor curbat, care urmărea în general linia celei de-a doua terase a văii Rotbavului, şi aveau o orientare N–S. În faţa acestei linii de locuinţe au apărut cele trei vetre de foc într-un caz locuinţa fiind legată de vatră printr-un pavaj cu bolovani mărunţi de râu, lung de aproximativ patru metri. Sub raportul materialelor folosite şi al tehnicilor de construcţie, locuinţele populaţiei autohtone din mediul rural continuă pe cele din perioada anterioară şi aceasta constituie un indiciu că, sub aspectul posibilităţilor economice ale populaţiei, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Dar pe parcursul epocii romane se poate remarca, totuşi, un anumit progres. Pe lângă renunţarea, în bună parte, la bordeie în favoarea locuinţelor de suprafaţă s-au găsit şi bulgări de mortar sau cărămizi romane, al căror rost încă nu a putut fi suficient precizat. Cu privire la structurile administrative în care au fost integrate aşezările rurale distingem în mod clar două situaţii. În teritoriile minicipalizate satele erau grupate în districte (comune) cu centrul în una din aşezările mai dezvoltate. Pornind de la situaţia atestată la Aquae[38], putem presupune că, la fel erau organizate şi conduse comunităţile rurale din teritoriile coloniilor daco–romane. În zonele necuprinse în teritoriile oraşelor, avem atestat în trei cazuri termenul de vicus: vicus An(artorum?) [39], vicus Pirustarum [40] şi Patavisensium vicus [41]. În toate cazurile numele derivă de la un etnicon. Prin analogie cu situaţiile cunoscute, putem presupune că şi în jumătatea de răsărit a provinciei, pentru care nu avem nici o confirmare epigrafică, unele sate purtau numele de vicus şi se administrau după modelul roman. În această situaţie se aflau, foarte probabil, mai multe aşezări, întemeiate de colonişti, situate mai ales pe drumurile ce traversau provincia spre răsărit, ca ramificaţii ale principalului drum imperial. Descoperiri arheologice evidenţiază în aceste puncte arii întinse de locuire, edificii realizate în tehnica şi cu dotările arhitecturii urbane, unele posibil cu utilitate publică. Sub aspectul vieţii economice se remarcă ponderea însemnată a activităţilor meşteşugăreşti, iar frecvenţa mai mare a descoperirilor monetare, inclusiv a monedei de argint sunt iarăşi semne că aceste aşezări depăşiseră stadiul unor simple sate şi deveniseră centre complexe de viaţă economică. În jurul lor gravitau şi foarte probabil erau legate administrativ mulţimea aşezărilor mai modeste cu arhitectură simplă şi adeseori şi cu un număr redus de locuitori, cele mai multe de fapt simple cătune. Aceste unităţi administrative puteau purta denumirea de territoria, ca în alte părţi ale Imperiului şi ca cel din jurul Sucidavei. Numărul, mărimea şi amplasarea concretă în teren a acestor unităţi administrative este foarte greu de reconstituit. Un lucru apare cert, anume că centrele acestor unităţi administrative se aflau întotdeauna pe traseele unor drumuri importante, aşa cum am menţionat pe valea Mureşului şi a Târnavei Mari, iar pentru sudul provinciei o astfel de unitate administrativă s-a putut constitui în jurul aşezării de la Cedonia–Guşteriţa. O trasare, evident aproximativă, a limitelor acestor teritorii exclusiv rurale se poate face observând concentrarea aşezărilor în teren şi coroborându-le permanent cu aspectele de microrelief şi legat de aceasta cu posibilităţile concrete de comunicare şi de legătură pentru fiecare aşezare. În aceste structuri administrative a fost incorporată şi populaţia băştinaşă ce locuia în satele modeste atestate în mediul rural, în unele ea fiind aproape exclusivă, în altele locuind alături de alte elemente colonizate, foarte probabil de condiţie peregrină. Nu avem dovezi că în provincie au supravieţuit aşezări dacice mai dezvoltate care să fi dobândit statutul de civitas şi care să constituie centre ale unor structuri administrative. Afirmând acest lucru avem în vedere următoarele realităţi evidenţiate de repertorierea tuturor descoperirilor rurale: nu se poate sesiza niciunde în Dacia intracarpatică o zonă cu locuire preponderent sau exclusiv dacică, peste tot aşezările autohtone fiind dispersate printre aşezări întemeiate de colonişti; nici una dintre aşezările dacice cunoscute nu justifică prin dimensiunile sale un posibil rol de centru al unei comunităţi autohtone; cazurile de continuitate de locuire dacică pe aceleaşi vetre nu sunt prea numeroase şi oricum nu sunt grupate, astfel încât să ne indice supravieţuirea unor structuri administrative anterioare cuceriri. Dacă adăugăm acestor observaţii şi unele de caracter mai general precum amploarea fenomenului colonizării în Dacia romană sau tendinţa statului roman de a se implica tot mai mult în administrarea provinciilor avem, poate, mai multe explicaţii pentru realităţile constatate în provincia dacică. Dumitru POPA
|
