Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I

ISSN 1583-1817

pag. 215-219

  RECENZIE - Ioan Marian ŢIPLIC

Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001, 259 p. + 5 h.

Lucrarea cercetătorului bucureştean Al. Madgearu reprezintă o apariţie insolită în peisajul istoriografic românesc referitor la controversatele probleme ale evului mediu timpuriu transilvan, insolită deoarece astfel de lucrări sunt extrem de rare şi puţinele care au apărut au ocolit tratarea amănunţită şi corelarea cu informaţiile arheologice şi cercetările toponimice cele mai recente a unui izvor extrem de important pentru istoria Transilvaniei medievale, cum este Gesta Hungarorum a lui Anonymus.

Lucrarea este structurată în trei părţi, după cum urmează:

- partea I. IZVORUL, Cap. 1. Cine a fost Notarul Anonim?, Cap. 2. Credibilitatea operei Notarului Anonim;

- partea a II-a. "BLACHII" DIN PANNONIA, Cap. 1. Analiza textului, Cap. 2. Populaţia romanică din Pannonia în secolele V-X, Cap. 3. Românii din Pannonia;

- partea a III-a. "BLACII" DIN TRANSILVANIA, Cap. 1. Credibilitatea relatării despre cucerirea Transilvaniei, Cap. 2. Mărturiile arheologice ale primei pătrunderi maghiare în Transilvania, Cap. 3. Voievodatul din bazinul Someşului Mic. Fortificaţiile. Populaţia. 1. Dăbâca. 2. Cluj-Mănăştur. 3. Moigrad, Ortelec, Zalnoc. 4. Şirioara. 5. Castrum Clus. 6. Voievodatul.

Aceste trei părţi ale lucrării sunt completate de un capitol de concluzii, de bibliografie, rezumat în limba engleză şi index, la care se adaugă cele cinci hărţi.

Cum spuneam mai sus, lucrarea reprezintă o prezenţă insolită în peisajul istoriografic românesc şi după cum însuşi autorul sublinia în Introducere: este o încercare de a clarifica unele fapte... nu o  demitizare a istoriei naţionale, deşi mesajul rezultat din textul lucrării este departe de a aduce o cât de mică atingere acelor mituri naţionale pe care vrea să le corecteze. Continuându-şi excursul autorul face în Introducere un mic istoric al problematicii pornind de la spusele marelui medievist care a fost Radu Popa, care deplângea exagerările din lucrările referitoare la formarea voievodatelor româneşti din Transilvania, Crişana şi Banat, considerând, Al. Madgearu, că la rândul său R. Popa a căzut în extrema cealaltă a exagerărilor (p.9). Considerăm noi că, deşi analiza textului Gestei este deosebit de pertinentă, totuşi Al. Madgearu a pornit în excursul său istorico-arheologic de la o teză preconcepută şi anume validarea drepturilor româneşti asupra Transilvaniei (p.10), aruncându-se la rândul său în "luptele" sterile de ordin politico-ideologic dintre cele două istoriografii: română şi maghiară. Nu este rostul istoricului să dovedească anumite drepturi, ci să aducă la cunoştinţa contemporanilor ceea ce veacurile de istorie au acoperit cu vălul tăcerii, lăsând ca politicienii să îşi dispute aceste drepturi folosindu-se sau nu de cele puse la dispoziţie de cercetarea istorică.

Apreciem pozitiv faptul că Al. Madgearu insistă pe analiza integrală a textului Gestei şi nu doar a pasajelor referitoare la spaţii româneşti, căci Notarul Anonim a scris o operă unitară ce trebuie studiată în ansamblul ei (p.11), fiind în acest sens printre puţinii cercetători ai izvorului care abordează o astfel de manieră de analiză.

