Institutul Pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean �n Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I

ISSN 1583-1817

Autor: Dumitru POPA

pag. 129-144

Consideraţii privind habitatul rural

din spaţiul intracarpatic al Daciei romane

Aspects Regarding the Rural Habitation

in Intra-Carpathian Spaces of Roman Dacia

(Summary)

A research concerning the number and the development of villages show the existance of about 900 spots of the discoveries with rural features without refering here to vici militares.

From all these, about 570 are villages. Many descoveries can�t be classified � due to the very smallamount of� information available. According to their architectural, economic-cultural development, the certain attested villages can be grouped in two series:

- villages that reached a high rate of prosperity (about 205), some of them must have been administrative centres;

-          villages with a poor development (about 362); amoung them, there are about 80 � where the native elements are almoust exclusive.

Instaurarea stăp�nirii romane pe o parte a spaţiului dacic nord-dunărean a coincis cu o amplă restructurare a habitatului. �n Dacia romană, nu numai oraşele sunt �ntemeierii noi, ci şi cea mai mare parte a aşezărilor de caracter rural, urmare firească a amplului proces de colonizare şi a strămutării unui număr �nsemnat de comunităţi autohtone de pe vechile lor vetre pe altele. Declanşat imediat după constituirea provinciei acest proces de restructurare a continuat � cu ritmuri greu de precizat, av�nd �n vedere posibilităţile limitate de datare mai exactă a duratei de existenţă a aşezărilor � astfel că, �n Dacia romană s-a �nchegat o reţea densă de aşezări, �n cea mai mare parte de caracter civil-rural. Din acest punct de vedere, al numărului şi al mărimii aşezărilor, epoca romană se evidenţiază ca fiind� cea �n care s-a realizat cea mai intensă locuire şi mai sistematică punere �n valoare a resurselor acestui teritoriu.

Informaţiile privind habitatul rural din Transilvania romană, aspect esenţial pentru caracterizarea� civilizaţiei romane din acest spaţiu, ne sunt oferite de lucrările unor autori antici, de itinerarii ale Imperiului, de inscripţii şi mai ales de descoperirile arheologice.

Informaţiile scrise[1], care nu sunt foarte numeroase, şi oricum extrem de sumare �n conţinut, au fost analizate �ncă de mult timp, dar �n pofida acestui fapt continuă să persiste o serie de incertitudini, unele de ordin mai general privind valoarea surselor, altele cu privire la identificarea �n teren a toponimelor antice.�

Cea mai mare parte a aşezărilor rurale din Dacia intracarpatică sunt cunoscute, numai pe baza descoperirilor arheologice. Numărul, amplasarea teritorială şi mai ales aspectul concret al acestora constituie tot at�tea indicii valoroase pentru reconstituirea habitatului rural din această zonă.

�n raport cu perioada c�nd au fost făcute descoperirile şi consemnările acestor situri, gradul de concreteţe şi de certitudine, ca şi localizarea lor �n teren sunt foarte diferite. Editarea recentă a o serie de repertorii judeţene, instrumente de lucru importante, a condus la creşterea gradului de precizie a identificărilor,� prin verificările �n teren ce au �nsoţit �n multe cazuri redactarea vocilor. Dar şi după acest moment răm�n �ncă multe semnalări ce nu pot fi valorificate, dec�t� statistic, ca simple urme de locuire de epocă romană.

O altă problemă care s-a ivit� �n catalogarea� aşezărilor rurale ţine de posibilitatea de a preciza caracterul civil sau militar al� unor descoperiri. Am admis, ca şi cei mai mulţi cercetători, că materialele tegulare cu ştampilă militară nu indică cu necesitate şi peste tot prezenţa efectivă a unei formaţiuni militare la locul respectiv, iar prezenţa unor posturi de supraveghere militară pe traseul drumurilor provinciale nu �nsemnează că �ntreg ansamblul descoperirilor din acele puncte este de caracter militar.

�n� ceea� ce priveşte aşezările dezvoltate de� l�ngă castrele unor trupe auxiliare, precizările ce s-au făcut� şi pentru Dacia, prin analogie cu situaţiile din alte provincii europene, ne-au servit la o judecată mai adecvată. Aşezările strict legate de existenţa castrelor şi a trupelor auxiliare, acel Kastellvicus sau Auxiliarvicus (vicus militaris)� se dezvoltau �ntotdeauna �n vecinătatea nemijlocită a lagărelor, �n teritoriul propriu-zis militar, şi aveau o economie strict profilată pe meşteşugari şi negustori. �n �mprejurimi se puteau dezvolta �nsă şi aşezări agricole �ntemeiate de colonişti şi mai ales ale băştinaşilor daci, aşezaţi probabil pe ager publicus.[2] Dispersarea pe mari distanţe, a resturilor arheologice �n vecinătatea unor castre şi prezenţa unor unelte de caracter agricol ar putea fi indicii ale unor atari situaţii. �n analiza noastră privind habitatul rural nu vom lua totuşi �n calcul descoperirile din această categorie p�nă c�nd cercetări arheologice mai extinse nu vor putea arăta structura topografică a unor astfel de aşezări, preciz�nd mai clar ceea ce� este militar sau legat de mediul militar, ca şi amploarea componentei rural�agricole.

