|
Institutul Pentru Cercetarea
Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I ISSN 1583-1817 Autor: Nicolae LUPU pag. 71-106 STAŢIUNEA ROMANĂ
DE LA BOIŢA (JUD. SIBIU)[1] DIE ARCHÄOLOGISCHEN
AUSGRABUNGEN
IN BOIŢA (CAPUT STENARUM) (Zusammenfassung) Die Ausgrabungen
in Boiţa (jud. Sibiu) begannen im Jahre 1957. In diesem Jahre
sollten sie nur die Existenz der römischen Station an Ort und Stelle
feststellen. Es wurden 2 Schnitte ausgeführt die das Fundament der zwei Mauer
der westlichen Seite des Lagers ans Licht brachten. Im Jahre 1958
endeckte man die Thermen und die Zollstation (Portorium). Nach einer
Unterbrechung von mehreren Jahren nahm man die Asugrabungen wieder auf. Das Lager der
Station dessen Existenz schon von lange her im Verdacht war, besteht aus zwei
parallelen Mauern, deren Ausmass nur 46 m x 47 m beträgt und in der Technik opus incertum gebaut worden ist. Es
handelt sich um ein kleine Lager, das einer Vexillation der XIII Gemina
Legion gehörte. Von diesen Mauern ist die äusserste Mauer stärker und nicht
ringsherum mit der zweiten Mauer begleitet. Die Östliche und teilweise auch
die südliche inwendige Mauer fehlt. Im Schnitt nr. 15, in einer Tiefe von 1,70 m
erschienen die Spuren eines Holtzbauwerkes, das dem früheren Lager gehörte
und von einer römischen Kohorte vorher gebaut worden war. Ein Zigelstück mit
der Inschrift COH I wurde auch ans Licht gebracht, das die existenz eines
Lager auch bestätigt. Das einzige Tor
des Lagers ist an der westlichen Seite vorgesehen. In der
nord-westlichen Richtung des Lagers ist der wirtschaftliche Komplex entdeckt
worden. Seine Grundmauer waren nur 0,30 m in der Tiefe gesetzt und bestehen
aus gerollten Stein. An einer Wand, ausserhalb, traff man einen münzhort mit
214 Münzen (Denare und Antoniniane). Die letzte Münze ist im Jahre 243
geprägt worden. Das archäoligische Material besteht aus weniger Keramik, ein
paar Eisengegenständen, Münzen und Ziglen. Das Ende der Station Caput
Stenarum ist im Jahre 245 datiert worden, ale sie durch die Karpen zerstört
Worden ist. În istoriografia secolelor XIX şi XX este menţionată existenţa unor urne antice pe hotarul satului Boiţa, jud. Sibiu, sat aşezat la gura Strâmtorii Turnu-Roşu.[2] În aceste menţiuni scrise se fac trimiteri asupra aşezării satului referindu-se şi la toponimul Caput Stenarum.[3] Drumul care trece pe aici, intrând în strâmtoare sau venind dinspre ea este numit de localnici „Drumul lui Traian“. Urmele sale mai pot fi urmărite din loc în loc prin defileu, de o parte sau de alta a Oltului. Ele au fost observate şi de ţărani pe hotarul satului Boiţa şi anume pe dealul care desparte teritoriul acestuia de cel al Tălmaciului, mai precis pe coasta sudică a sa. Pe acest deal puţin mai la N, se află ruinele cetăţii medievale „Landskrone“, care de fapt este situată pe hotarul Tălmaciului. Înspre N–E, teritoriul satului Boiţa este mărginit de dealul „Măgura“, care are o înălţime de peste 600 m, în timp ce spre S se mărgineşte cu teritoriul satului Turnu Roşu (fost Porceşti), de care îl desparte Oltul. Înspre V se deschide defileul Oltului care curmează aici Carpaţii ajungând până la Râmnicul Vâlcii şi apoi mai departe spre S. Cu toate că această zonă a fost intens circulată, atât în Antichitate cât şi în Evul Mediu, descoperirile arheologice nu sunt deosebit de numeroase. De pe hotarul satului sunt menţionate: un ciocan perforat de piatră şlefuită din epoca neolitică şi un topor de silex, de asemenea din neolitic, descoperit pe „Colnice“. Repertoriul arheologic mai menţionează, ca provenind de aici, un vas cu două toarte dintr-o epocă nedeterminată şi două pietre de râşniţă din „epoca sclavagistă“.[4] De asemenea, de pe hotarul satului Turnu Roşu, provine un topor de piatră datând din epoca bronzului, aparţinând culturii „Schneckenberg“, aflător în Muzeul Brukenthal. În fosta colecţie Ackner se aflau săgeţi scitice de bronz, respectiv vârfuri de săgeţi, datând din prima vârstă a fierului, iar dintr-un loc neprecizat de pe hotarul aceleiaşi localităţi, mai sunt menţionate fragmente dintr-un chiup de culoare cenuşie, ornamentat cu linii ondulate din epoca romană, păstrate de asemenea la Muzeul Brukenthal.[5] Pe hotarul localităţii Tălmaciu a fost menţionată existenţa unui castru roman.[6] Cu toate investigaţiile efectuate de noi în mai multe rânduri, nu au mai putut fi identificate urmele lui. Este adevărat că pe un loc din apropierea vetrei satului, pe o suprafaţă orizontală, arabilă, situată lângă drumul de ţară care duce din Tălmaciu la Sadu, am descoperit o toartă de la un vas mai mare din epoca romană. Alte resturi din această epocă nu au mai putut fi descoperite în acest punct. Toarta respectivă a fost adusă aici în împrejurări pe care nu le putem preciza. Într‑o fotografie aeriană se putea observa pe înălţimea din vestul vetrei satului Boiţa, numită „Dealul Turcilor“, o fortificaţie de pământ, de forma unui patrulater. Deplasându-mă la faţa locului nu am mai putut-o identifica pe teren. Pe dealul din stânga Oltului, numit de localnici „Feştung“ (de la termenul german Festung – întăritură), au fost observate de asemenea valuri de pământ, dar care reprezentau de fapt amplasamente de tunuri din primul război mondial. Punctul toponimic al staţiunii romane de la Boiţa poartă denumirea de „În Rude“ şi se află la o depărtare de cca. 500 m, în direcţie estică de vatra satului. Mergând în amonte pe marginea Oltului, după ce treci de vechea „Ţiglărie“, se observă uşor un teren mai ridicat, pe care se află aşezarea. În Tabula Peutingeriană zona de la gura strâmtorii, în care se află şi staţiunea romană, este consemnată sub denumirea de Caput Stenarum, respectiv în traducere Capătul Strâmtorilor. Cunoscutul istoric vienez Carl Patsch, reluând pe Iordanes, îl cita când afirma: „... quae patria (Dacia) in conspectu Moesiae sita trans Danubium corona montium cingitur, duos tantum habens accessum unum per Boutas, alternum per Tapas“.[7] Patsch arată mai departe că termenul Boutae era denumirea strâmtorii care în timpul împăratului Traian purta acest nume, iar Caput Stenarum este denumirea pe care a primit-o mai târziu, dar înainte de secolul III e.n., sau mai înainte de jumătatea lui, căci Tabula Peutingeriana a fost întocmită în jurul anilor 260–270, precum a arătat C. Daicoviciu.[8] Staţiunea romană din acest punct a intrat şi în atenţia lui Grigore Tocilescu şi a lui P. Polonic care au vizitat locul, precum se pare, dar care nu au întreprins cercetări aici.[9] Într-o lucrare cu caracter monografic, Ioan Albescu, fost profesor în Sibiu, originar din Boiţa, menţionează că la punctul denumit de localnici „În Rude“ se observă pe teren urme ale unor foste construcţii.[10] Ele sunt răspândite pe suprafaţa terenului şi constau din fragmente de ţigle, olane şi cărămizi. Acest lucru ni s-a confirmat cu ocazia unei deplasări pe teren pe care am efectuat-o împreună cu Mihail Macrea, fost profesor la Universitatea din Cluj, în scopul de a observa situaţia de pe teren şi a stabili data începerii săpăturilor arheologice. Precum am afirmat deja, staţiunea se află pe un platou care reprezintă de fapt cea de a doua terasă a Oltului.