|
Institutul Pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I ISSN 1583-1817 Autor: Costin Croitoru pag. 107-120
Sudul
Moldovei În cadrul sistemului defensiv roman ContribuŢii
la cunoaŞterea valurilor de pĂmÂnt
Figura 1 (harta zonei)
Roman Defensive System in
the South of Moldavia. Contributions on the
Knowledge of the Turf Walls (Abstract) The protection of
the south of Moldavia takes a very important place as part of the roman
defensive system on Lower Danube. This remark is proved by the roman
administration’s attempts to delimit Orbis
Romanus from Barbaricum. It is
well known that the basic principle of making demarcation lines, where the
land provides no natural obstacle, was the construction of turf walls. So
far, in the south of Moldavia were identified four constructions of this
kind, as follows: The turf wall Traian - Tulucesti. Having a
semicircular form, this construction protects the fortification of Barbosi.
Because of his features, this turf wall can’t be connected with the turf wall
known as Isac’s ford - Sasac Lake. His defensive function is comparable with
the one accomplished by Cahul Lake - Cartal Lake turf wall. The turf wall Isac’s ford - Sasac Lake is made of three
parts that were built successively. It is possible that, at least, one of
these three parts was build by Plautius Tiberius Aelianus. The turf wall Stoicani - Ploscuteni has the ditch to
the south, fact that makes his raise to be attributed to the barbarians.
Although, his raise by the Romans is plausible during the roman period of
Dacia. Roman strategists renounced at the plain of southern Moldavia and of
Wallachia in favour of the Sarmatians populations. The turf wall we spoke
about has the role of stopping the Sarmatian’s retreat. The turf wall Cahul Lake - Cartal Lake was supposed to
protect the fortification of Orlovka and Danube’s fords, too. The presence of
such defensive elements so far from the real limes proved the importance of the southern Moldavia as part of
the Roman defensive system at the Lower Danube. Apărarea
teritoriului din sudul Moldovei ocupa un loc primordial în cadrul politicii
defensive imperiale de la Dunărea de Jos. Importanţa
asigurării controlului roman în zonă rezidă în necesitatea
,,protejării” culuarului dintre Carpaţi şi Dunăre, zona
predilectă a atacurilor îndreptate împotriva Imperiului, a punctelor de
îmbarcare de pe litoralul nord-pontic şi, nu în ultimul rând, din
considerente economice. Principiile strategice arătate sunt puse în
practică din a doua jumătate a secolului I p. Chr., prin
tendinţele de extindere a limes-ului
moesic către nordul Mării Negre şi de transformare a acesteia
în mare nostrum. Astfel
de considerente tactice intraseră în vederile strategilor romani
încă din secolul I p. Chr., mai cu seamă din timpul guvernării
lui Tiberius Plautius Silvanus Aelianus.[1]
Eminent strateg, acesta pacificase sudul Moldovei prin demonstraţii de
forţă. Totuşi, în lipsa unei frontiere naturale (ripa), trasarea în teren a unei limitibus care să delimiteze zona
de influenţă romană de Barbaricum
pare să se fi petrecut doar în secolul II p. Chr., când stăpânirea
imperială în zonă nu mai poate fi pusă la îndoială
(Ptolemeu, Geografia, III, 8, 1-2;
10, 7-9; CIL III, 7620; XVI, 44). În
epoca romană principalul sistem de a fixa linii de demarcaţie, în
absenţa cursurilor de apă, era valul de pământ (vallum) cu şanţul aferent (fossa). Din păcate, pentru
spaţiul care ne interesează, identificarea unei astfel de
lucrări rămâne deocamdată la stadiul de ipoteză,
datorită, pe de o parte, numărului relativ mare de construcţii
de profil identificate în teren, cărora le-ar putea fi atribuită o
funcţie de limitibus, iar, pe de altă parte,
datorită paucităţii surselor care ar putea ajuta la o
încadrare cronologică exactă şi la o atribuire etnică
precisă. În cele ce urmează vom încerca să evidenţiem
caracteristicile acestor construcţii. 1. Valul Traian -
Tuluceşti sau Valul Galaţiului Cu
o lungime de 23 de kilometri, această lucrare defensivă are
capătul vestic situat în apropierea satului Şerbeştii Vechi
(comuna Şendreni), la aproximativ 200 de metri de meandrul Siretului,
iar cel estic la marginea localităţii Traian (comuna
Braniştea), în apropierea malului Prutului.[2]
Cercetările arheologice au dovedit existenţa a două faze de
construcţie a fortificaţiei, iniţiate la o diferenţă
de câteva secole una de alta, precum şi faptul că aceasta era
prevăzută cu o bermă de cca. 4,50 metri[3]
şi o palisadă de lemn care a dispărut prin ardere.[4]
Dată fiind orientarea nordică a şanţului şi
caracteristicile tehnice şi tactice, ridicarea valului este
atribuită romanilor.[5]
Dacă iniţial traseul său a fost pus în legătură cu Brazda lui Novac de N[6],
ulterior, avându-se în vedere unele asemănări în privinţa
dimensiunilor şi a aspectului general cu valul Vadul lui Isac - L.