Autorul face o trecere în revistă a ipotezelor privind identificarea lui P. dictus magister, declarându-se susţinător al ipotezei care datează scrierea Gestei în perioada ulterioară lui Bela II, în jurul anului 1150, dar consideră că nu poate fi excluse total nici celelalte ipoteze. Deşi extrem de condensat, reprezentând o scurtă introducere în substanţa problemei centrale a lucrării, capitolul 1 al primei părţi este relativ important în geografia cărţii, deoarece analiza textului capătă o importanţă diferită în funcţie de datarea Gestei şi de identificarea lui P. dictus magister. Remarcăm încă din acest scurt capitol că nu au fost consultate toate traducerile existente în limba română a textului Gestei, altfel ar fi fost prezent şi textul lui P. L. Tonciulescu [1] , ca fiind ultimul în seria traducerilor acestui important izvor istoric. Astfel ar fi putut menţiona în contextul stabilirii datei la care a fost scrisă Gesta şi argumentaţia lui P.L. Tonciulescu, care atribuie scrierea cronicii în perioada lui Bela I [2] . Menţionăm şi faptul că există o deosebire de păreri majoră în ceea ce priveşte data la care a fost publicată pentru prima oară Gesta: Al. Madgearu spune că ea a fost publicată în 1746 (p.19), în timp ce P.L. Tonciulescu afirmă că ea a fost descoperită în 1746 în Biblioteca imperială din Viena, dar a fost publicată abia în 1765 de către Johannes Georgius  Schwandtner în Scriptores rerum hungaricarum veteres ac genuini, pars prima, Tyrnavia, vol. I, sub titlul Anonymi Belae regis notarii Historia Hungarica [3] .

Analizând credibilitatea Gestei Al. Madgearu apreciază că izvorul este în mod explicit tendenţios, adică propagandistic (am spune astăzi) (p.26), afirmaţie prin care nu se îndepărtează, ba dimpotrivă, de sterilele dispute politizate şi politizante ale istoriografiilor română şi maghiară, ce datează în principal de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Prin însăşi menirea ei Gesta, ca tip literar, indiferent de cine este scrisă şi mai ales pentru cine, are rol propagandistic, de preamărire a faptelor celor care au comandat scrierea, fără a avea neapărat un caracter conştient tendenţios la adresa unui popor sau grup etnic. Faptul că notarul omite descrierea unor episoade triste pentru dinastia arpadiană nu reprezintă altceva decât respectarea unor tipicuri de redactare a gestelor medievale, fapt reliefat în alt context chiar de Al. Madgearu (p.28).

Mai consistent şi de o importanţă mai mare este capitolul 1 al părţii a II-a (pp.53-72), care tratează comparativ Gesta lui Anonymus cu Gesta lui Simon de Keza şi cu Conica lui Nestor, în vederea elucidării unor pasaje ambigue cu referire la identificarea populaţiei romanice în general şi a celei româneşti în particular.