�n repertoriul şi statistica pe care le-am �ntocmit, am evidenţiat separat descoperirile izolate şi singulare de monede sau alte obiecte, consider�nd că cel mai modest, dar sigur, indiciu al unei locuiri rurale �l reprezintă materialul ceramic, uneltele de muncă sau amenajările gospodăreşti, gropi de provizii, vetre.[3] Proced�nd �n acest mod, numărul punctelor cu descoperirilor de epocă romană din mediul rural al Daciei intracarpatice� se ridică la 896, dispersate pe teritoriul a 735 de localităţi moderne. Dintre acestea, �n 205 puncte ansamblul şi natura concretă a descoperirilor: substrucţii de clădiri, materiale de construcţie, cărămizi, ţigle, elemente de arhitectură din piatră, pavimente, elemente de hypocaustum, ne indică cu suficientă certitudine amplasamentul unor aşezări rurale, cu un grad avansat de dezvoltare economică şi cultural-edilitară. �n 99 de puncte, caracterul descoperirilor, fortuite sau obţinute prin săpături sistematice, evidenţiază existenţa unor villae rusticae sau suburbane, iar �n cazul a 41 descoperiri, caracterul lor de aşezări mai �ntinse sau doar amplasamente ale unor villae nu poate fi precizat, dar elementele unei arhitecturi evoluate sunt evidente. �n cazul a 81 de puncte, materialele cunoscute prin descoperiri fortuite, cărămizi, ţigle dispersate, fragmente arhitectonice, cărămizi pavimentare izolate, sau monumente funerare şi inscripţii, sunt insuficiente pentru a indica cu certitudine existenţa unor vici sau villae şi le-am considerat ca incerte. �n această clasificare ne-am orientat şi după caracterul locuirii, atestate �n zona respectivă, �ncerc�nd să depistăm, acolo unde a fost posibil, cazurile de �migrare�� a unor astfel de materiale arheologice.

�ntr-un număr de 362 de puncte, descoperirile, const�nd din: ceramică, chirpici, unelte, resturile unor locuinţe, sau amenajări gospodăreşti, ne indică existenţa unor aşezări cu locuinţe modeste, din lemn şi lut, cu unele amenajări gospodăreşti şi av�nd un inventar restr�ns. �n 28 de cazuri descoperirile indică doar urmele unor activităţi economice extractive: mine, saline, cariere fără a avea şi dovada existenţei unor aşezări �n apropiere deşi, existenţa lor este foarte probabilă. �n fine, �n 80 de puncte, s-au descoperit numai monede izolate sau tezaure, iar probabilitatea ca şi aici să avem urmele unor aşezări rurale răm�ne să fie clarificată prin cercetări mai ample �n teren sau prin săpături sistematice.

Această clasificare şi statistica �ntocmită pe baza ei ne oferă doar o imagine generală, cumulativă, asupra habitatului rural din timpul existenţei provinciei. �n istoria oricărei aşezări, locuinţa, şi toate celelalte elemente ce ţin de habitat au cunoscut, �n mod logic, o evoluţie, dar aceasta se poate mai greu surprinde, �n lipsa unor cercetări sistematice şi exhaustive. Unele observaţii din teren permit identificarea unei prime faze din evoluţia arhitecturii rurale �n care folosirea lemnului s-a făcut pe scară largă.[4]

�n cele ce urmează vom analiza c�teva aspecte surprinse �n satele daco-romane, lăs�nd pentru o analiză separată aspectele ce privesc villae-le rusticae.

Din punct de vedere al repartiţiei teritoriale, aşezările cu o arhitectură evoluată se concentrează �n mod deosebit �n teritoriul coloniilor Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Aurelia Apulensis, Nova Apulensis, Potaissa şi Napoca, densitatea cea mai mare fiind sesizată pe traseul drumului imperial de la Ulpia Traiana p�nă �n apropiere de Porolissum� şi pe traseul celuilalt drum, ce intra �n Transilvania pe la Caput Stenarum, �n porţiunea ce trecea prin teritoriul coloniei de la Apulum, adică de la Amnaş la Vinţu de Jos.

O linie continuă de aşezări, cu acelaşi tip de construcţii, se poate identifica şi pe valea T�rnavei Mari, pe unde ducea spre est un alt drum roman. �n legătură cu acest drum trebuie puse şi unele aşezări din apropiere, cum erau cele de la Valea Viilor, Aţel, Biertan şi, poate, Brădeni.

Pe cel de-al doilea drum, ce ducea spre nord-estul provinciei, urm�nd cursul Mureşului, s-au dezvoltat, de asemenea, mai multe aşezări, �n care �nt�lnim construcţii cu zid de piatră şi monumente sculpturale de caracter funerar, ce pot fi interpretate drept indicii ale unor astfel de aşezări.

Pe graniţa de nord, de est şi de sud a Daciei intracarpatice, aşezările de acest tip sunt rare (Domneşti, Ocna Sibiului, Guşteriţa (Cedonia), Săcădate), dar aşa cum precizam mai sus, �n jurul unor castre de trupe auxiliare se evidenţiază arheologic importante aglomerări, indic�nd aşezări �ntinse �n care noi estimăm� că exista şi o importantă componentă de caracter civil rural: agricultorii colonişti sau băstinaşi.