[11] Râul curge la o distanţă de 60 m în sudul aşezării. Platoul a fost încă în antichitate orizontalizat şi amenajat. El are latura de S, respectiv cea dinspre Olt, fortificată cu un zid construit din piatră de stâncă legată cu mortar în tehnica opus incertum. Lungimea acestei fortificaţii măsoară 70 m. Zidul care a menţinut până astăzi linia dreaptă, orizontală, a vârfului pantei platoului a fost înfipt direct în pământ. Astfel panta terasei s-a păstrat nealterată până astăzi şi ea comportă o înălţime de 3,50 sau uneori 4 m înălţime faţă de cea următoare, respectiv faţă de prima terasă a Oltului, după cum am afirmat mai sus. Grosimea zidului este de 0,80 m, având din loc în loc, la distanţa de 7–8 m mici contraforturi (Fig. 2) în scopul de a susţine zidul propriu zis.[12] Şi pe latura de V platoul este mai înălţat cu 2,50–3 m faţă de terenul din faţa sa. Spre N, terenul coboară lin de pe platou, până ajunge după vreo 50 m într-un loc cu multă apă, aproape mlăştinos, motiv pentru care suprafaţa sa nu este cultivată de către localnici. Spre E terenul coboară de asemenea treptat, iar după cca. 100 m ajunge să se confunde cu prima terasă a Oltului. Suprafaţa pe care au fost ridicate castrul şi construcţiile este folosită de locuitorii satului Boiţa, an de an, pentru cultivarea cartofilor şi porumbului, existând pe alocuri şi câte o parcelă de ovăz. Din loc în loc, printre parcele, au fost adunate şi depozitate fragmente de cărămizi, ţigle şi pietre, care ieşeau în urma plugului şi care constituiau impedimente în desfăşurarea muncii câmpului. Săpăturile arheologice au început în vara anului 1957 fiindu-le fixate următoarele obiective: 1) stabilirea caracterului întregii aşezări şi cercetarea acesteia; 2) stabilirea mai exactă a rostului pe care l-a avut fiecare parte a ei; 3) cronologia aşezării şi a construirii ei. Porţiunea de teren care a intrat mai întâi în atenţia noastră, respectiv a lui M. Macrea şi a semnatarului acestei lucrări, se afla pe latura de vest a platoului, care – dat fiind că nu era cultivată şi era acoperită de tufişuri şi bălării – a oferit posibilitatea imediată de începere a lucrărilor. Terenul supus cercetării se afla în pantă, care urcă relativ abrupt pe platou. Săpăturile au început în luna august 1957, prin secţionarea laturii de V a platoului. Rezultatul acestei secţiuni a fost relevant întrucât a pus în evidenţă baza a două ziduri de piatră la o distanţă de 2 m unul de celălalt. Cele două ziduri erau construite din piatră de stâncă legată cu mortar în tehnica opus incertum. În jurul lor s-a descoperit mulă piatră de carieră căzută din ziduri, datorită căreia delimitarea zidurilor propriu-zise s-a făcut destul de greu (v. şi Fig. 27 din MCA 6, p. 431). Baza zidului exterior are o grosime de 2,5 m, iar cea a zidului interior este de 1,20 m. Între cele două ziduri pământul depus are o culoare de un galben–verzuie şi este lipsit de impurităţi. Este vorba de fapt de agger-ul zidului de incintă. Alte două secţiuni au fost executate în anii următori tot aici pe latura vestică. Ele au confirmat existenţa celor două ziduri oarecum paralele, ca şi existenţa unui şanţ din faţa zidului de incintă, în exterior, pe aceeaşi latură vestică. Grosimea zidurilor nu este egală peste tot, fapt care s-a constatat de fiecare dată, ele variind între 2,40 m şi 2,50 m, cel exterior şi între 1,20 şi 0,85 m cel interior. Aceste diferenţe erau sesizabile în funcţie de depărtarea faţă de poarta de intrare, unde ele erau mai groase. De asemenea, de-a lungul întregului traseu, zidurile nu-şi păstrau aceeaşi grosime, ele fiind mai groase la colţurile castrului. La poartă, distanţa dintre cele două ziduri se micşora, ea măsura doar 0,80 m. Sub zidul de incintă, care a fost secţionat, au fost descoperite fragmente de tegule, mărturie că înainte de construirea castrului au mai fost ridicate aici şi alte construcţii. În exteriorul zidului de incintă au fost descoperite puţine fragmente ceramice şi un vârf de lance cu tocul puţin ştirbit. Sondând platoul castrului cu mai multe secţiuni, s-a putut constata că zidurile sale sunt mult mai restrânse decât se credea. Cele patru laturi ale lui închid o suprafaţă de 46 x 47 m, fiind, deci, aproape pătrată. Datorită dimensiunilor sale modeste, am fost tentaţi să folosim în lucrarea de faţă termenul de „castellum”, aşa cum erau denumite în antichitate fortificaţiile ridicate de romani în apropierea drumurilor de circulaţie şi pentru faptul că aici avem de-a face cu o mică şi singură unitate, respectiv detaşament, din legiunea a XIII-a Gemina. Colţurile zidului de incintă, respectiv cel exterior, nu se împreună în unghi drept, ci se rotunjesc, iar laturile propriu zise sunt uşor bombate spre exterior (vezi Fig. 4). Castrul de la Boiţa prezintă unele particularităţi, precum afirma şi Mihai Macrea.[13] În primul rând, zidul de incintă este flancat în interior, la o distanţă variabilă, de către cel de al doilea zid, observat pentru prima dată în secţiunea I din 1957, despre care am relatat mai sus. Până la o anumită înălţime, spaţiul dintre cele două ziduri a fost umplut cu pământ, el constituind de fapt agger-ul propriu-zis, a cărui suprafaţă reprezenta în antichitate drumul de rond. Zidul din interior avea scopul de a apăra zidul de incintă de presiunea agger-ului şi de a asigura o mai bună circulaţie pe agger. Se constată însă că pe laturile de est şi parţial pe cea nordică zidul interior lipseşte, ceea ce ne facem să presupunem că aici a fost construit un pod de lemn, iar accesul pe el era realizat cu ajutorul pământului care era depus pe marginea acestui pod. Asemenea ziduri care flanchează zidul de incintă au mai fost construite şi la alte castre de pe marginea Oltului, ca cele de la Hoghiz sau de la Angustia (Breţcu).[14] Săpăturile executate pe laturile de sud şi parţial pe cea de vest au dus la constatarea că pe aceste laturi zidul interior lipseşte. Lipsa zidului interior pe laturile estică şi în parte pe cea sudică, poate se datorează şi faptului că fortificaţia este apărată pe aceste laturi de mlaştinile din imediata apropiere, sau agger-ul a fost înlocuit de un presupus pod de lemn. Zidul de incintă de pe latura vestică şi în parte de pe cea nordică s-a răsturnat! Cel de pe latura nordică a căzut spre S, respectiv înspre zidul din interior, în timp ce zidul vestic a căzut în afară, adică spre exterior, poate şi datorită faptului că fusese construit pe pantă. Lăţimea zidului căzut la pământ nu era peste tot egală, ea măsurând uneori 2,20 m, alteori 1,80 m sau chiar mai puţin. Pe latura de N el măsura în lăţime 3,70 m. Castrul dispunea de o singură poartă situată pe latura vestică. Cele două ziduri „paralele“ se apropie aici mai mult unul de altul, aşa cum am menţionat mai sus. Deschiderea porţii era relativ mică, măsurând doar 2,60 m, iar în mijlocul acestei deschideri au fost depuse încă din antichitate nişte pietre sub forma unui stâlp inform, legat cu mortar, în tehnica folosită la ziduri. Acesta ocupa mijlocul deschiderii porţii, pe o lăţime de 0,80 m. Înălţimea sa era la data dezvelirii de 0,45 m. Pe suprafaţa interioară a castrului nu au fost puse în evidenţă construcţii de nici un fel, ceea ce reduce semnificaţia fortificaţiei, rezervându-i doar funcţia de apărare. În secţiunea 1 (1973), practicată şi în interiorul incintei, plecând de lângă zidul nordic al castrului, au fost observate resturi de cărbune şi cenuşă, dovadă