 
Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European
ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I
ISSN 1583-1817
pag. 203-214
Paul Gleirscher, Die Keltensiedlung auf der Gracarca. Eine archäologisch-historische Spurensuche um den Klopeiner See mit Ausblicken auf den Kärntner Raum und bis ins Mittelalter, Verlag Wissenschaftlicher Verein 5 000 Jahre Gracarca (gegr. 1989), St. Kanzian, 1997, 106 p., 44 fig. alb-negru.
Paul Gleirscher (n.1960 la Neustift in Stubaital, Tirol, Austria), autorul a numeroase lucrări ştiinţifice referitoare la preistoria şi protoistoria spaţiului alpin, a absolvit – cum aflăm din prezentarea autobiografică de pe coperta IV – studii de preistorie şi protoistorie şi de arheologie clasică la Innsbruck şi la München (1979–1984), a efectuat – din însărcinarea Institutului Arheologic German – cercetări asupra locurilor de sacrificiu preromane din spaţiul alpin (1984–1987) şi o misiune de cercetare la mănăstirea Müstair (Graubünden, Elveţia); din 1991 este custode al Secţiei de Preistorie şi Protoistorie la Landesmuseum für Kärnten din Klagenfurt, iar din 1995 lector la Universitatea din Klagenfurt. Din 1992 conduce săpăturile arheologice de pe Gracarca.
Fiind vorba, în acelaşi timp, de un ghid turistic al unui şantier arheologic, cît şi de o lucrare ştiinţifică, pe coperta II se găsesc adresele de unde se pot obţine informaţii cu privire la Gracarca, la muzeul din localitate şi la posibilităţile de turism cultural, precum şi programul şi situarea muzeului, după cum pe coperta III se găseşte o schiţă rutieră, care indică drumul spre St. Kanzian, iar la p. 4 sq. se găseşte o listă a traseelor turistice din zona Gracarca, însoţite de o hartă a împrejurimilor masivului Gracarca, aflat pe ţărmul sud-estic al lacului glaciar Klopeiner (Fig. 1), ceea ce este de un real folos turiştilor străini, dar şi austriecilor din alte regiuni.
În Introducere (pp. 7-9) este prezentat habitatul microzonei Gracarca, care-şi trage numele de la cuvîntul sloven grad, ceea ce face posibilă traducerea sa prin Burg sau Burgstall, adică Grădişte sau Horodişte. Tot aici se amintesc legendele locale, specific slave, reflectate şi în toponimie şi legate de diferite fiinţe supranaturale – femei înţelepte, rusalce sau iele. Frumuseţea şi misterul locurilor au atras atenţia cercetătorilor încă în perioada interbelică, primul care a întreprins săpături arheologice aici, în 1927, neîncununate însă de succes, fiind cunoscutul preistorician Oswald Menghin. După cercetări sporadice, mai mult sau mai puţin fructuoase, de la începutul anilor ’30 (H. Pohl), reluate între 1952–1966 (F. X. Kohla, H. Amanshauser etc.) şi urmate de ample săpături prădalnice, în 1989 s-a constituit Societatea Ştiinţifică „Gracarca 5000 de ani” (Wissenschaftliches Verein 5 000 Jahre Gracarca), care – în colaborare cu comunitatea din St. Kanzian – îşi propune prezentarea la faţa locului a materialului arheologic descoperit şi cercetarea arheologică a sitului respectiv, împreună cu Secţia de Preistorie şi Protoistorie de la Landesmuseum für Kärnten, în cadrul unui proiect comunitar început în 1992.