�n zona exploatărilor minere sunt frecvente semnalările unor resturi de construcţii cu ziduri din piatră şi cărămidă, interpretate drept aşezări ale coloniştilor antrenaţi �n minerit.�

Reconstituirea unor aspecte mai concrete, referitoarela la structura topografică şi planimetrică a aşezărilor rurale, evoluate, �n actualul stadiu al cunoştinţelor, �nt�mpină serioase greutăţi. De aceea, ne vom limita doar la unele consideraţii mai generale. Unele observaţii aerofotografice efectuate �n teritoriul oraşului Napoca, dar neverificate �n teren, au pus �n evidenţă existenţa unor reţele stradale ortogonale, dar şi neregulate[5].

O structură ortogonală cu locuinţe şi posibile edificii, aliniate de-a lungul a două drumuri, se conturează �n aşezarea de la Micăsasa, deşi cercetările, de p�nă acum, au cuprins� doar o mică parte din suprafaţa de aproximativ 20 de hectare a aşezării[6]. O delimitare aproximativă a zonei cu vestigii conturează, aici, o structură alungită, poate dreptunghiulară, cu latura lungă de aproximativ 850 metri[7] şi, cu rezerva cuvenită, noi �nclinăm să credem că această aşezare a fost dintru �nceput structurată sub forma unui dreptunghi alungit, iar un sistem de centuriaţie a �mpărţit aria aşezării �ntr-un număr de loturi ordonate de o parte şi de alta a axei rutiere ce traversa aşezarea, �n lungimea ei.

Cercetări de teren şi sondaje de informare efectuate �ntr-o zonă intens locuită din teritoriul oraşului Apulum � Depresiunea Miercurea Sibiului � au conturat existenţa unei extinse aşezări, ale cărei vestigii se �ntind pe traseul drumului roman pe o lungime de 17 km, �n teritoriile localităţilor moderne Apoldu de Sus, Apoldu de Jos, Dob�rca, S�ngătin, Miercurea şi Miercurea Băi. �n acest vast areal au fost identificate trei aglomerări de vestigii, la Miercurea (�Livadie�), Apoldu de Jos (�Roştat�) şi Apoldu de Sus (�Gorgan Luncă�), considerate de autorul cercetărilor ca nuclee ale aşezării Sacidava �n jurul cărora gravitau administrativ, economic şi cultural 14 villae rusticae şi un sat dacic.[8]

O situaţie oarecum asemănătoare s-a observat şi la Aiton, �n teritoriul oraşului Napoca. Aici, un nucleu compact de locuire, foarte probabil un vicus, se conturează �n vatra satului, pe unde trecea şi drumul imperial, iar la distanţe variabile de acest nucleu, �n punctele ��ntre P�raie�, �Locul lui Poţu�, �Podul de Piatră�, �La C�nepi� pot fi localizate cu probabilitate amplasamentele unor villae rusticae.[9]

�n ceea ce priveşte locuinţele informaţiile referitoare la această primă categorie de aşezări, ne permit doar �n mică măsură stabilirea unor tipuri preferate de populaţia rurală. Comparaţia cu villae-le rusticae, mult mai bine cunoscute, nu credem că poate fi edificatoare, deoarece acest gen de construcţii aveau o funcţionalitate bine conturată şi mai ales ele sunt expresia unui anumite situaţii socio-economice, �n opinia noastră superioară celei a marii majorităţi a locuitorilor din sate.

Pe baza observaţiilor efectuate la Şeica Mică[10], Ghirbom[11], Micăsasa[12], Blandiana[13], Cicău[14], Mediaş[15] şi �n alte puncte se pot formula unele consideraţii privind planimetria casei rurale romane specifică coloniştilor şi se pot reconstitui satisfăcător tehnicile de construcţie şi de finisare, unele aspecte de organizare şi dotare a interioarelor.

�Sub aspectul tehnicii de construcţie, aceste clădiri aveau substrucţii din piatră, de multe ori bolovani din albia r�urilor şi mai rar piatră de carieră, iar ca liant foloseau frecvent lutul şi mai rar mortarul de var. Grosimea acestor ziduri de fundaţie era de 60�70 cm, pentru zidurile de margine şi de 40�50 cm pentru cele interioare. Uneori, substrucţiile zidurilor interioare lipseau şi atunci foarte probabil că aceste ziduri erau realizate din lemn. Elevaţia, foarte rar păstrată, era executată �n opus incertum, cu liant din mortar de var, folosindu-se �n mod frecvent aceiaşi bolovani rulaţi. Geamurile se pare că erau prevăzute cu plăci de sticlă şi cu unele piese metalice (ferecături). �n mai multe cazuri au fost identificate, de regulă �n poziţie secundară, elemente arhitectonice realizate din piatră: praguri, ancadramente de uşă şi c�teva capiteluri[16], ce demonstrează prezenţa unor elemente de arhitectură clasică, porticuri, peristiluri, �n ansamblurile construite �n mediul rural. Folosirea coloanelor ca elemente portante �n cadrul unor construcţii rurale se poate presupune, chiar şi �n lipsa� pieselor litice, prin analiza planurilor unor clădiri[17] şi este foarte posibil ca lemnul să fi �nlocuit �n multe cazuri piatra la astfel de elemente. Baze de coloane, �in situ� au fost identificate �ntr-o construcţie din ultima fază din aşezarea de la Micăsasa şi ele se pare că făceau parte dintr-un peristilum.[18]