că aici a avut loc un incendiu, înainte de construirea fortificaţiei; urmele de cărbune se află la o adâncime de 0,30 m sub nivelul antic de călcare şi au fost acoperite o dată cu lucrările de amenajare a platoului înainte, deci, de construirea castrului. Din secţiune a fost scoasă o cărămidă cu inscripţia LEG.XIII G. În şanţul acestei secţiuni au fost descoperite şi două piroane de fier, pe porţiunea din interiorul castrului, precum şi urme de arsură în strat compact pe o lungime de 1,10 m. Zidul interior de pe latura nordică face un frumos arc de cerc, înconjurând platoul castrului pe colţul de N–V, continuând apoi pe latura vestică până la poartă. Aici, la extremitatea sa, am întâlnit o gaură de stâlp pe care am evacuat-o fără să descoperim nimic în interiorul său. Lângă ea, pe marginea estică, am găsit o bucată de zgură, un fragment de lucernă şi o mică bucată de sticlă irizată, precum şi un fragment dintr-o cărămidă cu un motiv obişnuit constând dintr-o linie în zig-zag pe dosul ei. Săpăturile din zona porţii au scos în evidenţă zidurile care flancau intrarea de o parte şi de alta. Acestea erau durate din pietre de aceeaşi natură, dar de dimensiuni mult mai mari. Zidurile erau amplasate pe marginea unui şanţ în formă de ic, care se întindea pe toată latura vestică a platoului, respectiv a fortificaţiei, fapt constatat şi de celelalte secţiuni de pe această parte. În componenţa umpluturii cu pământ au intrat şi fragmente de ţigle şi pietre de diferite mărimi. Şanţul are o deschidere de 5,25 m şi o adâncime de 1,70 m. Acestora li se mai adaugă nişte mici fragmente de vase ceramice şi două obiecte de bronz de dimensiuni mici patinate în verde. Mai multe secţiuni care începeau de pe latura de nord şi se succedau până în apropierea porţii, pe latura de vest, urmăreau zidul interior. S-a constatat că acesta s-a păstrat, în ce priveşte temelia, mulţumitor. În una din ele, situată la o distanţă de 18 m de colţul de NV al castrului, pe latura de V, au fost descoperite pietre de relativ mici dimensiuni, în mare parte rulate, depuse sub forma unui strat pe o grosime de 15–20 cm. Din săpătură au ieşit fragmente de vase, nişte piese de fier cărora nu li s-a putut stabili rostul, puternic oxidate, alături de fragmente de tegule. Fragmentele ceramice proveneau de la vase de culoare neagră cu buza orizontală, prevăzută cu cercuri concentrice imprimate în pasta moale. La 0,70 m adâncime s-a descoperit o monedă de bronz cu efigia lui Antoninus Pius (?), puternic corodată, a cărei legendă nu s-a mai putut observa, fiind complet ştearsă. Secţiunea a mai pus în evidenţă urmele unui şanţ antic pe o distanţă de 3 m, după care acestea au dispărut. Nu i s-a putut descoperi semnificaţia. Secţiunea 1 (1973), care traversa suprafaţa castrului de la N la S, cum am avut ocazia să mai menţionăm, a oferit observaţia unui şanţ orientat E–V în formă de ic (m 27–32 ai secţiunii), la 19 m depărtare de zidul nordic. Adâncimea lui este de 2,60 m de la suprafaţa actuală a terenului. Mai precizăm că în secţiunea nr. 15 am surprins urmele unei construcţii de lemn, care fusese arsă, urmele de cărbune apărând în săpătură de la 1,50 m. În parte, forma sa nu s-a mai putut stabili deoarece se afla la o adâncime prea mare (m 17–25 ai secţiunii). TERMELEConstrucţia termelor este situată pe partea de S a platoului. Săpăturile au pus în evidenţă mai întâi o construcţie situată la baza terasei pe care se află clădirea propriu-zisă a băilor, în parte înfiptă în panta sa. Săpăturile au început încă în 1957, tocmai în acest punct unde a fost dezvelită o construcţie în opus incertum, tencuită. În partea sudică, această construcţie are un perete drept care în extremitatea dreaptă face un arc de cerc în direcţia estică şi apoi nordică, până la 180 de grade, după care se îndreaptă direct spre N. În partea stângă, spre V, construcţia dispune de un zid asemănător, mult mai scund la data dezvelirii, orientat S–N, care continuă pe o distanţă de 2 m când încetează. În partea inferioară, zidurile închid un spaţiu cu două laturi drepte, spre S şi spre V. La o depărtare de 1,70 m în direcţie vestică a fost dezvelit un alt zid, orientat S–N, a cărui grosime este de 2 m, executat în aceeaşi tehnică. În extremitatea sudică a acestuia se păstrează şi urmele unui alt zid E–V, pe o distanţă de 6,50 m, după care îşi schimbă direcţia şi se îndreaptă spre N, potrivit indicaţiei pe care o prezintă cele patru pietre ce se păstrează in situ. Din punctul de vedere al amplasării, construcţia pe care am descris‑o este situată pe suprafaţa primei terase a Oltului şi se află astfel în afara suprafeţei platoului destinat clădirii băilor propriu-zise. În interiorul acestei construcţii, au fost descoperite fragmente de tegule, de cărămizi, bulgăraşi de mortar, toate amestecate cu pământ. Mai menţionăm ca provenind tot de aici şi unele fragmente de tegule mammate şi de tubuli. După îndepărtarea dărâmăturilor şi pământului din interior, am putut face constatarea că pavimentul din interior era bine netezit constând dintr-un strat de opus caementicium de 6,5 cm grosime, la care s-a folosit mult mortar. Sub stratul de opus caementicium s-au găsit în continuare fragmente de cărămizi şi de tegule şi tegule mammate sparte şi înnegrite de fum şi funingine. Datorită stratului de apă freatică foarte apropiat de suprafaţa terenului, săpătura nu a mai prezentat interes, dat fiind faptul că nu se mai putea continua, spre a constata felul în care s-a construit. O bună parte din interiorul clădirii era căptuşit cu tegule şi cu cărămizi pentru a-i asigura rezistenţa necesară şi a-i face pereţii impenetrabili din partea apei.[15] După părerea noastră, această construcţie trebuie să fi fost un rezervor de apă de tipul celui descris de Vitruvius (V, 10, 1), folosit la băi, pentru încălzirea apei, cu atât mai mult cu cât şi în cazul de aici au fost puse în evidenţă urmele existenţei unui hipocaust, prin cărbunii descoperiţi, prin fragmentele de tegule mammate şi de tubuli, toate înnegrite de fum. Apa încălzită aici era transportată spre băile din imediata apropiere, de pe terasa situată alături (v. şi Pl. II din MCA 7, pp. 412-413). Cărămizile descoperite aici aveau dimensiunile de 42 x 18 x 5 cm. Clădirea propriu-zisă a băilor a fost deci amplasată pe platoul cu margine consolidată. Legătura dintre rezervorul de apă şi clădirea băilor se făcea pe sub un acoperiş de ţiglă, care surpându-se se găseşte sub forma unor fragmente, foarte numeroase de altfel, care descriu ductul său. Ele descriu un acces în pantă uşoară şi ajung pe platou până lângă peretele vestic al termelor. Forma construcţiei lor este caracteristică termelor romane mici, având şase încăperi la fel de modeste. Zidurile sale nu sunt peste tot la fel de groase. Cele ale laconicum-ului sunt de 0,70 m, iar spre partea sa ovală ele măsoară 0,63 m. Înălţimea la care se păstrează nu atinge înălţimea pragurilor de la uşi, încât acestea nu au putut fi cu certitudine stabilite şi măsurate. Laconicum-ul avansează spre N şi se termină, ca de obicei, într-o rotondă cu deschizătura la mijloc. În interior, această încăpere măsoară 7 m în lungime şi 4,70 m în lăţime. În interiorul său trebuie că se intra prin încăperea a, care trebuie să fi fost un relativ mic apodyterium (vestiar), în