Sasâc, s-a considerat că cele două făceau parte dintr-un
sistem unitar[7], conceput
de romani în timpul domniei lui Hadrian[8]:
,,ca un veritabil obstacol, fortificat manu
militari, într-o zonă deschisă, fără amenajări
naturale favorabile apărării”.[9]
Totuşi, dacă anumite similitudini structurale pledează pentru
identificarea arătată, funcţiile lor complet diferite nu mai
susţin ipoteza conform căreia cele două construcţii
reprezintă etape ale aceleiaşi lucrări. Asemănările
scoase la iveală de cercetarea perieghetică şi
arheologică pot fi urmărite doar pentru nivelul al doilea, pasibil
de a fi datat în secolul IV p. Chr. şi, cum se va vedea, doar pe o
distanţă de 34 de kilometri din traseul valului Vadul lui Isac -
Lacul Sasâc. Datorită suprapunerii noului orizont, nu mai pot fi
identificate caracteristicile primului nivel, astfel că, dacă
admitem pentru secolul IV p. Chr. (?) o refacere a fortificaţiei pe
parcursul ambelor valuri, o identitate ca structură între acestea
şi pentru prima fază de construcţie este mai mult
teoretică. În plus, ridicarea Troianului
din zona Brateşului de Sus, între capătul estic al valului
Traian - Tuluceşti şi cel vestic al valului Vadul lui Isac - L
Sasâc[10],
apare ca o corectură strategică ulterioară a
realităţilor din teren. Mult mai modest ca aspect şi de
dimensiuni mai reduse decât valurile între care se desfăşoară,
Troianul din zona Brateşului de
Sus nu poate fi corelat, din punct de vedere cronologic, cu nici unul
dintre acestea. În epoca bizantină recondiţionarea structurilor
defensive din zonă, sub influenţa noilor cerinţe din teren, a
determinat probabil ridicarea lui. În
privinţa necesităţilor care au stat la baza ridicării
valurilor, lucrurile sunt mai clare. Forma arcuită a valului Traian -
Tuluceşti, centrat pe castrul de la Barboşi[11],
este elocventă în acest caz. Dincolo de funcţia lui defensivă,
identică cu cea pe care valul dintre L. Cahul - L. Cartal o îndeplinea
pentru castrul de la Orlovka[12],
traseul său delimita probabil şi prata legionis.[13]
În măsura în care valul Traian - Tuluceşti ar fi îndeplinit,
împreună cu valul Vadul lui Isac - L. Sasâc, o funcţie de limes sau de limitibus[14],
desfăşurarea sa în teren ar fi fost cu totul alta, în
concordanţă cu principiile topo-geografice. Astfel, traseul
său s-ar fi continuat de la Traian (Braniştea) nu spre S, ci spre
N, spre Tecuci adică, ar fi urmărit în teren limita a două
mari unităţi de relief. Prin
urmare, datele la care au fost iniţiate cele două faze de
construcţie ale valului Traian - Tuluceşti trebuie puse în
legătură cu perioada în care a funcţionat castrul de la
Barboşi[15],
adică sec. II–III p. Chr. şi respectiv începutul sec. IV p. Chr[16].