Sistemul de �ncălzire cu hypocaustum era frecvent folosit �n aceste clădiri, iar pardoselile erau executate �n opus signinum sau cu cărămizi pavimentare de diferite dimensiuni şi forme.[19]

�n resturile multor construcţii rurale au fost identificate fragmente de tencuială pictată (de fapt, zugrăveală) de regulă monocrom, culoarea cea mai des menţionată fiind roşu pompeian. Nu se cunosc p�nă acum din locuinţele rurale elemente ale unor decoraţiuni artistice de nivel superior, precum pictură murală propriu-zisă, mozaicuri pavimentare, elemente de stucatură. Numeroase obiecte metalice: chei, balamale, zăvoare, aplici din bronz, foarte probabil accesorii de mobilier vin să completeze dotările unor astfel de locuinţe. Tot la capitolul dotărilor trebuie inclusă şi eleganta lanternă din bronz, deocamdată un unicat, descoperită �n casa cu peristil de la Micăsasa.[20]

�n numeroase puncte din spaţiul rural au fost identificate uneori ��in situ �� alteori sub forma unor piese disparate, elemente de apeduct, ceea ce constituie o mărturie că unele aşezări rurale dispuneau de instalaţii pentru aducerea apei potabile. Toate aceste elemente la care adăugăm probabilitatea ca unele construcţii de mari dimensiuni să fi servit mai degrabă ca edificii publice[21], ne conturează un nivel al� dezvoltării arhitectonice destul de �nalt �n unele aşezări rurale.

Stadiul cercetărilor de p�nă acum nu ne permite şi alte observaţii ce ţin de organizarea internă a unor astfel de sate. Chiar dacă arheologic nu au fost identificate este de presupus, pe baza analogiilor cu alte provincii[22] existenţa unor foruri, cu rosturi comerciale �n principal, mai ales �n acele aşezări unde se desfăşura o activitate meşteşugărească mai dezvoltată sau �n acelea care datorită unor activităţi extractive, concentrau un număr �nsemnat de lucrători neagricoli. Un indiciu �n acest sens ar fi şi circulaţia monetară mult mai intensă �n aria acestor aşezări comparativ cu restul. Tot la fel se pune problema şi cu privire la existenţa unor� construcţii cu caracter religios[23]. Deocamdată singura descoperire certă de acest fel din satele Daciei intracarpatice este micul templu consacrat lui Mithras de la Decea Mureşului[24], alte puncte propuse (Doştat, Valea S�ngeorgiului, Şard) răm�n incerte.�

Datorită aceleiaşi insuficienţe a cercetărilor� nu se poate preciza care era ponderea construcţiilor din piatră şi cărămidă, comparativ cu alte tehnici constructive mai puţin evoluate, �n ansamblul aşezărilor rurale. Pe baza puţinelor observaţii de p�nă acum, această arhitectură, de factură urbană, s-a impus treptat, pe măsura creşterii gradului de bunăstare a locuitorilor rurali, iar forme de arhitectură mai puţin evoluată au coexistat cu acestea. Acest proces evolutiv a fost foarte bine surprins la Micăsasa, unde s-au putut identifica stratigrafic trei faze �n evoluţia aşezării. Primii colonişti aşezaţi pe malul T�rnavei Mari, foarte probabil la scurt timp după �ntemeierea provinciei, �şi construiau casele şi atelierele �ntr-o tehnică mult mai simplă şi cu materiale uşor accesibile, adică lemn şi lut. Tehnica consta �n realizarea unui schelet din pari �nfipţi vertical �n păm�nt pe traseul viitorilor pereţi, apoi umplerea golurilor dintre st�lpi cu o �mpletitură din nuiele, �ntreg ansamblul constituind scheletul pe care se aplica o tencuială din lut. Acoperişul unor astfel de construcţii se executa din materiale uşoare, iar pavimentul era din lut bătătorit. �ntr-o a doua fază din evoluţia aşezării de la Micăsasa, situată de autorul cercetărilor �ntre a doua jumătate a secolului II şi prima parte a secolului III, pe l�ngă construcţiile �n tehnica menţionată, apar şi case cu fundaţii nu prea solide, la care elevaţia era din b�rne dispuse orizontal, iar acoperişul se realiza din materiale perisabile, dar şi din ţigle. De remarcat că ansamblul descoperirilor din acest nivel indică o activitate economică foarte dezvoltată �n aşezare. Abia �ntr-o a treia fază de evoluţie a acesteia, datată de autor spre mijlocul secolului III, apar construcţiile� din piatră şi cărămidă şi �n paralel se produce, foarte probabil, şi o consolidare a drumurilor din aşezare[25].