Substanţa întregii lucrări este dată de partea a III-a, unde sunt tratate în trei capitole problemele referitoare la istoria Transilvaniei în secolul al X-lea, urmărindu-se în mod comparativ pasajele din Gesta lui Anonymus cu alte pasaje ce fac referire la acest spaţiu din cronici mai târzii. Al. Madgearu, apreciază pe baza analizei istorico-arheologice că, nu poate fi vorba de cucerirea Transilvaniei de către Tuhutum ci de altă căpetenie maghiară şi anume de către Geula-Gyla cel Bătrân bunicul lui Ştefan I (pp.131-132), deoarece în toponimia locală nu se întâlneşte nici un nume care să derive din numele lui Tuhutum sau Horca. În acest context el argumentează faptul că este imposibil ca acel Gylas, ce se creştinează la Constantinopol şi îl cheamă la curtea s-a pe episcopul Hierotheus, să fie acelaşi cu Gylas cel Tânăr, care este înfrânt de Ştefan I. Analiza toponimiei este completată cu date arheologice, în special necropole vechi maghiare, de pe teritoriul Transilvaniei, în vederea stabilirii cronologiei exacte a pătrunderii autorităţii maghiare în zona centrală a Transilvaniei. Al. Madgearu consideră că a existat o singură cale de pătrundere şi anume pe la Porţile Meseşului (p.156), fapt într-adevăr susţinut de salba de necropole ce se situează între Biharea şi Alba-Iulia, datate în prima parte a secolului al X-lea. Necropolele de pe valea Mureşului, dintre Alba-Iulia şi Arad se datează mai ales în a doua parte a secolului al X-lea înspre cumpăna dintre milenii, fiind legate probabil de întărirea controlului transportului sării pe apa Mureşului. Remarcăm şi în acest context lipsa unei documentării amănunţite cu privire la descoperirile arheologice databile în cursul secolului X, cum ar fi necropola de la Orăştie–Dealul Pemilor X2 [4] , care se încadrează în cea de a doua fază, de tranziţie către orizontul Bjelo Brdo I, fapt ce susţine, coroborat cu descoperirile de la Deva şi Simeria, existenţă unei pătrunderi maghiare pe valea Mureşului databile în a doua jumătate a secolului al X-lea. Aceste necropole aparţinând fazei de tranziţie de la Honfoglalas (grupul Cluj) la Bjelo Brdo I sunt completate în ultimii ani de alte descoperiri similare în bazinul mijlociu al Mureşului, cum ar fi necropola de la Alba-Iulia, str. Brânduşei [5] , descoperiri ce vin să demonstreze mixajul cultural între mediul maghiar timpuriu şi spaţiul slav apusean.

Discutând relaţia Moraviei cu Ungaria, Al. Madgearu consideră că Moravia Mare nu controla zona saliferă a Transilvaniei deoarece dacă s-ar fi întâmplat acest lucru Bulgaria nu ar fi putut introduce în 892 „embargoul” asupra sării exportate în Moravia (p168), iar elementele de tip Köttlach prezente în Transilvania se explică, în viziunea autorului, prin schimbul comercial intens între spaţiul transilvan şi cel moravian. Afirmaţia este contrazisă de o alta: această dominaţie bulgară asupra teritoriului dintre Dunăre şi Tisa este un fapt real… În 827, khaganul bulgar Omurtag (814-831) a atacat Pannonia francă şi a cucerit ţinutul Srem, pe care Bulgaria l-a păstrat şi după încheierea păcii din 832…(p.35), iar pe de altă parte autorul admite prezenţa populaţiei vest-slave la Sălacea (177). Teritoriul dintre Dunăre şi Tisa este cel atribuit ducelui Salan de către Gesta lui Anonymus şi Al. Madgearu apreciază ca veridice informaţiile Gestei cu privire la acest duce. Astfel, noi considerăm că Bulgaria era în măsură să blocheze transportul de sare din Transilvania, deoarece stăpânea sau deţinea sub influenţă teritoriile aflate la confluenţa Mureşului cu Tisa, controlând astfel calea cea mai lesnicioasă de transport. Folosirea Mureşului pentru a transporta sarea de către enclave moraviene din Transilvania este susţinută şi de descoperirile arheologice de la Ciumbrud [6] , dar mai ales de la Orăştie-Dealul Pemilor X8 [7] , unde a fost dezvelită o necropolă a slavilor apuseni cu un inventar caracteristic grupului Ciumbrud. Însăşi cererea lui Arnulf de Carinthia către bulgari demonstrează existenţa unui control moravian asupra salinelor din Transilvania. Al. Madgearu consideră că descoperirile de tip Ciumbrud aparţin unui grup din arealul de cultură bizantină. Având în vedere faptul că descoperiri de acest tip au fost făcute în mai multe puncte de pe valea Mureşului Mijlociu, pe baza afirmaţiilor lui Al. Madgearu, putem presupune că Transilvania se afla sub o puternică influenţă bizantină în cursul secolului al IX-lea, sau având în vedere faptul că suntem în plină epocă de ascensiune a puterii bulgare, atunci avem de a face cu elemente bulgare. Ne pare curioasă această ipoteză având în vedere lipsa materialului de tip Dridu B într-o cantitate mai mare care să justifice existenţa unor comunităţi bulgare în centrul Transilvaniei. Dacă pentru sudul Transilvaniei avem documentată influenţa bulgară, pentru nordul regiunii este aproape imposibil de stabilit acest lucru şi tocmai aici avem atestate materiale de tip Köttlach şi prezenţa unor grupuri de slavi vestici. Nu vedem de ce în cazul culturii Dridu B nu putem face atribuiri etnice iar în cazul grupului Ciumbrud pe baza existenţei unor analogii atât în Europa centrală cât şi în zona nord balcanică, atribuirea automată este aceea în arealul bizantin. Al. Madgearu avansează chiar ideea existenţei unui grup cultural aparte numit de el Alba-Iulia - Ciumbrud, datat în a doua jumătate a secolului al IX-lea - prima jumătate a secolului al X-lea (p.192), din care fac parte descoperirile de la Ciumbrud, Orăştie Dealul Pemilor X8, Blandiana A şi Alba Iulia II.