care cei ce făceau baie îşi lăsau hainele. Urma apoi un modest tepidarium, iar apoi se intra într-un spaţiu tot atât de mic, caldarium şi, în fine, în laconicum. Celelalte încăperi trebuie să fi fost un frigidarium şi eventual un unctorium, dacă ar fi să ţinem seama de încăperile de bază ale băilor romane mai mari, pe care nu se ştie dacă le putem aplica şi termelor de aici. Din pavimentul laconicului se mai păstrează o porţiune situată lângă peretele dinspre încăperea b, având o formă patrulaterică, aproape pătrată, groasă de 10 cm, constând din balastru cu mortar şi mici bucăţi de cărămidă pisată. Această rămăşiţă este ceea ce s-a mai păstrat din stratul de opus signium, care acoperea întreaga suprafaţă a încăperii. Dintre pilele de sub această încăpere, în care venea aerul cald, se mai păstrau, lângă peretele vestic, patru dintre ele, pe care era sprijinită suspensura. Ele erau realizate din cărămizi bine arse de formă pătrată, cu latura de 18,5 cm şi cu grosimea de 6 cm. Unele aveau pe suprafaţa lor inscripţia LEG XIII G. Distanţa dintre aceste pilae era diferită: 0,44–0,40 şi 0,32 m. În peretele vestic a fost descoperită o porţiune dintr-un olan fixat în orificiu, având diametrul interior de 11 cm. Prin el se aducea apa. În interiorul încăperii au fost de asemenea descoperite mai multe pietre de râu, folosite foarte probabil la producerea aburului, căci erau trecute prin foc. Mai facem precizarea că la mijlocul zidului rotondei exista o deschidere care măsura 0,80 m. Din săpătura efectuată în complexul acestor terme au mai fost recuperate: o mărgea în formă de butoiaş din lut vitrifiat, pe peretele estic, lângă încăperea e, un picior de uscior, o fibulă de fier în încăperea c şi tot aici alte două fibule de bronz (v. Pl. III/3, 4, 5 din MCA 7 pp. 413-414). În partea de S–E a pavajului în opus caementicium au fost descoperite nişte balamale de fier (v. Pl. III/6, MCA 7 şi p. 414) care provin de la o poartă, ce dovedesc că întreaga construcţie a băilor era închisă, cel mai probabil, cu un gard de lemn. Spaţiul din E-ul laconicum-ului, pe o lăţime de 6 m, a fost frumos netezit şi realizat în opus caementicium, care flanchează partea de E a construcţiei. Acest strat se întinde şi în jurul colţului de SE al clădirii băilor, fiind limitat de un zid în opus incertum care de asemenea înconjură marginea de răsărit a construcţiei, dar care nu s-a păstrat decât pe o mică porţiune. Din interiorul băilor mai provine o monedă de bronz, descoperită la 0,20 m sub nivelul actual al solului cu efigia lui Antoninus Pius, bătută sub domnia lui Marcus Aurelius (v. MCA 7 p. 413). PALESTRELE (PALAISTRA) În partea dinspre E a pavajului de opus caementicium, care se termină într-o linie dreaptă N–S, au fost trasate două secţiuni, nr. 15 şi nr. 21 din planul general, orientate E–V. Între ele suprafaţa terenului era pardosită cu nisip şi pietriş mărunt pe o distanţă de 22 m lungime şi de 11 m lăţime. Grosimea acestui înveliş este de 5–6 cm (secţiunea 21). În secţiunile menţionate au fost descoperite câte două gropi de stâlp, înconjurate cu mari blocuri de piatră la suprafaţă. Diametrul gropilor măsura 48–50 cm, egal cu grosimea unui stâlp puternic. Adâncimea lor era de 0,65 m, de la suprafaţa actuală a terenului. Cele 4 gropi de stâlpi sunt situate la colţurile unui patrulater, pe suprafaţa căruia nu au fost întâlnite urme de strat de cultură. Nici stratul de pietriş mărunt şi de nisip nu mai este prezent aici. Suprafaţa pe care o încadrau aceşti stâlpi se extinde în continuarea spaţiului pardosit cu pietriş şi nisip al palestrelor, care – precum arătam – pleacă de lângă terme. Apreciem aşadar că spaţiul dintre cei patru stâlpi, cât şi cel acoperit de pietriş mărunt şi nisip dintre secţiunile 15 şi 2, servea ca palestră (palaistra), unde soldaţii dintre staţiune şi comandanţii lor îşi practicau exerciţiile de gimnastică. Am mai face precizarea că aici stratul de depunere modernă este foarte subţire măsurând abia 15–20 cm şi că prin el apa de ploaie se strecura foarte uşor, uscându-se repede. Consider că spaţiul dintre cei 4 stâlpi era acoperit şi servea ca loc de adăpost pentru oameni şi eventual şi pentru animale care ocazional veneau aici, conduse de stăpânii lor. În acest spaţiu nu am descoperit fragmente de ţigle. STAŢIA VAMALĂ (PORTORIUM) Urmărind secţiunea nr. 15, trasată în direcţie estică, la o depărtare de 22 m de terme, a fost descoperită o construcţie cu zidurile de piatră legată cu mortar, după tehnica binecunoscută întâlnită şi la construcţiile prezentate până aici. Forma clădirii este rectangulară, aproape pătrată, având laturile de 11 x 10,50 m în exterior. Între clădire şi zidul de protecţie a terasei este o distanţă de 4 m. Baza construcţiei despre care este vorba se află la o adâncime de 0,68–0,70 m. Zidurile sunt îngrijit lucrate şi bine păstrate. Compartimentarea suprafeţei sale nu s-a mai putut stabili, deoarece urmele zidurilor nu au mai putut fi sesizate. Nu este exclus ca întregul spaţiu al încăperii să fi fost folosit fără a fi compartimentat. Cu toate acestea, pe o fâşie de 2 m lângă peretele sudic, a fost descoperită o „pardoseală“ de tegule sparte şi tegule mammate şi cărămizi mari (v. Fig. 1 din MCA 7, p. 418). Sub aceste dărâmături, la suprafaţa pardoselii, a fost descoperit un denar de la Marcus Aurelius (v. MCA 7, p. 414, Pl. III/2). Fundaţiile acestei construcţii prezintă unele variaţiuni, în ceea ce priveşte grosimea lor, întrucât în timp ce peretele estic atinge într-o parte 1 m, cel vestic măsoară doar 0,75 m. Pietrele sunt aşezate „în pieptene“. Zidul prezintă, pe toate laturile, aceeaşi înălţime, ceea ce dovedeşte că această fundaţie era pregătită spre a se aşeza pe ea bârnele de lemn, deoarece nu continua în elevaţie. Fundaţia zidurilor continuă fără întrerupere spre E printr-un zid gros de 1 m de piatră, care pleacă perpendicular din peretele încăperii descrise şi anume de la jumătatea sa, respectiv de la 4,25 m de colţul ei de SE. Zidul acesta continuă spre E pe o distanţă de 9 m şi formează peretele nordic a două încăperi (2 şi 3) mai mici, de proporţii egale una cu cealaltă. Interiorul lor era sclivisit cu un strat de mortar de 1 cm grosime, sau uneori ceva mai mult. Pe porţiunea de jos a încăperii peretele era colorat în roşu–vişiniu. Acelaşi lucru s-a putut observa şi la cealaltă cameră (3) alăturată, unde pereţii prezentau la bază tencuială de culoare vişinie, sau porţiuni de un galben–deschis. În jumătatea nordică a camerei 3 a fost pusă în
evidenţă o groapă circulară cu un diametru de 2 m, în
care au fost introduse bucăţi de piatră de stâncă, uneori
arse puternic, bătând din această cauză, pe anumite
porţiuni spre o culoare roşiatică. La adâncimea de 1,10 m de
la nivelul pavimentului, piatra continua, sub ea găsindu-se multe urme
de cărbune şi cenuşă. Printre bucăţile de
piatră s-au descoperit sporadic şi fragmente de cărămizi
de formă rectangulară, fragmente de tegule mammate şi de tubuli. Toate acestea constituie un
indiciu că şi aici a existat un hypocaust. Mai
precizăm că în peretele nordic al încăperilor 2 şi 3 au
fost descoperite tegule obişnuite, prinse puternic în mortar, ale
căror dimensiuni erau de 48 x 38 cm sau de 56 x 40 ori 42 cm. O
piesă recuperată în întregime are dimensiunile de 56 x 42 cm.