Primul capitol, Urme de locuire hallstattiană pe Gracarca (pp. 9-22) începe prin a vorbi despre migraţiile din sec. XIII î.e.n., care au dus la stingerea culturilor epocii bronzului şi pătrunderea metalurgiei fierului şi constituirea culturii hallstattiene în bazinul carpatic şi în spaţiul est-alpin, legate în această regiune probabil de neamurile illyrice ale istriilor, liburnilor şi caulicilor, atestaţi de izvoarele greceşti din sec. VII–VI î.e.n. ca locuind pe ţărmul nord-estic al Adriaticii, dar şi de aşa-zisul „drum al argonauţilor”, care urmînd credinţa anticilor că braţul apusean al Dunării s-ar vărsa în Adriatica în apropierea peninsulei Istria, în timp ce cel răsăritean se îndrepta spre Pontul Euxin, traversa Peninsula Balcanică de la Dunăre, prin Sava şi Ljubljanica pînă la Muntele Caulicilor, identificat cu Hrusiča şi de aici pe Vipava (anticul Frigidus) şi pe cursul inferior al lui Isonzo pînă la Adriatica. Pe această cale au pătruns influenţe nord-pontice, atribuite călăreţilor cymmerieni, în timp ce în spaţiul italic iau naştere culturile venetă (Este) şi etruscă, ambele exercitîndu-şi influenţele asupra unui spaţiu întins din estul Franţei pînă în Slovacia, vestul Ungariei şi Slovenia, iar dinspre Dunăre şi Adriatica se face simţită, din sec. VIII î.e.n., influenţa elenă. Înflorirea culturală este legată de exploatarea bogăţiilor subsolului, mai ales vestitul ferrum Noricum şi plumbul, care apare în Carinthia în tumulii de la Rosegg şi Frög (în cazul căruia Al. Vulpe vorbeşte de influenţe Basarabi, recunoscute şi în lucrarea discutată cu acest prilej!) şi sarea, adusă de la Hallstatt şi Dürrnberg bei Hallein şi schimbată cu chihlimbarul, în centrele situate pe „drumul chihlimbarului” (Hallstatt, Gurina, Rosegg), de existenţa cărora sînt legate şi numeroasele centre organizate după tradiţia culturii cîmpurilor de urne (Urnenfelderkultur), ca Villach–Tscheltschnigkogel (Kadischen), Rosegg- Schloßberg, Mittertrixen–Lamprechtskogel, Tscherberg–Katharinenkogel şi Gracarca şi mormintele de luptători cu sabie, a căror relaţie cu aşezările fortificate hallstattiene din Styria, Austria Inferioară, Ungaria şi Slovenia este încă puţin lămurită. Primei faze a culturii hallstattiene, care ia sfîrşit la 580–550 î.e.n., odată cu pătrunderea sciţilor – probabil a syginnilor, aşa cum s-a arătat de către V. Vasiliev – în spaţiul dunărean şi distrugerea aşezărilor de la Tscherberg–Katharinenberg, Rosegg–Schloßberg şi din Styria, de la Kleinklein–Burgstall, Austria Inferioară (Stillfried a. d. March–Burgstall), Ungaria (Sopron) sau Slovenia (Maribor–Poštela; Stična–Cvinger) îi sînt caracteristice răspîndirea folosirii arcului şi săgeţii şi unor anumite piese de harnaşament, precum şi mormintele cu lance şi topor, care indică o puternică diferenţiere socială, întîlnite la Gurina, Waisenberg-Lamprechtskogel şi Grabelsdorf, lîngă Gracarca.
În aria vestică a culturii hallstattiene, sub influenţa grecilor din Massalia, se cristalizează neamurile celtice, caracterizate prin mormintele de căpetenii cu pumnal şi torques, care imită un mod de viaţă aristocratic mediteranean, iar spre 500 î.e.n. influenţa culturii etrusce şi mai ales al celei venete era aşa de puternică în spaţiul est-alpin, încît se poate crede că la Gurina erau prezenţi negustori veneţi; în unele aşezări, precum cele de la Gurina sau de pe Gracarca nu se constată nici un fel de întreruperi în sec. VI î.e.n. şi nici măcar atunci cînd, la cca. 300 î.e.n., supremaţia în regiune revine celţilor. Migraţia acestora a dus la dispariţia sistemelor politice anterioare, legate de structurile gentilice ale unor neamuri la nivelul aristocraţiei cărora se constată un proces de aculturaţie.