Tehnica de construcţie folosită �n faza a doua a aşezării de la Micăsasa se �nt�lneşte frecvent şi �n alte aşezări �ntemeiate� de colonişti. Ea� foloseşte o substrucţie (fundaţie) superficială din pietre, cel mai adesea fără liant, aşa-numitul �zid sec�, iar ca elevaţie pereţi din b�rne dispuse orizontal şi �ncheiate cu cheutori şi scoabe. �n această tehnică s-au lucrat locuinţele din aşezarea de la Mediaş �Gura C�mpului� şi cele din faza a doua, a aşezării de la Cicău. �n aceeaşi tehnică au fost executate şi construcţiile anexe ale unor villae rusticae. Desigur că �n astfel de construcţii nu se puteau amenaja instalaţii de �ncălzire cu hypocaustum, locul lor fiind luat de vetrele de foc interioare, dar se �nt�lnesc, totuşi, pavimente �n opus signinum..

Cu privire la gradul de �nsuşire a culturii romane şi la posibilităţile economice ale celor ce foloseau astfel de locuinţe, menţionăm că �n aşezările de la Mediaş şi Cicău au apărut fragmente ale unor monumente funerare (medalioane, leu funerar, elemente ce presupun existenţa unor construcţii funerare mai complexe, inclusiv inscripţii.

Se poate afirma deci, că �n aşezările �ntemeiate de colonişti �n spaţiul intracarpatic al Daciei romane se �nt�lnesc mai multe tipuri de construcţii. Ele pot reprezenta etape succesive �n evoluţia arhitecturală a unei aşezări spre formele superioare sau atunci c�nd ele se perpetuează p�nă la finele epocii romane, pot fi considerate ca expresia unor posibilităţi materiale mai modeste a unei părţi a locuitorilor rurali, sau chiar ca expresii ale unor tradiţii şi norme respectate de diferitele grupuri etnice.

Referitor la cea de-a doua mare grupă de aşezări rurale, elementele comune ce o definesc şi o individualizează sunt absenţa oricăror elemente de construcţie de caracter superior: ziduri din piatră şi cărămizi, pavimente şi folosirea exclusivă a lemnului şi lutului �n tehnici de �mbinare, ce foloseau rar cuiele sau scoabele, amenajări modeste �n interior şi acoperişuri executate foarte probabil din stuf şi paie. Din inventarul arheologic al acestor aşezări şi locuinţe fac parte cu preponderenţă bunuri modeste de utilitate economică şi domestică, vase, unelte, mai rar monede şi piese de podoabă. Prin cele aproximativ 362 de astfel de descoperiri, această grupă de aşezări este cea mai mare, iar dispersarea lor �n teritoriu atinge densitatea cea mai mare �n jumătatea estică a spaţiului intracarpatic, dar ele nu lipsesc nici din teritoriul rural al oraşelor, inclusiv din cel al Ulpiei Traiana.

��n 80 de sate de acest tip, alături de ceramica romană provincială a apărut şi ceramica dacică indic�nd cu multă certitudine prezenţa elementului băştinaş dacic. Numărul satelor, locuite majoritar de daci, poate fi,� �nsă, estimat ca mult mai mare dacă ţinem seama de informaţiile sumare ce le deţinem despre cele mai multe situri din această categorie. Apoi chiar şi acolo unde materialele sunt descrise mulţumitor, trebuie să luăm �n calcul şi proporţia redusă de ceramică dacică �n ansamblul ceramicii din aşezările daco-romane astfel că şi probabilitatea ca ea să fie recoltată, prin descoperiri fortuite (cum este cazul celor mai multe situri consemnate) este redusă. Considerăm că� multe aşezările din această categorie, care prin vestigiile lăsate evidenţiază o masă de locuitori rurali cu statut juridic inferior, cu posibilităţi materiale şi nivel de cultură mai scăzute, erau de fapt aşezări mixte, �n care elementul colonizat şi cel autohton convieţuia.

Interesul arheologilor rom�ni s-a concentrat �n mod deosebit spre acele aşezări, din această categorie, care prin conţinutul concret al culturii materiale relevate, se dovedeau a fi fost locuite, �n proporţie cov�rşitoare de elemente autohtone. Din acest motiv suntem astăzi mai bine informaţi asupra acestui tip de aşezări, iar cele ce urmează se referă, evident, la ele.��

Cu privire la modul �n care au luat fiinţă satele locuite de autohtoni, cercetările au pus �n evidenţă două situaţii: aşezări care-şi continuă existenţa pe acelaşi loc din epoca precedentă p�nă la sf�rşitul epocii romane şi uneori chiar şi după aceasta � care sunt mai puţine p�nă acum � şi aşezări care iau naştere după crearea provinciei, la date care nu �ntotdeauna se pot stabili mai exact datorită rarităţii elementelor cu valoare de datare mai mare.

Apariţia unui număr mare de aşezări autohtone după crearea provinciei oferă o bază reală pentru interpretarea celorlalte categorii de izvoare, literare, artistice şi pentru combaterea unor teze eronate cu privire la continuitatea şi romanizarea poporului dac. Explicaţia � singura care ţine seama de �ntreg ansamblul politicii romane, verificată şi �n alte provincii � constă �n amplul proces de restructurare economico�juridică şi �ntr-un proces masiv de transferare a proprietăţii funciare către noile instituţii şi categorii sociale. �n urma acestui proces, numeroase comunităţi dacice vor fi nevoite să-şi �ntemeieze noi sate �n zonele ce nu au intrat �n sfera de interes a coloniştilor.