Pavimentul încăperilor 2 şi 3 era realizat în tehnica de opus signium. În continuarea încăperilor 2 şi 3 au fost descoperită o altă cameră situată în direcţia estică şi legată organic de cele de până acum, cu dimensiunile egale cu încăperea nr. 1. Din interiorul ei n-au fost recuperate multe materiale arheologice, acestea rezumându-se la unele fragmente de tegule. Încăperea nr. 4 continuă spre est cu o altă cameră similară celei descrise, având aceleaşi dimensiuni, respectiv 12,50 x 12,60 m, lucrată din acelaşi material şi în aceeaşi manieră. Ea poartă în planul nostru nr. 5. Terenul pe care a fost ridicată începe chiar de aici să coboare într-o uşoară pantă spre N. Pereţii săi au o grosime de 0,80–0,90 m şi sunt construiţi din aceeaşi piatră. De fapt este vorba de aceeaşi mare clădire, ale cărei ziduri sunt mai bine realizate decât zidul de susţinere a terasei. Totuşi el prezintă uşoare curburi şi se află doar la o adâncime de 0,15 m. În interiorul acestei încăperi, după îndepărtarea stratului de depunere modernă, au început să apară numeroase fragmente de tegule şi olane. Cu deosebire acest lucru a fost observat în colţul de S–E, pe o porţiune de 5 m de-a lungul peretelui sudic (A). Grosimea stratului de cultură măsura aici 0,30 m. De la această adâncime în jos, pământul care până aici avea o culoare închisă se schimbă devenind galben–verzui, fără urme de cultură. În dreptul încăperii nr. 5 zidul de susţinere a terasei se află la o distanţă de 3,30 m. În interiorul încăperii acesteia şi anume în colţul nord-estic, au fost descoperiţi 16 denari imperiali, împrăştiaţi pe o suprafaţă care de-a lungul peretelui estic măsoară 4 m, iar de-a lungul celui nordic 3 m, în acelaşi strat de pământ de culoare închisă. Aceşti denari se înscriu între anii 141–193 e.n. după cronologia lui Cohen. În colţul sud-vestic al încăperii a fost întâlnită o altă groapă rotundă, cu diametrul de 2,10 m, al cărei centru se situează la 3,20 m de zidul vestic (B) şi la 2,60 de cel sudic (A). Şi interiorul acestei gropi era umplut cu pietre de stâncă şi cu rare fragmente de cărămizi şi de tubuli până la adâncimea de 1,20 m, când s-a ajuns la fundul ei. Această groapă fiind identică cu cele de mai sus, formează la rândul ei dovada că şi aici era un mic hypocaust. În exteriorul încăperii acesteia săpătura a fost adâncită până sub nivelul fundaţiei, respectiv până la 0,30–0,40 m şi limitată, în lăţime, la o fâşie de 1 m de-a lungul peretelui. Au mai ieşit la lumină fragmente de tegule, de olane şi mai rar de cărămizi. Sub nivelul fundaţiei, lângă zidul sudic (A), la o distanţă de 3,80 m de colţul sud-estic, a fost descoperită o frântură de tegulă purtând inscripţia COH I ..., provenind de la unitatea militară care a staţionat aici înaintea detaşamentului care a construit băile şi vama, ca şi castrul prezentat mai sus. CONSTRUCŢII CU CARACTER GOSPODĂRESC Pe terenul cultivat cu porumb şi cartofi situat în NV-ul castrului, au fost observate fragmente de cărămizi şi de vase ceramice. În urma secţiunii nr. 43a, orientată E–V, pe o lungime de 14 m, au început să apară fragmente de vase în cantitate mai mare şi variate ca formă. Din secţiune au mai fost recuperate şi fragmentul unei cărămizi cu inscripţia LEG XIII G, precum şi un cuţit de fier şi fragmente de tegule obişnuite. Pe marginea sudică a unui zid căruia i s-a păstrat fundaţia, a fost descoperit un tezaur monetar constând din 214 monede, denari şi antoninieni, depuse într-un mic vas ceramic. Văsciorul se afla la 0,20 m sub nivelul de călcare. Fiind subaerate, monedele erau oxidate în verde şi lipite una de alta, formând un bulgăre. Lărgind suprafeţele dezvelite au fost puse în evidenţă urmele unor construcţii în ale căror fundaţii au fost folosite pietre de râu. Lipsa cărămizilor este dovadă că pereţii acestora erau din lemn, iar acoperişul era învelit cu ţigle. Nu putem preciza cu certitudine orientarea construcţiei, dat fiind că urmele zidurilor nu au fost păstrate decât parţial. Totuşi, observând ceea ce s-a păstrat înclinăm să credem că această construcţie era orientată cu latura lungă pe direcţia N–NE – S–SV. În plan, pot fi văzute fundaţiile zidurilor consemnate în secţiunile 43a şi 43b, 44 şi 45. La capătul estic al secţiunii 43a au fost întâlnite mai multe pietre de stâncă, îngrămădite, iar lângă ele o vatră mare măsurând 2,20 m în diametru şi o mulţime de fragmente ceramice, precum şi mult cărbune. În direcţie vestică, în secţiunea nr. 43a au fost descoperite, din nou, numeroase fragmente ceramice. Aici a fost găsită şi o monedă de la Iulia Domna şi un opaiţ fragmentar. Privind dinspre V spre zidul peretelui secţiunii nr. 43a, se observă că în dreapta sa, în profil, sub humusul modern, apare o mare pată roşie care începe la 0,45 m adâncime, având o grosime de 0,20 m. Pata avea o formă lenticulară, iar ca lungime măsura 0,45–0,50 m. Sub pată a fost descoperit mult cărbune, iar sub acesta, un pământ galben de aceeaşi culoare cu cel de deasupra petei respective. Sub pământul galben urma un strat de nisip gros de 10 cm, iar apoi un pământ mai negru cu multă cenuşă şi cărbune. Toate acestea sunt urmele altui hypocaust care a fost construit aici în apropierea unui puţ cu piatră de stâncă, pe care l-am deschis şi l-am adâncit până la 2,80 m, fără să atingem fundul gropii. Am renunţat de teamă să nu se dărâme marginile sale şi să surprindă pe săpător. În apropiere au mai fost găsite două cărămizi pătrate cu inscripţia LEG XIII G. Atât groapa cu piatră, cărbunele şi cenuşa precum şi cărămizile sunt tipice pentru asemenea construcţii. Alte trei cărămizi de acelaşi tip au mai fost recoltate din partea cealaltă a zidului 43a, care au aceeaşi inscripţie şi provin de la acelaşi hypocaust, cu multă probabilitate. În N-ul peretelui secţiunii 43a din
suprafaţa C, care se extindea şi în această parte, au mai fost
descoperite două colţuri de tegulă mammată. Multe
fragmente ceramice au fost recoltate şi din suprafaţa D,
laolaltă cu numeroase fragmente de tegule, precum şi două
lucerne fragmentare şi două cuie de fier. Avansând cu săpătura spre N-ul zonei, au mai fost dezvelite şi fundaţiile construcţiilor în continuare, prin punerea în evidenţă a zidului secţiunii nr. 45, paralelă cu secţiunea 43a, la o distanţă de 6 m. Aceasta face în capătul estic o cotitură în unghi obtuz, îndreptându-se spre punctul cu pietrele despre care am relatat mai sus. Nu este exclus ca acesta să facă legătura cu zidul lung care mărgineşte dinspre E zona construcţiilor acestora şi care se întinde pe o distanţă de 20 m. În zona nordică au mai fost dezvelite două suprafeţe E şi F, care au oferit multe resturi ceramice, tegule fragmentare şi pietre şi care reprezintă dovada că şi în această parte se prelungeau construcţiile cu spaţii acoperite care nu au numai putut fi puse în evidenţă datorită culturilor. În suprafaţa E a fost descoperită o monedă (denar) de la Alexander Severus şi un piron de fier foarte mare. În direcţie sudică de la S 43a, au fost dezvelite suprafeţele A, B, C şi D, în care au fost găsite fragmente ceramice şi care au traversat un şanţ antic, paralel cu zidul 43a, unde a fost amplasat un perete care pare a indica o altă construcţie, mai ales ţinând seama că peretele 43a, din N-ul său era un perete exterior, lângă el descoperind tezaurul monetar. Spre V au fost continuate săpăturile punându-se în evidenţă fundaţiile construcţiei care se leagă de S 43a. Aceste fundaţii constau şi aici din piatră rulată. La temelie s-a identificat un şanţ uşor adâncit cu 0,15 m din subsol. S-au observat la fundaţii uneori două sau chiar trei lespezi de piatră păstrate una peste alta până le-am dezvelit. Fundaţiile construcţiei constau din piatră, în timp ce pereţii erau ridicaţi din bârne de lemn, acoperite cu ţiglă. Temelia avea lăţimea de 0,60–0,80 m. Construcţia avea mai multe încăperi, dintre care una măsura 6 m în lungime. Lăţimea