Cea mai veche locuire de pe Gracarca, din sec. IX î.e.n., constă în mari construcţii – distruse de terasările medievale – din împletituri de nuiele lipite cu lut şi acoperite cel mai probabil cu stuf, ai căror stîlpi de suţinere, care protejau şi împotriva umezelii, erau înfipţi în stînca nivelată sau se sprijineau pe blocuri de piatră; numeroasele greutăţi de războaie de ţesut şi prîsnele de fus atestă importanţa torsului şi ţesutului, ocupaţiile obişnuite ale femeilor din acele vremuri (aşa cum rezultă şi din reprezentările plastice), dar care erau – în acelaşi timp – şi activităţi rituale. Judecînd după reprezentările de pe situle, asemenea case aveau în sec. V î.e.n. mobilier strunjit, cu spătare, suporţi pentru găleţi şi veselă şi instrumentar gospodăresc (frigări) de influenţă italică. Nu s-a putut distinge o structurare funcţională a aşezării, care (judecînd după descoperiri rezultate din săpăturile prădalnice), era implicată la cca. 500 î.e.n. în comerţul nordic al etruscilor şi veneţilor, cum dovedesc şi fibulele italice. Armele şi fibulele celtice apar izolat, ca şi în Styria şi Slovenia, în mormintele din sec. V–IV î.e.n., care iau sfîrşit o dată cu cultura hallstattiană, la cca. 300 î.e.n.
Capitolul următor, Celţii în Carinthia şi pe Gracarca. Cadru istoric (pp. 23-35) prezintă noul tablou demografic din spaţiul est-italic şi de pe cursul superior al Savei după invazia celtică de la 300 î.e.n.: în hinterlandul veneţilor locuiesc carnii, consideraţi un neam celtic, iar Eratosthenes din Cyrene îi aminteşte pe tauriscii care locuiau în jurul Alpilor, pe Sava superioară, la sud de Munţii Karawanken, poate şi în podişurile de pe Drava, Mur şi Raab. În acest spaţiu, cunoscut în mod concret romanilor numai după cucerirea văii Padului, la sfîrşitul sec. III î.e.n. şi limitat de crestele Alpilor, Roma nu a intervenit decît în 186-181 î.e.n., cînd celţii transalpini au pătruns în estul Italiei Superioare, pentru a se aşeza într-o regiune slab populată, în care duceau o existenţă tîlhărească, încercînd să ridice chiar şi o aşezare fortificată în apropierea locurilor unde romanii vor întemeia la 181 î.e.n. Aquileia (aflată la capătul „drumului argonautic” controlat de istrii), oraş care va avea pentru regiunea adriatică rolul deţinut de Massalia în Mediterana apuseană şi, mai tîrziu, de Magdalensberg pentru cea nord-alpină. Deşi încă în 186 î.e.n. Senatul trimisese soli la gallii transalpini (norici) pentru a-i avertiza că nu va mai tolera asemenea migraţii, Alpii sînt reciproc recunoscuţi drept graniţă abia în 183 î.e.n., dar situaţia reclamată se repetă în 179 î.e.n., la fel cum jafurile romane pricinuite de campania macedoneană a lui C. Cassius Longinus (170 î.e.n.) atrag protestele carnilor, istriilor şi iapozilor, în frunte cu regele noric Cincibilus, care este despăgubit şi obţine încheierea unui hospitium publicum. Problema caracterului structurii politice în fruntea căreia se găsea acesta sau, mai tîrziu, conducătorii celţi atestaţi de emisiunile monetare (Voccio, care-şi căsătorise sora cu suebul Ariovist, pentru a-i putea respinge pe boii şi tauriscii care, izgoniţi din Boemia de către Burebista, asediază fără succes în 60 î.e.n. Noreia, apoi Adnamatius, Escingomarus, Nemet sau Atta) sau cel care-i trimisese în ajutor la 49 î.e.n. lui C. Iulius Caesar 300 de călăreţi, nu poate fi aşa de uşor soluţionată: chiar dacă nu este vorba despre un regat unic, în adevăratul sens al cuvîntului, nu credem totuşi că ea poate fi privită ca o republică aristocratică –deşi partenerii de tratative ai Senatului roman sînt numiţi seniores – ci, mai curînd, de o confederaţie de triburi. Deşi noricii nu erau legaţi de Roma printr-un foedus, consulul Cn. Papirius Carbo le-a cerut sprijinul împotriva cimbrilor pătrunşi la 113 î.e.n. în Carinthia şi doar superstiţia germanilor a scăpat armata romană de la un dezastru