Dacă pentru datarea în secolul II p. Chr. a primei faze de
construcţie a valului avem şi confirmări numismatice[17],
cronologia celei de-a doua faze rămâne deocamdată ipotetică[18].
2.
Valul Vadul lui Isac - L. Sasâc sau valul inferior al Basarabiei Cu o lungime totală de 126 de
kilometri, acest val îşi are capătul vestic pe malul Prutului în
satul numit Vadul lui Isac. După ce traversează Câmpia Bugeacului,
valul se opreşte între localitatea Tatarbunar şi Lacul Sasâc (liman
maritim). Parcurgând traseul valului, R. Vulpe[19]
identifica trei sectoare care ar fi fost ridicate succesiv: 1) Vadul lui Isac
- Bolgrad; 2) Lacul Ialpug - Lacul Katalbug, care nu prezintă
bermă; 3) Lacul Katalbug - Lacul Sasâc, tot fără bermă.
,,Aspectul neîngrijit” al ultimului sector ar indica o completare
ulterioară, făcută în grabă.[20]
Geograful german C. Uhlig[21]
constatând, în anul 1925, prezenţa bermei la valul Vadul lui Isac -
Lacul Sasâc numai pe o distanţă de 34 de kilometri, considera
că doar acest segment ar fi fost roman, restul valului fiind ridicat
ulterior de goţi. Tot pe baza aceluiaşi detaliu de
construcţie, s-a susţinut faptul că al doilea sector ar fi
fost ridicat în secolul IV p. Chr.[22]
Dată fiind desfăşurarea celor trei segmente în teren, între
limite naturale fiecare, este posibil ca între ridicarea unui val şi
continuarea sa cu următorul să fi trecut o perioadă de timp
mai mare de câţiva ani. Prin renunţarea la bermă trebuie
văzută fie o depreciere a tiparelor după care se ridicau
aceste construcţii, fie o ameninţare care a grăbit
lucrările. Orientarea
nordică a fossei, protejarea
surselor de apă (închide în incinta sa cele mai nordice lacuri),
principiile strategice (se desfăşoară între cursul Prutului
şi Lacul Sasâc) şi topo-geografice (separă Câmpia Bugeacului
de Podişul Basarabiei de Sud), care au stat la baza construcţiei
valului, demonstrează că el a fost ridicat de romani.[23] În privinţa datării şi,
implicit, a utilităţii valului, părerile sunt
împărţite. V. Pârvan[24]
considera că ar delimita teritoriul anexat Imperiului de Tiberius
Aelianus, iar R. Vulpe[25]
vedea în această fortificaţie o dublare defensivă a limes-ului scythicus. Fără
a insista prea mult asupra primei ipoteze, trebuie remarcat însă că
majoritatea acţiunilor relatate de inscripţia tiburtină (CIL,
XIV, 3608 = ILS, 986) se desfăşoară pe teritoriul Moldovei,
prea departe de bazele romane, pentru ca un strateg de talia guvernatorului
Moesiei să nu-şi fi asigurat un punct de sprijin în teren. În plus,
ducerea la bun sfârşit a acestor acţiuni cu un număr limitat
de trupe[26], şi
fără ciocniri armate majore, ne îndreptăţeşte
să credem că recunoaşterea ascendentului Romei de către
populaţiile din Barbaricum se
datorează, pe lângă prestigiul de care se bucurau romanii[27],
şi unor realităţi din teren, adică a unui mijloc de
presiune pe care Aelianus îl avea la dispoziţie, altul decât
demonstraţia flotei militare. În aceiaşi ordine de idei, asigurarea
protecţiei Tyrasului impunea, în primul rând, asigurarea dinspre nord a
drumului de legătură cu cetatea. Prezenţa trupelor imperiale
în cetatea amintită pentru a apăra interesele economice ale Romei
trebuie să fi fost anterioară secolului II p. Chr., când este
atestată misiunea extra prouinciam
a cohors I Hispanorum Veterana (CIL,
XVI, 44). Adoptarea erei romane de
către locuitorii Tyrasului (CIL, III, 781) la jumătatea secolului I
p. Chr., fie că este interpretată în sensul anexării
cetăţii în timpul lui Tiberius Aelianus[28]
sau doar a acordării unor facilităţi fiscale[29],
dovedeşte cu prisosinţă relaţiile economice care se stabiliseră
între părţi, de unde izvorăşte şi necesitatea
instituirii unui ,,protectorat roman”, care să impună interesele
Romei în zonă. La aceiaşi dată, cetatea Olbia caută
protecţia imperială, încheind o alianţă, symmachia, cu Roma.[30]
Este de remarcat faptul că cetăţile Tyras şi Olbia,
despre care avem dovezi că intraseră în sfera de
influenţă romană încă din timpul lui Tiberius Plautius
Aelianus, închideau căile de acces de la limanurile Nistrului şi
Bugului spre Marea Neagră. Nu este exclus, astfel, ca iniţiativa
ridicării cel puţin a unuia dintre segmentele valului Vadul lui
Isac - Lacul Sasâc să-i fi aparţinut guvernatorului Moesiei.