nu i s-a putut lua. O încăpere alăturată măsura 1,50 m în lăţime, fiind mai degrabă un coridor (pridvor?) la cea precedentă. Încăperile sunt orientate cu axa lungă S–N. Temelia care le desparte este la fel de lată având 0,80 m şi a fost urmărită în direcţia nordică, încă 6 m, fără a se fi ajuns la capătul ei. Pe latura de E a acesteia a fost dezvelită o a treia încăpere ale cărei dimensiuni nu au mai putut fi stabilite. Interiorul acestor spaţioase încăperi era acoperit cu foarte numeroase fragmente de ţiglă şi cu mai puţine fragmente de olane (imbrices). În interiorul acestei construcţii au fost descoperite de asemenea şi două monede: de la Iulia Domna un denar de argint şi o piesă de bronz (mediu) de la Antoninus Pius. Au mai fost scoase la suprafaţă fragmente ceramice, cuie de fier, o brăţară de uscior şi două fragmente de lucerne, unul din ele prezentând pe fund inscripţia FLAVI mult tocită. Celălalt opaiţ este anepigarf. Zidul exterior estic, care este orientat N–S şi se întinde pe marginea estică a construcţiilor, continuă spre S până la distanţa de 15 m de zidul nordic al castrului. Nu am constatat nici o legătură organică a acestui zid cu vreuna din construcţiile din apropierea sa. El trebuie să fi fost un zid de protecţie al construcţiilor din vestul său. Săpăturile au continuat şi pe latura de V a acestui zid. Ele nu au întâlnit resturi de ziduri. Ceea ce am descoperit sunt doar fragmente ceramice, de ţigle şi mai rar pietre. S-a constatat că resturile de cultură sunt aici mai puţin numeroase. CERAMICA Trebuie să facem precizarea că pe platoul principal, pe care au fost construite termele, vama şi castrul, au fost descoperite foarte puţine fragmente ceramice. Acestea au fost foarte fărâmiţate, deoarece aici s-a cultivat terenul cel mai mult, dar şi datorită faptului şi depunerea care forma humusul actual era foarte subţire. Cele mai multe fragmente ceramice de dimensiuni care ne oferă cât de cât posibilitatea de a întrevedea o imagine a formelor de la care provin, au fost descoperite în zona construcţiilor cu caracter civil, administrativ. Aici, în locul în care a fost identificat cuptorul (S 43a), au fost descoperite multe fragmente ceramice, masate într-un punct central. Cele mai multe aveau o culoare galben–gălbuie, cu uşoare reflexe roşiatice. Printre acestea se găseau şi exemplare de culoare neagră–cenuşie. Cele galben–gălbui sunt de o calitate mai bună, dintr-o pastă îngrijită, în timp ce vasele negre erau confecţionate dintr-o pastă ordinară, amestecată adesea şi cu pietricelele mărunte. Ambele categorii de ceramică sunt bine arse. Culoarea galbenă a primei categorii se datorează unui strat de angobă dat pe întreaga suprafaţă a vasului. Au mai fost găsite şi fragmente roşii-cărămizii, foarte asemănătoare din punctul de vedere al culorii cu tegulele şi cu cărămizile din aşezare. Acestea sunt de dimensiuni mici. Am afirmat că este destul de dificil a ne referi la forma vaselor. Unele din fragmente fiind mai mari ne oferă totuşi posibilitatea de a le clasifica, cu toate că „posibilitatea“ aceasta comportă oarecare riscuri. Întâlnim astfel vase relativ mari, cu pereţii obligi spre exterior, din categoria castroanelor, apoi oale de tip borcan de diferite mărimi, unele mai mici, cu toartă, altele mai mari, eventual cu două toarte, ulcioare, vase cu buza în formă de chiup, farfurii. Astfel de vase mari cu pereţii oblici mai deschişi spre gură sunt mai des întâlnite. Multe dintre ele provin de la oale de tip borcan, iar altele sunt vase folosite la prepararea sau păstrarea alimentelor. Dintre acestea ar face parte cele cu forma apropiată de cea a ulcioarelor. Există şi străchini care prin dimensiuni pot fi socotite străchini, sau tăvi. O formă cu totul specială este cea, cu buza evazată şi cu decor pe cantul ei. Un decor constând din alveole este redat pe un vas cu gura largă. De altfel, ornamentaţia este rară. Ea constă din linii paralele, obţinute cu „pieptenul“ sau dintr-un şanţ în serpentină. Am mai menţiona liniile orizontale de pe corpul vasului, care sunt, dealtfel, şi cele mai numeroase. Mai adăugăm şi unele dungi în relief, mai ales sub buză. Există şi vase mari din pastă ordinară de culoare neagră şi unele cu buza în forma celei de chiup. Un vas mic de culoare neagră având forma unei oale, a fost descoperit în săpăturile din anul 1958 şi a fost reprodus şi în MCA 7, p. 414. Tot atunci a fost descoperită şi o lucernă romană executată din lut ars, databilă în sec. II e.n. MONEDELE DESCOPERITE ÎN AŞEZARE
TEZAURUL MONETAR
Consideraţii numismatice Cele mai timpurii monede, descoperite izolat în săpături, provin din timpul lui Antoninus Pius, în parte bătute sub domnia lui, în parte emise sub domnia lui Marcus Aurelius. Monedele purtând efigia lui Antoninus Pius, bătute din bronz, sunt foarte corodate şi la cele mai multe nu se mai pot descifra inscripţiile, iar atribuirea lor s-a făcut pe baza imaginii pe care o prezintă. Din cele 22 de monede descoperite în mod izolat în săpături, 16 provin din încăperile vămii şi sunt în exclusiv denari. Aliajul mai bun al argintului din care au fost bătuţi, în comparaţie cu cel al monedelor din tezaur, le-a asigurat o mai bună rezistenţă la condiţiile în care au fost supuşi. Aceşti denari sunt uzaţi, unii mai mult, alţii mai puţin, în funcţie de intensitatea circulaţiei la care au trebuit să facă faţă. Moneda din poziţia 18 reprezintă un denar de billon de la Iulia Domna în greutate de 1,48 gr. Perioada de constituire a tezaurului, din câte reiese observând lista monedelor, se poate fixa în timpul împăraţilor Elagabal, Severus Alexander şi Gordian al II-lea. Epoca aceasta se înscrie pe o durată de aproximativ 25 de ani, începând cu 218 şi până în anul 244 e.n. Tezaurul cuprinde 180 de denari şi 34 de antoniniani. Pe împăraţi, monedele se clasează în modul următor: de la Commodus un denar; de la Septimius Severus 10 denari; de la Iulia Domna 6 denari şi 1 antoninian; de la Caracalla 3 denari; de la Plautilla 1 denar; de la Geta 4 denari; de la Elagabal 32 de denari şi 1 antoniniani; de la Aquilia Severa 1 denar; de la Iulia Soemias 1 denar; de la Iulia Maesa 13 denari; de la Severus Alexander 63 de denari; de la Iulia Mammaea 20 denari; de la Maximinus Thrax 8 denari; de la Paulina 3 denari; de la Balbinus 1 denar şi de la Gordian 14 denari şi 32 de antoniniani. Se constată, ceea ce de fapt au observat toţi cercetătorii numismaţi, că şi monedele acestea nu corespund în greutate cu cele din epoca premergătoare şi că începând cu dinastia Severilor, respectiv cu anul 193 şi următorii, denarul roman cunoaşte un proces de depreciere tot mai mare. După reforma lui Nero (51–68 e.n.), când denarului i s-a fixat o greutate de 3,41 gr, el s-a menţinut cu mici oscilaţii în condiţii bune cu excepţia inevitabilelor neglijenţe ale oficinelor monetare, până în vremea dinastiei Severilor. Trebuie însă precizat că unele mici deprecieri au mai fost făcute şi în timpul împăraţilor Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Commodus şi mai ales sub Septimius Severus, când amestecului de metal i s-a adăugat tot mai mult ingredient, ajungându-se în cele din urmă ca acestea să urce până la 60 % din conţinut. Ca urmare a stării economice a imperiului, care trebuise să facă faţă marilor cheltuieli impuse de războaiele marcomanice din timpul lui Marcus Aurelius şi necesităţii de întreţinere a unui număr mare de soldaţi, cei mai mulţi denari încep să fie bătuţi din flan de aramă înveliţi într-o pojghiţă subţire de argint (denari subaerati). Cu excepţia câtorva piese provenind din timpul lui Commodus şi Septimius Severus, din primii ani de domnie ai acestuia toate celelalte monede sunt subaerate. Din această cauză ele au dobândit un strat de oxid de cupru care le-a lipit una de alta, transformându-le într-un bulgăre. Din punctul de vedere al stării de conservare, piesele tezaurului se prezintă într-o situaţie bună. Numai câteva dintre ele, care se înscriu sub împăraţii de început, respectiv Commodus, Septimius Severus şi chiar Caracalla, sunt mai folosiţi datorită circulaţiei. În rest ei au intrat în tezaur imediat după ce au fost primiţi ca soldă. În condiţiile slăbirii calităţii denarului, nici greutatea lui nu mai era respectată de emitenţi şi de funcţionarii care operau în oficinele monetare. Din tabelul întocmit se observă acest fapt cu claritate. Se constată astfel că multe exemplare cu greutatea sub 3 gr, iar altele o depăşesc. Este dovada că nu se mai punea un preţ deosebit pe ea. O inegalitate se constată şi în cazul antoninianilor, unele piese ajungând să cântărească mai puţin de 4 gr, în locul greutăţii de 5,45 gr, la cât fuseseră iniţial fixaţi. Sub Severus a început şi criza care a cuprins întreg imperiul roman şi care s-a accentuat din ce în ce mai mult sub împăraţii următori. Sub Caracalla, emitentul antoninianului ce-i poartă numele, această piesă monetară avea valoarea a doi denari. Nu peste mult timp avea să sufere şi el, aşa cum am afirmat deja, un proces de degradare.