total lîngă Noreia, în Carinthia centrală, localitate identificabilă, poate, cum crede P. Gleirscher, cu aşezarea fortificată de pe dealul Maria Saal, dacă nu este vorba, cumva, doar de un important centru religios, de un sanctuar, cum ar putea fi cel de la Magdalensberg, dinainte ca acolo să se fi construit un templu, ca pe Ulrichsberg şi pe alte creste din Carinthia şi unde negustorii romani au consacrat divinităţii adorate acolo o statuie antropomorfă din bronz în mărime naturală, într-o vreme cînd asemenea sanctuare aveau un rol important în constituirea identităţii comunitare, dar cînd divinităţile nu ne sînt cunoscute decît prin epitetele lor şi prin vechile lor atribute şi reprezentări, de tradiţie hallstattiană, uneori chiar sub înfăţişare zoomorfă, spre care trimit două ceşti în formă de cerb puternic stilizate şi o fibulă, tot în formă de cerb, descoperite pe Gracarca. Tot pe Gracarca a fost descoperită şi o cunoscută statuetă de mistreţ, reprezentîndu-l poate pe zeul tribal şi al războiului Teutates, datată în sec. III–I î.e.n. Pe locurile vechilor sanctuare ale divinităţilor celtice, multe supravieţuind înglobării Noricum-ului la Imperiul roman (15 î.e.n.), au fost ridicate în epoca romană temple, unele în formă de navă (aedes navales), întrucît multe divinităţi erau reprezentate în ipostaze de navigatori. Teritoriul locuit de triburile norice la invazia cimbrilor pare a fi fost limitat la vest de Etsch şi la nord de regiunea Salzburg, încît linia Dunării este atinsă de norici abia o dată cu slăbirea puterii boiilor, sub presiune germanică, la cca. 100; ceea ce a determinat invazia acestora din 64–63 î.e.n., însoţită de încercarea tauriscilor de a-şi cîştiga neatîrnarea şi de asediul Noreiei, respins probabil de Voccio, credem însă că a fost – aşa cum remarcă şi P. Gleirscher, chiar dacă îl datează greşit, la cca. 40 î.e.n. – atacul lui Burebista asupra boiilor (cca. 60 î.e.n.) şi creşterea puterii dacilor, care, după dispariţia conducătorului lor nu mai constituie o piedică în extinderea spre nord a regatului noric, care, în înţelegere cu Roma, anexează totuşi la 35–30 î.e.n. teritoriile tauriscilor. Celelalte teritorii norice au fost înglobate paşnic Imperiului roman, în 15 î.e.n., cu excepţia celor ale ambisonţilor şi ale isarcilor raetici, care au opus o zadarnică rezistenţă; aristocraţia celtică şi-a păstrat influenţa politică internă şi poziţiile economice, doar exploatările de fier şi aur trecînd în administrarea directă a împăratului. Dintr-o inscripţie onorară în cinstea familiei lui Octavianus Augustus sînt cunoscute numele triburilor norice: noricii, ambilineii, ambidravii, uperacii, saevaţii, laiancii, ambisonţii şi helveţii, rămăşiţă a unui trib mai numeros, antrenat în migraţie de către invazia cimbrică. Romanizarea lor a început după instituirea administraţiei civile de către Claudius şi întemeierea oraşelor Aguntum, Teurnia şi Virunum, deşi elementele celtice sînt bine reprezentate în epoca romană, cînd limba scrisă şi a culturii este latina: este vorba de nume de persoane, de elemente de port, mai ales feminin şi de nume de divinităţi.
Un alt capitol prezintă Urme de locuire celtică pe Gracarca şi pe Dreiseenblick (pp. 36-57). Spre deosebire de aşezările, respectiv necropolele legate de acestea, de pe Ulrichsberg, Lamprechtskogel–Führholz şi Waisenberg, Napoleonswiese şi de la Frög încetează o dată cu invazia celtică în Carinthia, cele de pe Gracarca şi de la Gurina continuă să existe, ceva mai tîrziu sau tot atunci apărînd şi aşezarea de pe dealul Maria Saal. De pe Gracarca se văd aşezările de înălţime de pe Magdalensberg, de la Mittertrixen–Lamprechtskogel, Globasnitz–Hemmaberg, Tscherberg–Katharinenkogel, dar şi siturile arheologice dintre lacul de acumulare Völkermarkt şi lacul glaciar Klopeiner, cariera de calcar de la Peratschitzen şi exploatarea de lut de la Kleindorf I.