Crearea unui ,,spaţiu de siguranţă” la nordul gurilor
Dunării, mărginit cu o linie de demarcaţie, l-ar fi
îndreptăţit pe cel care a scris elogiul lui Aelianus să
considere că personajul său: ,,per
quem pacem prouinciae et confirmauit et protulit”.[31]
Un argument în favoarea creării unui ,,spaţiu de
siguranţă” în sudul Moldovei este şi dispariţia
către secolul II p. Chr., din izvoarele vremii, a neamurilor dacice ale caucoensilor şi cotensilor, anterior atestate în
spaţiul din stânga Dunării[32].
Aceste populaţii vor fi fost transferate peste fluviu sub denumirea
generală de transdanubieni. La
sud de Dunăre este atestată existenţa unui toponim Cauca / Caucae, pus în
legătură cu neamurile amintite.[33] Cum
cercetarea arheologică din ultimile decenii[34]
a relevat în mod convingător faptul că la o jumătate de secol
de la transferul de populaţie efectuat de Aelius Catus fondul demografic
prezent în Câmpia Română nu era atât de bogat încât să suporte un
nou transfer, de 100000 de oameni, pentru identificarea locului de
provenienţă al transdanubieni-lor
mutaţi de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus la S de Dunăre,
trebuie să se ţină seama de zonele în care a acţionat
guvernatorul roman. În
mod cert, un element care trebuie avut în vedere pentru stabilirea
cronologiei celorlalte sectoare ale valului Vadul lui Isac - L. Sasâc este
atestarea, în spatele valului, a numeroase aşezări din epoca romană,
datate în secolele II–III p. Chr. Descoperirea chiar în umplutura
şanţului a unui mic tezaur compus din 6 monede de la Constantin I
(306–337), două monede de la Costans (337–350) şi o monedă de
la Constantin I Gallus (351–354)[35]
nu demonstrează decât că valul a fost ridicat anterior mijlocului
secolului IV.[36] Lipsa
turnurilor de supraveghere şi semnalizare (turres sau speculae),
ori a unor fortificaţii în spatele său, dovedesc că rolul
valului Vadul lui Isac - Lacul Sasâc era mai mult de natură ,,birocratică”,
marcând lăţimea ,,cordonului sanitar” instituit de romani în
faţa Moesiei. Identificarea ipotetică în spatele valului a unor
drumuri strategice (via militaris),
sugerate de dispunerea în teren a unor tumuli romani[37],
probează faptul că, în caz de necesitate, valul ar fi fost
transformat într-un sistem defensiv.[38] 3. Valul lui Athanaric sau valul Moldovei
inferioare Desfăşurat între localităţile Ploscuţeni pe Siret şi Stoicani pe Prut, pe o distanţă de 90 de kilometri, valul Moldovei inferioare separă Câmpia Română de Podişul Moldovei. Cercetările arheologice au determinat existenţa unei palisade de lemn, care a sfârşit printr-un incendiu, şi a unor capcane, în faţa şanţului, concretizate prin gropi adânci şi dese.[39] Nu a fost atestată până în prezent existenţa între aceste gropi–capcane a unor murex. Un aspect inedit pe care îl oferă valul Ploscuţeni - Stoicani este poziţia şanţului, nu spre N ca la celelalte valuri din Moldova, ci spre S. Această observaţie a generat mai multe ipoteze legate de apartenenţa etnică a construcţiei. C. Schuchhardt[40], A. D. Xenopol[41] şi V. Pârvan[42], ignorând acest ultim amănunt, îl atribuiau romanilor, punându-l în legătură cu valul Vadul lui Isac - Lacul Sasâc, pe care l-ar fi continuat. Contradicţia a fost observată de E. Fabricius[43] şi C. Uhlig[44]. R. Vulpe[45], punând accentul tocmai pe orientarea sudică a şanţului, atribuia pe baza textului lui Ammianus Marcellinus (XXXI, 3, 7) ridicarea valului goţilor conduşi de Athanaric. Reluând discuţia cu noi argumente şi dintr-o altă perspectivă, I. Ioniţă[46] combate această ipoteză şi propune identificarea Valului lui Athanaric cu valul Moldovei de mijloc, dintre Prut (satele Victoria şi Cârniceni) şi Nistru (în zona oraşului Paşcani). În privinţa valului Moldovei inferioare, autorul citat concluziona: ,,linia pe care ulterior s-a construit valul Stoicani - Ploscuţeni, a fost marcată în teren fie de romani, fie de o populaţie care a trebuit să ţină seama de interesele acestora”.