Aspecte mai concrete ale transferării dacilor �n interiorul provinciei au fost urmărite �ntr-o zonă din sudul Transilvaniei[26] şi de către noi �n zona văii H�rtibaciului.[27] Unele din aşezările� nou �nfiinţate se află la mici distanţe de aşezări dacice ce au fiinţat �nainte de cucerirea romană, situaţie ce ar putea presupune doar schimbarea vetrei satului �n cadrul aceluiaşi hotar.

Revenind la aspectele concrete ale aşezărilor din această ultimă categorie şi �n special la aşezările dacilor, urmele din teren indică sate mici şi cătune, cu suprafeţe de 2�3 ha şi numai rareori de 8�10 ha. �n aşezările mai amplu cercetate, deşi nici una exhaustiv, numărul locuinţelor este mic: şase la Noşlac[28], şapte la Ţichindeal[29],� şi doar la Obreja[30] treizeci şi opt. O situaţie mai deosebită s-a constatat la Slimnic �Şarba� unde nucleul principal al aşezării este estimat la minimum 21 ha, iar o locuire mai puţin densă� s-a putut identifica pe o lungime de aproximativ 3 km, populaţia totală a aşezării fiind estimată la 1000 de persoane.[31] La Ţichindeal urmele de locuire de epocă romană s-au identificat �n două puncte de pe aceeaşi vale, aflate la aproximativ 1,5 km� dar ele erau �n mod sigur două aşezări modeste şi nu una singură.�

Arhitectura locuinţelor din aceste� aşezări este simplă, motiv pentru care şi planimetria lor este uneori greu de reconstituit, datorită slabelor urme pe care le-au lăsat.

Din punct de vedere al ad�ncimii la care se situează baza lor faţă de nivelul de călcare antic, locuinţele pot fi clasificate �n trei categorii:

� A. Bordeie. Includem �n această categorie locuinţele a căror podină se găseşte �ntre 1-1,20 m sub nivelul de călcare antic. Planul lor este divers: patrulater cu colţurile rotunjite, rotund, oval sau pur şi simplu neregulat, c�nd o latură este dreaptă, iar celelalte curbe. Suprafaţa de locuit a bordeielor variază �ntre 6�15 m², iar podina nu comportă nici un fel de amenajare, unele denivelări dator�ndu-se probabil tasării inegale a păm�ntului, ca urmare a unei folosiri �ndelungate. Absenţa urmelor de pari indică faptul că acoperişurile unor astfel de bordeie se sprijineau cu straşina direct pe sol şi constau, foarte probabil, dintr-un schelet de lemn, peste care se fixau paie sau stuf.

� Bordeiele au fost mult folosite �n epoca dacică. �n aşezările daco�romane ele sunt �nt�lnite la: Obreja, Lechinţa, Boarta şi �n alte părţi. La Slimnic� renunţarea� la bordei �n favoarea locuinţei uşor ad�ncită este evidentă, iar �ntr-o serie de aşezări de pe Valea H�rtibaciului� (Roşia, Caşolţ, Ţichindeal, Ghijasa de Jos) bordeiele nu au fost �nt�lnite.

� B. Locuinţe de suprafaţă uşor ad�ncite. Cu acest termen sunt denumite locuinţele ad�ncite �n păm�ntul antic cu 40�60 cm (semibordeiele). La Slimnic, ele, aveau planuri diverse: patrulater cu colţurile rotunde, trapezoidal, rotund, oval sau neregulat, iar podeaua lor era finisată cu o lipitură de lut, ce prezenta urmele unor refaceri periodice. La unele locuinţe s-a putut constata existenţa unui prag la intrare, situat de regulă pe latura sudică. Pereţii aveau un schelet alcătuit din pari �nfipţi �n păm�nt, o �mpletitură de nuiele �ntre aceştia, totul fiind apoi tencuit cu lut. Pe resturile de chirpici ale pereţilor s-au surprins urme de decor incizat sau �n relief. �n mod asemănător au fost construite şi locuinţele de la Noşlac. Suprafaţa de locuit varia �ntre 6�15 m². Nu se cunosc cazuri de locuinţe cu două �ncăperi. Detaliile privind construcţia acoperişurilor sunt reduse, dar lipsa cuielor şi piroanelor din resturile arheologice presupune tot acoperişuri simple, cu schelet din lemn, cu �nvelitoare din paie şi stuf. La c�teva locuinţe de acest tip, de la Slimnic, s-au constatat mici pavaje cu piatră măruntă �n faţa unor laturi, desigur cele pe care se afla intrarea.

� C. Locuinţe de suprafaţă. Puţinele urme lăsate de aceste locuinţe, din cauza� �mprăştierii lor la suprafaţa solului, face mai grea reconstituirea planurilor şi uneori chiar a amplasamentului lor. Cu toate acestea, ele au fost identificate �n toate aşezările cercetate: Slimnic, Obreja, Ţichindeal, Caşolţ[32], Boarta[33], Lechinţa de Mureş[34], iar �n altele, propuse cu mare certitudine: Roşia[35] şi Ocna Sibiului.[36] �n aşezarea de la Obreja� s-au identificat opt locuinţe de suprafaţă, la Ţichindeal şapte, la Slimnic una, dar se pare că nu era singura şi tot una şi �n micul sondaj de la Boarta.