[16] Pentru antoninian cantitatea de argint a fost iniţial stabilită la 20 %. Spre mijlocul secolului al III-lea el nu se mai afla în circulaţie, fiind la rândul său tezaurizat.[17] Dacă la început o parte din piesele
tezaurului monetar au fost bătute în afara oficinelor din Roma şi
de alte ateliere din Orient, cum ar fi Laodiceea ad Mare sau Emessa, mai
târziu multe dintre ele au fost realizate în atelierele din Antiochia. Acest
fapt se observă începând mai ales cu Iulia Domna şi cu deosebire cu
Elagabal. La fel se constată şi cu piesele emise de Iulia Soemias,
de Iulia Maesa şi Iulia Mammaea, ca şi de Severus Alexander. În general se poate spune că monedele tezaurului se prezintă într-o stare bună datorită faptului că ele nu au fost supuse unei circulaţii intense. De aceea ele nu prezintă nici urme de uzură. Din punct de vedere tehnic, monedele au fost bine realizate, cu excepţia câtorva care au fost bătute cu ştanţe uzate, sau care prezintă defecţiuni din procesul de batere. Precum se ştie, Gordian al III-lea a trăit până în anul 244. Două monede din tezaurul de la Boiţa sunt datate în anii 243-244, deci foarte aproape de data morţii sale. Aceste două piese au fost adăugate tezaurului la scurt timp înainte de a fi ascuns în pământ. El provine din solda unui militar care l-a depus în exteriorul clădirii în care locuia împreună cu ceilalţi camarazi ai săi, cu gândul de a-l dezgropa după terminarea situaţiei critice care l-a determinat să-l îngroape. Dar el nu a mai supravieţuit evenimentelor respective. În cele expuse mai sus am afirmat că pe locul în care au fost ridicate castrul, termele şi tabularium-ul vamal, a existat un castru care trebuie să fi fost construit în timpul războaielor de cucerire a Daciei conduse de Traian, sau la scurt timp după aceasta. Urmele lăsate de acest castru au fost surprinse în secţiunea nr. 1/73 (m 17-29 ai secţiunii), secţiune care traversa castrul de piatră, precum şi în şanţul din imediata apropiere a zidului de incintă. Aceste resturi de construcţie, descoperite în incinta castrului de piatră, ca şi fragmentul de tegulă purtând ştampila COH I, descoperită lângă tabulariul vămii reprezintă semne ale fostului castru mai vechi. Acesta pare să fi fost o construcţie de pământ, executată pe terenul neamenajat în mod special, ci aşa cum se prezenta el de la natură. Deşi nu dispunem de date cu privire la dimensiunile sale, faptul că în interiorul său au fost ridicate construcţiile de lemn menţionate, socotim că el era de dimensiuni mai mari decât castrul de piatră. Din epoca primului castru, nu au fost descoperite materiale arheologice care să fie databile la începutul sau în prima jumătate a secolului al II-lea e.n., şi nici fibule sau monede. Cât priveşte ceramica, aceasta nu intră în vedere. Întreaga staţiune, care cuprindea deci castrul, termele cu palestrele, tabulariul vămii şi construcţiile cu caracter gospodăresc au fost ridicate după anii 167–169 e.n., când s-a operat reorganizarea administrativă şi militară de către Marcus Aurelius. Această reorganizare a celor trei provincii, Porolissensis, Apulensis şi Malvensis s-a făcut, sub presiunea ameninţării Daciei din timpul războaielor marcomanice. Am dori să mai facem precizarea că în cadrul săpăturilor din complexul gospodăresc au fost descoperite monede de la Septimius Severus, Iulia Domna şi Severus Alexander. Acest fapt ar putea constitui un argument că respectivul grup gospodăresc a fost construit cu câteva decenii mai târziu decât celelalte unităţi ale staţiunii. Nu au fost descoperite inscripţii pe piatră care să coroboreze datarea pe care o susţin monedele, sau piesele arheologice. Într-adevăr, monedele încep cu exemplarele purtând efigia lui Antoninus Pius, cu inscripţia CONSECRATIO, bătute sub Marcus Aurelius şi continuă cu împăraţii şi împărătesele din timpul Antoninilor şi Severilor, ajungând până la Iulia Domna (în săpături), iar în tezaur până la Gordian al III-lea. Unele exemplare sunt atât de corodate încât nici eFig..iile nu mai sunt uşor de identificat. Cu toate acestea am rămas cu convingerea că nu există nici un exemplar cu eFig..ia lui Hadrianus. Este de asemenea adevărat că monede emise de împăraţii de după Severus Alexander nu au mai fost găsite în săpătură, iar tezaurul încheie şirul acestora, după cum am menţionat deja cu Gordianus III. Ceea ce ne-a frapat încă în momentul descoperirilor, a fost apariţia celor 16 denari răspândiţi pe o parte a suprafeţei ultimei încăperi a tabulariului vămii, la suprafaţa solului antic. Împrăştierea lor pe un spaţiu atât de mic reprezintă dovada că cei ce lucrau în acest Oficiu, servi vilici, au fugit în mare grabă şi probabil noaptea, lăsând totul în urma lor. Odată cu acest eveniment a fost îngropat tezaurul, acoperit cu foarte puţin pământ, desigur, ca în toate împrejurările asemănătoare, cu gândul de a-l recupera după liniştirea tulburărilor. Monedele de pe pavimentul tabulariului s-au descoperit cu praf şi pământ, încât nu s-au mai văzut, iar pe măsură ce timpul trecea stratul acoperitor se îngroşa, încât au rămas ascunse până în ziua de azi. În săpăturile desfăşurate în staţiune, nu au fost surprinse urme care să ateste că ar fi avut loc lucrări de refacere a aşezării. Ceea ce ne interesează în continuare este de a stabili data la care a încetat viaţa acestei staţiuni. Într-un articol publicat în anul 1975 de noi[18], am luat în considerare afirmaţiile lui B. Mitrea care punea pe seama năvălirii carpilor în Dacia romană, în anii 242 şi 245 şi mai apoi în 247, îngroparea unei serii de tezaure monetare începând cu Gordian III şi mergând până la succesorul acestuia, Filip Arabul.[19] Astăzi ni se pare mai probabilă încetarea vieţii staţiunii după năvălirea carpică din anul 245 e.n., ţinând seama de datarea pe care o oferă tezaurul monetar. Într-un articol publicat de Ioan Piso, în culegerea de studii In Memoriam Constantini Daicoviciu, autorul ia în discuţie datarea năvălirii carpilor şi a războiului dus de Filip Arabul împotriva lor. Piso ajunge la concluzia că luptele împăratului împotriva lor au avut loc pe la finele anului 247, sau chiar la începutul lui 248 şi că lupta s-a dat pe undeva prin Moldova de sud, unde trupele romane au ajuns venind dinspre sud, respectiv din Dobrogea. Datarea luptelor cu carpii la finele anului 247 sau chiar la începutul anului 248 reprezintă o dată la care tezaurul nostru nu mai putea intra în vedere.[20] Într-adevăr, dacă observăm succesiunea cronologică a ultimelor monede emise de Gordian III, constatăm că ele se desfăşoară la un timp foarte apropiat una de alta. Privind tabloul lor observăm că una din ultimele piese, cea cu numărul 191, a fost emisă între anii 242–244, cea cu numărul 174 a fost emisă în anii 243–244, iar apoi că cele cu nr. 206, 207, 212, 213 şi 214 au fost bătute în anii 241–243; dacă este să avem în vedere ultimul termen, în anul 243 sunt emise monedele cu nr. 188, 198, 205, 206, 207, 205 etc. De la moartea lui Gordian III care a avut loc în martie 244, până în anii 247 sau 248, când a fost dată lupta, în tezaur nu a mai fost adăugată nici o altă piesă. Din acest motiv trebuie să avem în vedere incursiunea din anul 245, când putem presupune că a avut loc şi „îngroparea“ sa.[21] Un fapt rămâne sigur, că