[47] Cum elementele care au stat la baza ridicării valului sunt tributare tiparelor romane, observaţia enunţată pare justă. Rămâne însă de explicat în ce condiţii au ridicat romanii această construcţie.[48] Poziţionarea şanţului demonstrează clar că valul este ,,adresat” unui adversar aflat la data ridicării lui în S, SE, în Câmpia Română. La aceiaşi dată, zona din nordul gurilor Dunării trebuie să se fi aflat sub controlul Imperiului din moment ce strategii romani par să nu se teamă de un atac venit din această parte. Ridicarea unui val roman, cu şanţul spre S, este logică numai în timpul existenţei provinciei Dacia (106–271 / 275), întrucît se încerca îngreunarea accesului barbarilor, prin trecători, în spaţiul intracarpatic. Strategii romanii trebuie să fi avut în vedere, totodată, şi prezenţa sarmaţilor în Câmpia Română[49], sub un strict control.[50] Dacă administraţia imperială ar fi urmărit, exclusiv, doar principii militare, atunci cea mai uşoară cale de a bara accesul barbarilor spre Câmpia Română, şi de aici, spre sudul Dunării, ar fi fost ridicarea unui limes între Carpaţi şi Prut sau Dunăre, poate sprijinit pe cel din jurul Barboşiului.[51] Aceste observaţii pot fi corelate cu măsurile luate de Hadrian, pentru a pune capăt crizei din anii 117–118 (Vita Hadriani, 5, 2; 6, 6; Cassius Dio, 69, 5, 2). Atunci, deşi roxolanii ameninţau un larg front şi distruseseră unele castre din Subcarpaţii Munteniei[52] sunt pacificaţi, de la distanţă, suspect de uşor şi fără a se folosi forţa.[53] Retragerea administraţiei imperiale din Muntenia şi sudul Moldovei este urmarea firească a unei restitutio. Un rex datus investit în urma unui acord prealabil, menţinea liniştea supuşilor şi asigura pacea frontierei romane, preluând şocul presiunilor din E.[54] Prevederile tratatului de amicitia, sunt cele obişnuite în astfel de cazuri. Prima clauză care marchează momentul iniţial al relaţiei de amicitia este appellatio regis, adică proclamarea regelui barbar sub titulatura de rex amicus populi Romani[55]. În schimbul unor stipendii (Vita Hadriani, VI, 6), sarmaţii se obligă să asigure securitatea frontierelor şi să nu întreprindă incursiuni în Imperiu. În acelaşi timp, pentru a-i cointeresa la apărarea zonei, le este cedat teritoriul dintre Dunăre şi Carpaţii de Curbură, adică Muntenia, de la limes-ul Alutanus până la limes-ul scyticus. Revenind la relaţiile nou stabilite între părţi, se ştie că dacă amicitia era forma acestora, fondul lor, punctul de plecare, era aproape invariabil, deditio, capitularea necondiţionată, care conţinea în sine atât actul dispariţiei cât şi cel al reconstituirii ca subiect de drept a învinsului, prin voinţa discreţionară a Romei.