Ele aveau un plan patrulater, iar ca tehnică de construire se pot distinge două variante: una identică cu a celor descrise la punctul B., de care le deosebesc doar ad�ncimea şi a doua, la care locuinţele se construiau din b�rne dispuse orizontal, variantă surprinsă foarte clar la Ţichindeal. Grosimea b�rnelor reconstituită pe baza resturilor de chirpici, era de 15�20 cm, iar �mbinarea se făcea probabil �n cheutori. La mai toate locuinţele apăreau pietre de dimensiuni mijlocii, unele dispuse liniar, altele �mprăştiate. Pe baza acestora, am presupus, că pereţii, pe toată lungimea lor, sau cel puţin colţurile locuinţei, se sprijineau pe o talpă din piatră, poate chiar pe un rudimentar zid sec. De menţionat că pe suprafaţa aşezării au apărut şi bulgări de mortar de var, dar nu putem şti de unde ar putea proveni. Golurile rămase �ntre b�rnele, de secţiune rotundă, au fost umplute cu chirpici, păstrat destul de bine �n unele zone, pe baza căruia s-a reconstituit lungimea unor pereţi şi grosimea b�rnelor folosite. Suprafaţa acestor locuinţe varia �ntre 10�15 m², iar la una dintre ele se pare că au existat două �ncăperi. Podina nu prezenta urme de amenajare specială. Din aşezarea daco-romană de la Slimnic, punctul �Şarba�Stempen� provine o cărămidă pavimentară �n formă de pişcot, care ar sugera că �n aşezare au existat şi locuinţe cu un nivel de confort mai ridicat. De altfel, �n mai multe aşezări de acest tip au apărut cărămizi romane, dar despre rolul lor nu ne putem pronunţa cu certitudine.

Reconstituirea interiorului unor astfel de locuinţe �nt�mpină serioase greutăţi. �n unele dintre ele nu s-a putut surprinde nici o urmă de folosire a focului, ceea ce, �n condiţiile climatice din Transilvania, pare greu de acceptat. �n altele s-au identificat pete de păm�nt ars, fapt ce ar sugera că focul se făcea direct pe podea, fără nici o amenajare. S-au găsit, �nsă, �n mai multe locuinţe, vetre amenajate sub forma unor platforme din lut, uneori cu o bordură la margine, care ar putea fi şi baza unor cuptoare. Acestea din urmă au fost şi ele descoperite fiind clădite (bolta) din pietre mărunte legate cu lut şi �ntr-un singur caz un cuptor era obţinut dintr-un bloc de păm�nt cruţat �n timpul săpării locuinţei şi apoi golit la interior (Noşlac). La Ţichindeal, �n spaţiul dintre locuinţe au fost surprinse trei vetre de foc, de formă aproximativ rotundă şi cu diametrele �ntre 0,90�1,10 m, mai ridicate cu 0,15 m faţă de nivelul de călcare din aşezare. Toate aveau la bază un pat din pietre peste care se suprapunea un strat de lut, gros de 7�8 cm şi puternic ars. Credem că vetrele aparţineau, fiecare, unei singure familii, căci una dintre locuinţe era legată de vatră printr-un pavaj executat din pietre mărunte, lat de circa 0,60 m şi lung de 4 m. O vatră, construită �n aceeaşi tehnică, am surprins şi �n aşezarea de la Ghijasa de Jos, aflată �n curs de cercetare..

�Dintre construcţiile cu rol gospodăresc, prezente �n cele mai multe din aşezările cercetate, sunt de menţionat �n primul r�nd gropile de provizii, transformate pe măsura deteriorării lor �n gropi de gunoi.� Peste tot unde au apărut, ele sunt mai numeroase dec�t locuinţele, iar �n trei cazuri s-au găsit gropi construite din interiorul unor locuinţe: Slimnic, Lechinţa şi Obreja. Forma lor este variată. Cele mai frecvente au formă de butoi, de căldare, tronconice cu fundul arcuit, iar la unele din ele s-au putut identifica, pe pereţi, urme de lutuire.

Alte amenajări identificate �n satele daco�romane sunt cuptoarele de copt p�ine� (Obreja, Boarta) şi vetrele de foc de tipul celor descrise la Ţichindeal.

Deşi foarte lentă, o evoluţie se poate surprinde şi �n această categorie de sate, at�t de tradiţionaliste, �n sensul că se renunţă la bordeie �n favoarea locuinţelor uşor ad�ncite� (Slimnic) sau a locuinţelor de suprafaţă (Obreja).

�Despre alte aspecte legate de topografia acestor sate, cum ar fi amplasarea şi orientarea locuinţelor, existenţa altor construcţii cu rol gospodăresc sau a unora cu folosinţă comunitară, �n stadiul actual al cunoştinţelor putem face, doar unele consideraţii foarte generale. La Slimnic, �n aşezarea �Şarba�Stempen�, s-a observat o anumită dispunere a locuinţelor �n şiruri, fără a putea vorbi, �nsă, de o sistematizare a aşezării.[37] La Ţichindeal, toate cele şapte locuinţe identificate se situau pe un aliniament uşor curbat, care urmărea �n general linia celei de-a doua terase a văii Rotbavului, şi aveau o orientare N�S. �n faţa acestei linii de locuinţe au apărut cele trei vetre de foc �ntr-un caz locuinţa fiind legată de vatră printr-un pavaj cu bolovani mărunţi de r�u, lung de aproximativ patru metri.