Pe creasta Dreiseenblick n-au fost găsite urme de construcţii sau vetre, iar descoperirile arheologice aparţin perioadei Latčne tîrzii şi sînt legate de sfîrşitul locuirii de pe Gracarca (cca. sec. II–I î.e.n.); nici templul presupus pe o altă culme nu a fost găsit, ceea ce, de altfel, se explică prin faptul că sanctuarele din spaţiul est-alpin erau, în acea vreme, nişte crînguri sacre, spre deosebire de vestul Europei, unde ele erau uneori împrejmuite şi cuprindeau construcţii care să adăpostească statuia divinităţii, ce lipsesc însă – deocamdată – în partea răsăriteană a regiunii alpine.
Pe Gracarca a fost descoperită o construcţie din blocuri de piatră lipite cu lut, compusă din două încăperi, fiecare cu vatră, asemănătoare cu cea de la Dürrnberg bei Hallein şi diferită de cele ale celţilor din sudul Germaniei, care nu protejau stîlpii de lemn împotriva umezelii din sol; majoritatea locuinţelor celtice de pe Gracarca au fost însă distruse de terasările medievale. Pe Gracarca au mai fost găsite şi resturile unor construcţii palafite, cu pereţi din chirpici, considerate mai curînd anexe gospodăreşti sau hambare, dar şi o cisternă celtică tîrzie, cu o capacitate de cca. 100–150 m3, tencuită cu mortar hidraulic, ceea ce o deosebeşte de alte construcţii celtice de această natură şi dovedeşte o influenţă romană, prin contactele strînse cu emporiul de pe Magdalensberg; dimpotrivă, în ceea ce priveşte construcţia locuinţelor se constată un tradiţionalism puternic. Cercetările arheologice au scos la lumină şi resturile unui atelier metalurgic în care se producea oţel cu un înalt conţinut de carbon (1,5–1,8 %), la fel ca pe Magdalensberg, dar şi diferite obiecte din bronz; un vîrf de lance damaschinat se numără printre produsele de vîrf ale acestui centru, a cărui activitate principală, cum o dovedesc diferitele unelte descoperite, era prelucrarea metalelor, mai ales a renumitului ferrum Noricum, din care se făceau instrumente medicale, arme de vînătoare şi spade şi a cărui tehnologie de fabricare – ale cărei detalii nu sînt încă pe deplin lămurite – era cunoscută încă din sec. VII î.e.n., cum o dovedesc descoperirile de la Frög. Calitatea metalului depindea atît de tehnologia de reducere, cît şi proprietăţile minereului, exploatat şi prelucrat în cuptoare piriforme, de felul celor de epocă Latène tîrzie – romană timpurie din Görtschitztal, nu departe de Hüttenberg. Acest lucru este cu atît mai interesant, cu cît cuptoare capabile de a produce metal de calitate asemănătoare celui fabricat în Noricum, pe Magdalensberg, funcţionau şi în Dacia, la Piatra Craivii. Tot pe Gracarca, pe Walterterrasse, dar şi în alte locuri, au fost descoperite urme de exploatare a pietrelor de moară din epocile celtică, romană, medievală şi modernă, despre care iniţial se crezuse că ar reprezenta fortificaţii de poartă, bazine de cult, grote sacre, nişe pentru statuile divinităţilor sau chiar „pietre de jertfă” sau „tronuri princiare”.