[56] Cum la data încheierii tratatului, Hadrian se afla încă în Moesia Inferior, iar izvoarele scrise nu au înregistrat existenţa unei expediţii de pedepsire a barbarilor, singurul motiv plauzibil care i-ar fi determinat pe roxolani să capituleze necondiţionat ar fi fost tăierea legăturilor cu bazele din stepele nord-pontice şi a oricăror mijloace de retragere prin închiderea culuarului din sudul Moldovei cu valul dintre Siret şi Prut. Sub ameninţarea de a fi încercuiţi şi copleşiţi numeric de trupele imperiale, aceştia vor fi acceptat prevederile tratatului. În acest sens trebuie înţeleasă renunţarea lui Hadrian la Muntenia şi sudul Moldovei, zone deosebit de importante pentru Imperiu cel puţin din punct de vedere economic, altfel uşor de apărat prin ridicarea unui sistem defensiv pe aliniamentul valului Moldovei inferioare, dar continuat şi dincolo de Siret, până la coroana Carpaţilor. O măsură similară va întreprinde împăratul şi la frontiera vestică, unde a cedat iazigilor zone din Dacia traiană. Planul creării unei zone ,,de intercepţie şi control” în faţa graniţei, ce a dus la aceste cesiuni teritoriale rezolva în acelaşi fel două situaţii aproape identice: controlul asupra Câmpiei Munteniei şi asupra Câmpiei de V. Dacă avem în vedere că până la războaiele marcomanice atacurile asupra Daciei au încetat, atunci soluţia aleasă de Hadrian, replierea şi consolidarea frontierelor, s-a dovedit viabilă. Împreună cu valul Traian - Tuluceşti şi cu Troianul din zona Brateşului de Sus, valul Stoicani - Ploscuţeni, formează un ansamblu care ermetizează punctele romane de la Barboşi, Orlovka, Novoselskoe, Izmail şi cele mai nordice surse de apă. Acest ansamblu nu a fost ridicat conform unui plan unitar, ci independent, în timp, pe măsură ce necesităţile din teren se modificau. 4. Valul
Lacul Cahul - Lacul Cartal Traseul acestui val cu şanţul spre N începe de la malul de S al Lacului Cahul. Formând un semicerc centrat pe fortificaţia de la Orlovka[57], valul se îndreaptă înspre SV, spre Lacul Cartal. Fragmentele de amfore romane şi de ceramică roşie recoltate au probat că valul şi şanţul erau în uz în primele secole ale erei creştine[58]. Funcţia sa, cum am arătat, comparabilă cu cea pe care o îndeplinea valul Traian - Tuluceşti pentru castrul de la Barboşi[59], era de a proteja fortificaţia de la Orlovka. Trupele care deserveau acest sistem defensiv, pe lângă ţinerea sub observaţie a populaţiilor din Barbaricum, trebuiau să asigure şi vadurile de trecere ale fluviului. * * * Începând din a doua jumătate a secolului I p. Chr., şi mai ales în timpul Flavienilor[60], principiile defensive statornicite de Augustus (Tacitus, Anale, 1, 3, 6; 6, 11, 4; Cassius Dio, 56, 33) vor fi adaptate noilor cerinţe din teren. Apărarea marilor frontiere naturale, aflate într-o permanentă ameninţare, necesită crearea unor ,,spaţii de siguranţă” şi ridicarea unor ,,capete de pod” în Barbaricum, adică a unui limes dincolo de limes (Vorlimes). Aceste realităţi vor deveni cu timpul elemente de simbioză pe plan cultural, cu alte cuvinte ,,elemente agregante”.[61] Trasarea liniilor de demarcaţie sub forma unor valuri de pământ cu punctele lor de trecere controlate[62] a polarizat treptat grupuri tot mai însemnate de barbari spre această zonă, chiar şi acolo unde iniţial, datorită politicii ,,spaţiului de siguranţă”, regiunile translimitane erau mai slab populate. Prezenţa în izvoarele secolului II p. Chr. (CIL, III, 1209; 1363) a unor conductores pascui et salinarum care îşi aveau birourile pentru perceperea impozitelor tocmai la periferiile provinciei[63], adică în vecinătatea regiunilor în care existau cele mai bune terenuri pentru păşunat, demonstrează că în faţa limes-ului propriu-zis pulsa o vie activitate economică. Aflate în afara provinciei, aceste păşuni erau puse în valoare de populaţiile de pe ambele părţi ale liniei de demarcaţie, astfel