Sub raportul materialelor folosite şi al tehnicilor de construcţie, locuinţele populaţiei autohtone din mediul rural continuă pe cele din perioada anterioară şi aceasta constituie un indiciu că, sub aspectul posibilităţilor economice ale populaţiei, lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Dar pe parcursul epocii romane se poate remarca, totuşi, un anumit progres. Pe l�ngă renunţarea, �n bună parte, la bordeie �n favoarea locuinţelor de suprafaţă s-au găsit şi bulgări de mortar sau cărămizi romane, al căror� rost �ncă nu a putut fi suficient precizat.

Cu privire la structurile administrative �n care au fost integrate aşezările rurale distingem �n mod clar două situaţii. �n teritoriile minicipalizate satele erau grupate �n districte (comune) cu centrul �n una din aşezările mai dezvoltate. Pornind de la situaţia atestată la Aquae[38], putem presupune că, la fel erau organizate şi conduse comunităţile rurale din teritoriile coloniilor daco�romane.��

�n zonele necuprinse �n teritoriile oraşelor, avem atestat �n trei cazuri termenul de vicus: vicus An(artorum?) [39], vicus Pirustarum [40] şi Patavisensium vicus [41]. �n toate cazurile numele derivă de la un etnicon.

Prin analogie cu situaţiile cunoscute, putem presupune că şi �n jumătatea de răsărit a provinciei, pentru care nu avem nici o confirmare epigrafică, unele sate purtau numele de vicus �şi se administrau după modelul roman. �n această situaţie se aflau, foarte probabil, mai multe aşezări, �ntemeiate de colonişti, situate mai ales pe drumurile ce traversau provincia spre răsărit, ca ramificaţii ale principalului drum imperial. Descoperiri arheologice evidenţiază� �n aceste puncte� arii �ntinse de locuire, edificii realizate� �n tehnica şi cu dotările arhitecturii urbane, unele posibil cu utilitate publică.� Sub aspectul vieţii economice se remarcă ponderea �nsemnată a activităţilor meşteşugăreşti, iar frecvenţa mai mare a descoperirilor monetare, inclusiv a monedei de argint sunt iarăşi semne că aceste aşezări depăşiseră stadiul unor simple sate şi deveniseră centre complexe de viaţă economică. �n jurul lor gravitau şi� foarte probabil erau legate administrativ mulţimea aşezărilor mai modeste cu arhitectură simplă şi adeseori şi cu un număr redus de locuitori, cele mai multe de fapt simple cătune. Aceste unităţi administrative puteau purta denumirea de territoria, ca �n alte părţi ale Imperiului şi ca cel din jurul Sucidavei. Numărul, mărimea şi amplasarea concretă �n teren a acestor unităţi administrative este foarte greu de reconstituit. Un lucru apare cert, anume că centrele acestor unităţi administrative se aflau �ntotdeauna pe traseele unor drumuri importante, aşa cum am menţionat pe valea Mureşului şi a T�rnavei Mari, iar pentru sudul provinciei o astfel de unitate administrativă s-a putut constitui �n jurul aşezării de la Cedonia�Guşteriţa. O trasare, evident aproximativă, a limitelor acestor teritorii exclusiv rurale se poate face observ�nd concentrarea aşezărilor� �n teren şi corobor�ndu-le permanent cu aspectele de microrelief şi legat de aceasta cu posibilităţile concrete de comunicare şi de legătură pentru fiecare aşezare.

�n aceste structuri administrative a fost incorporată şi populaţia băştinaşă ce locuia �n satele modeste atestate �n mediul rural, �n unele ea fiind aproape exclusivă, �n altele locuind alături de alte elemente colonizate, foarte probabil de condiţie peregrină.

Nu avem dovezi că �n provincie au supravieţuit aşezări dacice mai dezvoltate care să fi dob�ndit statutul de civitas şi care să constituie centre ale unor structuri administrative. Afirm�nd acest lucru avem �n vedere următoarele realităţi evidenţiate de repertorierea tuturor descoperirilor rurale: nu se poate sesiza niciunde �n Dacia intracarpatică o zonă cu locuire preponderent sau exclusiv dacică, peste tot aşezările autohtone fiind dispersate printre aşezări �ntemeiate de colonişti; nici una dintre aşezările dacice cunoscute nu justifică prin dimensiunile sale un posibil rol de centru al unei comunităţi autohtone; cazurile de continuitate de locuire dacică pe aceleaşi vetre nu sunt prea numeroase şi oricum nu sunt grupate, astfel �nc�t să ne indice supravieţuirea unor structuri administrative anterioare cuceriri.

Dacă adăugăm acestor observaţii şi unele de caracter mai general precum amploarea fenomenului colonizării �n Dacia romană sau tendinţa statului roman de a se implica tot mai mult �n administrarea provinciilor avem, poate, mai multe explicaţii pentru realităţile constatate �n provincia dacică.

Dumitru POPA