La sfîrşitul epocii celtice inventarul locuinţelor este mai bogat, din cele de pe Gracarca provenind cîrlige de cazan şi lopeţi de vatră din fier, mori de mînă, de influenţă mediteraneană, cuţite pentru diferite întrebuinţări, chei cu cîrlig pentru complicatele închideri cu zăvor. Dintre materialele ceramice descoperite pe Gracarca se remarcă un vas grafitat de dimensiuni neobişnuite; grafitarea era folosită în cazul vaselor de gătit pentru a grăbi încălzirea conţinutului şi necesita o materie primă adusă din locuri îndepărtate, ceea ce nu făcea accesibile oricui aceste produse, care la sfîrşitul sec. I î.e.n. încep să fie înlocuite cu vasele degresate cu calcar, dintre cele provenite de pe Gracarca fiind de amintit două strachine cu trei picioare (Dreifußschalen), pe una dintre ele fiind zgîriată iniţiala N, în alfabet venet. În epoca romană vesela cunoaşte schimbări, prin imitarea la roata rapidă a ceramicii fine de Campania, care coexistă cu cea de tradiţie celtică. Prîsnelele de fus sînt lucrate din cioburi de vase.
Studiul resturilor osteologice a dovedit existenţa unei creşteri extensive a animalelor, care -pînă în epoca romană, cînd încă de timpuriu (sec. I î.e.n.) se introduce stabulaţia- îşi reduc tot mai mult talia; creşterea cailor, care necesită mari cantităţi de furaje, ia avînt abia în perioada Latčne, cînd cîinele joacă încă un rol însemnat în alimentaţie. Se cultiva alac, orz şi hrişcă, mazăre, linte şi leguminoase furajere şi se producea bere din orz, viţa de vie putînd fi cultivată în Jauntal abia în epoca romană, o altă încercare datînd abia din Evul Mediu dezvoltat, iar berea din hamei fiind o invenţie bavareză din Evul Mediu timpuriu. Sub influenţă elenistică, în perioada Latčne s-au perfecţionat diferitele unelte. Un rol important îl avea vînătoare, pescuitul şi culesul diferitelor fructe şi ierburi.
Celţii din Noricum au început să bată monedă destul de tîrziu, la cca. 70 î.e.n., mai ales din argint, dar care nu era folosită în mod curent. Este vorba de monede mari şi mici, primele cu portretele şi numele conducătorilor, cărora le slujeau astfel şi drept instrument de propagandă, de o calitate cu mult mai bună decît aceea a monedelor celţilor răsăriteni şi care se împart în două grupe: vest-norică (în Carinthia, aparţinînd noricilor) şi est-norică (în Slovenia Centrală, aparţinînd tauriscilor). Tipurile monetare sînt originale, chiar dacă prototipul îl reprezintă tetradrahma avînd aversul cu Apollo laureat spre stînga şi reversul cu călăreţ, însoţite de numele conducătorilor celţi, de cele mai multe ori în alfabet latin, parţial însă şi în cel venet (de pildă, Vokk pentru Voccio); odată cu creşterea influenţei romane se constată un control mai strict al autorităţilor locale asupra emisiunilor monetare, printr-o varietate mai mare a reprezentărilor călăreţilor şi o individualizare mai puternică a emisiunilor fiecărui conducător. Numele emitenţilor apare, după obiceiul roman, într-o tabula ansata; este interesant că la început 5 emitenţi contemporani diferiţi (Cogestus, Adnamatius, Nemet, Atta şi Suicca) folosesc aceeaşi monetărie, numărul lor reducîndu-se mai tîrziu la 4 (Escingoma[rus], Adnamat[ius], Nemet şi Atta, ultimul uneori cu avers Eccaio[s], succesorul lui Suicca) şi, în sfîrşit, la 3. Monedele de argint cu modul mare încetează o dată cu instaurarea stăpînirii romane, la 15 î.e.n.; monedele de modul mic se schimbau cu denarul roman în raportul de 1:16 şi se cunosc şi deprecieri oficiale, reprezentate de monedele din bronz alb. Monedele mărunte puteau fi produse şi de către micii conducători locali şi cunosc o continuă deteriorare a reprezentărilor monetare, mai ales cele taurisce „cu căluţ” (Pferdchentyp); cele cu cruce tectosagă se găsesc atît în teritoriul vest-noric, cît şi la taurisci. Monedele mărunte, mai ales tipul Magdalensberg, rămîn în circulaţie pînă în perioada claudică şi se răspîndesc acum pînă la celţii răsăriteni; de altfel, pe Magdalensberg s-a descoperit şi o ştanţă pentru falsuri. În anii ’80 în comerţul de antichităţi münchenez a apărut un stoc de monede dintr-un tezaur descoperit pe Gracarca, din care provin monede de argint cu modul mare (atît vest-norice, cît şi taurisce, chiar şi din prima emisiune, de la cca. 70 î.e.n., a căpeteniei Fes) şi mic (de o mare varietate) ale diferiţilor conducători şi cîteva monede din alte metale; împărţirea în jumătate şi chiar în sferturi a unor monede cu modul mare oglindeşte nevoia de monedă divizionară de pe piaţa locală.