că administraţia romană va interzice stabilirea sau păşunatul ,,pe un teritoriu de patruzeci de stadii de la hotarele Daciei” (Cassius Dio, 72, 3, 1-2). Legăturile economice regulate între cei aflaţi în spatele valurilor şi cei aflaţi în faţa lor au generat interese comune. Integrarea economică şi socială a acestei zone s-a bazat pe existenţa unor relaţii de schimb cu caracter complementar, relaţii presupuse pe baza distribuţiei monedelor romane în teren, precum şi a altor artefacte romane. Aşadar, ,,Vorlimesul” era o zonă marginală, a cărei trăsătură definitorie o reprezenta prelungirea, peste linia de demarcaţie, a economiei romane, devenind astfel o periferie a acesteia.[64] Identificarea în Barbaricum, la o distanţă destul de mare faţă de limes-ul propriu-zis, a unor elemente, în ultimă instanţă defensive, denotă importanţa sudului Moldovei în cadrul sistemului defensiv roman de la Dunărea de Jos. Instrumentele care reglementează relaţiile Imperiului cu populaţiile vecine sunt juridice şi militare. Decalajul intervenit între nivelul de dezvoltare al civilizaţiei romane şi cel al societăţii barbare, pe de o parte, precum şi instabilitatea social–politică a lumii barbare, pe de altă parte, au determinat statul roman, în special în epoca imperială, să utilizeze un instrumentar variat în punerea în practică a diplomaţiei faţă de Barbaricum. Pentru spaţiul care ne interesează, fără a insista asupra statutului acordat unor populaţii barbare, statut reglementat de normele dreptului roman, vom sublinia mijloacele concrete folosite pentru impunerea intereselor Imperiului. Astfel, mijloacele juridice sunt îndeplinite prin crearea unor ,,spaţii de siguranţă” în faţa limes-ului, mărginite de valuri de pământ. Lipsite de turnuri de tip turres ori specula şi de fortificaţii de tip castra sau castella, aceste valuri aveau rolul unor hotare convenţionale (limitibus). La baza ridicării lor stau câteva principii comune[65]: a) capetele valului se sprijină pe limite naturale, râuri sau lacuri; b) traseul valului urmează cu stricteţe formele de relief, separând o zonă de câmpie de una colinară; c) valul închide în incinta sa marile surse de apă. Deşi îndeplinesc un rol de ,,natură birocratică”, datorită principiilor arătate, valurile de pământ pot fi transformate cu uşurinţă în elemente defensive, cu atât mai mult acolo unde în incinta din spatele lor se află şi drumuri. În timp, aceste contrucţii au fost modificate, completate sau părăsite, în funcţie de necesităţile din teren. După recuceririle constantiniene o parte dintre ele au fost refăcute, lucru dovedit de stratigrafia valului şi de profilul şanţului. Modificările ulterioare, intervenite la anumite perioade de timp, fac aproape imposibilă stabilirea datei iniţiale la care valurile au fost ridicate. Principiile militare se bazează pe demonstraţii de forţă, navale sau terestre, şi pe ridicarea unor fortificaţii destinate cantonării legiunilor, protejate înspre zona de contact cu un val de pământ, iar pe flancuri de limite naturale, râuri sau lacuri, ceea ce făcea ca şansele unui atac prin surprindere să fie foarte mici. Aceste valuri, de dimensiuni mai reduse decât primele, au o formă semicirculară, acoperind ,,protectiv” fortificaţia aferentă. Ele fac parte din sistemul defensiv al castrelor, limitând probabil şi territorium legionis. Stabilirea momentului cronologic la care au fost ridicate este ceva mai uşor, acesta fiind pus în legătură cu data la care a început să funcţioneze castrul. Costin CROITORU
|