Problema fortificaţiilor timpurii pe teritoriul Transilvaniei nu putea scăpa analizei în contextul acestei lucrări şi Al. Madgearu se dovedeşte un fin analist al datelor cunoscute, existând, totuşi, şi în acest capitol unele lipsuri în parcurgerea bibliografiei recente [8] . Apreciem fina analiză asupra interpretării datelor cunoscute despre fortificaţia de la Dăbâca şi concluzia după care aceasta nu poate data din secolul al IX-lea şi dacă a aparţinut ducatului lui Gelu, atunci în nici un caz nu poate fi identificată cu acel castru menţionat de Anonymus. În ceea ce priveşte fortificaţiile de la Cluj-Mănăştur, Moigrad, Ortelec, Zalnoc, Şirioara, Cuzdrioara şi Viile Tecii, Al. Madgearu le încadrează în sec. X, neexcluzând posibilitatea existenţei lor anterior acestui secol, iar în ceea ce priveşte momentul distrugerii lor se declară de acord cu anul 1068, anul confruntărilor violente între maghiari şi pecenegi.

O problemă specială este cea a identificării cetăţii de reşedinţă a lui Gelu, menţionată în Gesta lui Anonymus. Al. Madgearu, pornind de la ipoteze, care nu sunt verificate prin săpături arheologice, preluând idei mai vechi, consideră că cetatea de reşedinţă a lui Gelu este la Cluj, iar acel castrum Clusa ar putea refolosi parţial fortificaţiile castrului roman care a existat înaintea constituirii municipiului Napoca (în colţul de nord-vest al incintei municipale) (p.182). Considerăm că argumentele sunt de ordin conjunctural şi, cel puţin la nivelul cercetărilor arheologice actuale nimic nu ne permite să admitem ca veridică o astfel de ipoteză, lucru de altfel subliniat chiar de către autor (p.184).

Al. Madgearu subliniază faptul că centrele salifere sunt catalizatoarele constituirii centrelor de putere din Transilvania şi nu numai, acelaşi lucru întâmplându-se şi la sud de Carpaţi, ca urmare a existenţei unor rute comerciale. În acest context autorul apreciază faptul că arealul sud carpatic reprezintă din punct de vedere cultural un melanj între elemente de cultură bizantine, bulgare şi slavo-române, iar cultura Dridu B, care nu este răspândită pe tot teritoriul României, nu poate fi atribuită etnic, fiind caracteristică zonei Dunării de Jos în secolele VIII-X (p.190).

Românii în opera Notarului Anonim reprezintă un exemplu din ceea ce noua istoriografie românească încearcă să producă prin debarasarea de anumite comandamente politice şi balasturi ideologice. Cu toate scăpările, inerente unei lucrări cu un astfel de subiect "fierbinte", cartea de faţă reprezintă un pas înainte în vederea unei reaşezări a istoriei perioadei celei mai obscure din istoria spaţiului transilvan.

Ioan Marian ŢIPLIC