îngroparea tezaurului şi împrăştierea neobişnuită a
monedelor din tabulariu s-a produs, cum am afirmat deja, ca urmare a unei
incursiuni ai cărei autori nu puteau fi decât carpii. Am opinat că
atacul a avut loc în timpul nopţii şi pentru faptul că
monedele părăsite în pripă erau dintre cele emise de Marcus
Aurelius, Commodus, Manlia Scantilla, Septimius Severus şi Iulia Domna a
căror valoare se ridica deasupra celor care mai circulau la anul 245,
datorită faptului că aveau un aliaj mai bun decât ale
împăraţilor Caracalla, Elagabal, Severus Alexander sau ale
urmaşilor acestora, ale căror monede erau subaerate. Monedele
răspândite în tabulariu ar fi urmat să fie recuperate după
tulburările care avuseseră loc, dar care au rămas pierdute, ca
şi tezaurul. Fibulele descoperite, provenind din construcţia termelor sau din jurul ei, susţin datarea staţiunii în prima jumătate a secolului al III-lea. Cele patru lucerne descoperite în săpătură se înscriu în acest timp, una din ele, fragmentară, păstrând numele producătorului FLAVI, care activa în Aquileia. Într-un alt articol publicat în 1974, am căutat să identific, prin eliminare, cohorta care ar fi putut construi primul castru aici la Caput Stenarum.[22] M-am oprit cu mai multă probabilitate asupra COH I TYRIORUM SAGITTARIORVM. Prezumţia rămâne şi astăzi în aceeaşi situaţie, întrucât cercetările ulterioare nu au adus elemente noi în plus. Dar aşa cum arătam în acel articol (p. 222, nota 14), am menţionat printre unităţile militare care ar putea fi luate în considerare şi COH I FLAVIA COMMAGENORUM, care deşi a fost atestată ca participând la construirea unor castre de pe linia Oltului[23] ar fi putut fi cantonată şi la Caput Stenarum. Unul din argumentele care ne fac să considerăm dislocarea ei în acest punct este şi faptul că ştampila de pe fragmentul de tegulă descoperit de noi prezintă pe O din COH înscris în curbura lui C, aşa cum se prezintă şi o ştampilă publicată de Gh. Ştefan[24], descoperită în castrul de la Drajna de Sus. Desigur, observaţia nu este peremptorie. Ştampilele de pe fragmentele de la Drajna de Sus sunt de 9,8 cm lungime, 4,8 cm lăţime, iar literele au 3,4 cm înălţime. Celelalte litere sunt mai mici, cu un O de 1 cm şi un M de 6 mm. O a doua ştampilă de la Drajna de Sus are lungimea de 7,8 cm şi lăţimea de 1,7 cm, în timp ce literele au înălţimea de 1,2 cm. Fragmentul de la Boiţa prezintă următoarele dimensiuni: distanţa dintre marginile cartuşului adâncit în pasta moale este de 2,7 cm; litera C are înălţimea de 2,2 cm; Litera H are înălţimea de 1,9 cm; litera I are înălţimea de 1,7 cm. Evident, dimensiunile literelor nu sunt aceleaşi. Dar nu asupra acestor dimensiuni vrem să ne oprim, ci asupra modului de a realiza şi „pune în pagină“ literele, în legătură cu care similitudinea este pregnantă.[25] Faptul că staţiunea de la Caput Stenarum a fost trecută în grija unui detaşament al legiunii a XIII-a Gemina, odată cu reorganizarea administrativă şi teritorială a Daciei romane, precum se constată şi în urma cercetării acestei aşezări, reprezintă fără îndoială o măsură de importanţă fundamentală. Cele trei Dacii, Porolissensis, Apulensis şi Malvensis au fost puse sub comanda unui legatus Augusti de rang consular, primul fiind M. Claudius Fronto, cu toate prerogativele de a lua măsurile cele mai potrivite şi de a se folosi de întreaga armată romană din cele trei provincii. Fără îndoială că
după anii 169–170 şi celelalte castre de pe linia Oltului
transilvan au trecut sub comanda legiunii a XIII-a Gemina, când a trecut din
punct de vedere administrativ şi colţul de sud-est al Transilvaniei
la Dacia Apulensis. Nici nu se putea altfel, de vreme ce trupele din castrele
respective îşi aveau comanda la Apulum. Măsura de reorganizare a
Daciei şi de punere a celor trei provincii sub comanda superioară a
unui singur legat reprezintă într-un anumit fel o unificare
administrativă a celor trei Dacii, astfel încât legiunea din Apulum
îşi extindea atributele şi asupra Daciei Malvensis. Desigur,
frontul cel mai important pentru Dacia era cel din nordul provinciei, dar, în
acelaşi timp, linia Oltului sudic devenise acum la fel de
importantă, având în vedere pericolele carpic şi gotic. Dacă luăm în considerare relatările lui M. J. Ackner, potrivit cărora la Tălmaciu a existat un castru roman – şi nu ne îndoim de acest lucru – desigur că acesta se afla aici pentru apărarea drumului care, bifurcându-se la Caput Stenarum, se îndrepta spre Cedonia şi Apulum. Pentru ramificaţia care mergea de-a lungul Oltului în amonte, o aşezare romană exista şi la Săcădate, unde au fost descoperite, cu ocazia restaurării bisericii evanghelice, un relief mithriac şi o monedă de la Iulia Paula, precum şi trei fragmente dintr-un altar dedicat lui Iupiter Dolichenus.[26] La Săcădate, potrivit datelor pe care le avem, ar fi existat un castru roman, care pare să fi fost amplasat pe locul în care s-a dezvoltat mai târziu vatra satului.[27] De aici drumul trecea mai departe pe lângă castrul de la Feldioara (comuna Ucea) şi mai apoi pe lângă cel de la Cincşor. Importanţa aşezării romane de la Caput Stenarum este subliniată şi de descoperirea aici a unei staţiuni vamale. Ea era de bănuit aici, dată fiind în primul rând importanţa drumului care trecea pe la Turnu-Roşu şi cu deosebire că aici se afla limita Daciei Superioare (Apulensis). Aceasta era marcată de altfel şi de castrul de la Tălmaciu. Prin nemijlocita apropiere cu Oltul, care putea fi folosit şi la transportul de bunuri se dovedea la fel de importantă. În săpături nu am descoperit nici o inscripţie care să ateste existenţa acestei staţiuni vamale, dar construcţiile descrise mai sus reprezintă o dovadă sigură în acest sens. Organizarea internă a staţiunii vamale nu o putem desluşi din săpăturile desfăşurate, dar credem că ea era deservită de mai mulţi angajaţi printre care şi responsabilul ei, un servus vilicus. Însuşi faptul că spaţiul staţiunii vamale era constituit din trei săli mari de peste 100 mp fiecare cărora le erau adăugate alte două mai mici, poate fi o dovadă în acest sens. Angajaţii lucrau în subordinea unui procurator vamal, precum afirma şi Nicolae Gostar. În studiul său, Gostar subliniază
că existenţa sigură a unei astfel de staţiuni vamale se
poate proba numai prin inscripţii puse de personalul portoriului. Clădirea vămii de la Caput Stenarum a fost ridicată la scurtă vreme după ridicarea castrului şi a termelor, ea situându-se la marginea estică a platoului aşezării. În vederea construirii tabulariului, foarte apropiat de marginea sudică a terasei, a fost consolidată aceasta şi în dreptul clădirii, pe o distanţă corespunzătoare. Nu am putut preciza punctul în care avea loc bifurcarea drumului care se îndrepta spre Cedonia şi a celui care mergea de-a lungul Oltului spre E, dar este posibil ca acesta să fi fost aproape de clădirea vămii. Putem deci considera că aici, la graniţa dintre Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis se afla pandantul vămii de la Pons Augusti, care – ca toate staţiunile vamale din Dacia – se înscriau în Publicum Portorium Illyrici. Ţinând seama de toate observaţiile făcute până aici, socotim că staţiunea romană de la Boiţa – Caput Stenarum – a fost părăsită în urma tulburărilor pricinuite de invazia carpilor din anul 245, fără să fi mai fost refăcută şi repusă în funcţie mai târziu. Nicolae LUPU
|