Al patrulea capitol descrie Un cimitir Gracarca deasupra de Grabelsdorf (pp. 58-66). Necropola se găseşte într-o şa aflată la cca. 100 m sub creastă, la sud de Danielskirche şi cuprinde morminte simple de incineraţie cu inventar modest. Sporadic, pe lîngă descoperirile hallstattiene şi Latčne apar şi materiale din Antichitatea tîrzie şi Evul Mediu timpuriu, perioade din care pe Gracarca lipsesc urmele de locuire. Multă vreme cel mai important complex arheologic era socotit mormîntul tumular cu cameră mortuară A5b, cu manta emisferică din piatră, demult însă jefuit; spre marginea mantalei tumulului A5a, a cărui parte centrală fusese distrusă, într-un puţ acoperit cu o placă de şist au fost descoperite două străchini plate şi o urnă în stilul culturii Basarabi, reprezentînd o înmormîntare secundară, asemănătoare cu cea din necropola de la Gurina, atribuită unei căpetenii. La cca. 3 m de acest mormînt a fost găsit un ac de veşmînt de tip italic, cu cap umbeliform, deosebit de tipic pentru începutul epocii fierului (sec. VIII î.e.n.) în Caput Adriae; din partea centrală a aceluiaşi mormînt, dar dintr-un strat superior, provin şi două vîrfuri de lance cu nervură centrală dreptunghiulară şi decor simplu al manşonului, tipice pentru faza veche a Hallstattului din spaţiul sud-est-alpin (Hallstatt C), în sec. VIII–VII î.e.n. Reluarea săpăturilor arheologice, în 1995, a dovedit folosirea cimitirului în sec. IX–III î.e.n. şi, prin descoperiri întîmplătoare, pînă în sec. I î.e.n.; cu acest prilej au fost descoperite morminte plane de incineraţie cu urne, parţial distruse de terasările medievale, putîndu-se dovedi însă spălarea resturilor cinerare după culegerea lor de pe rug şi folosirea, în unele situaţii, a unor semne de mormînt din bolovani. Două morminte hallstattiene se datează, printr-un ac de veşmînt cu cap în formă de ceapă, descoperit în mormîntul B9, în sec. IX î.e.n. (Hallstatt B3) şi, respectiv, prin vasul fin, gri–brun, cu gît tronconic şi inel de susţinere, din mormîntul B6a, în sec. VI-V î.e.n. Un mormînt celtic de incineraţie, aparţinînd unei femei, este datat între 250–180 î.e.n. (Latène C1), după podoabele descoperite (brăţară spirală din fier, brăţară masivă din bronz, inel din bronz, fibulă cu disc pe arc), specifice ţinutului norico-taurisc şi care dovedesc celtizarea populaţiei autohtone din zona Gracarca, ca şi în întregul spaţiu sud-est-alpin în preajma anului 300 î.e.n. Între lespezile de piatră care acopereau mormintele şi care fuseseră deplasate s-au găsit figurine de plumb topite, probabil de felul celor găsite în tumulul cu descoperiri Basarabi de la Frög. Studiul dispunerii în teren a necropolei l-a dus pe autor la concluzia că mormîntul tumular A5 reprezintă „mormîntul de întemeiere”, cimitirul fiindu-i aşezat la poale, la o altitudine cu 10 m mai mică, ca reprezentînd locul de îngropăciune al unei ginţi şi că densitatea mormintelor va fi fost mai mare, dar lucrările de terasare, condiţiile pedologice, amenajarea sumară a mormintelor din această necropolă cu inventar modest, ca şi folosirea ca urne a recipientelor din material organic a făcut ca multe din acestea să nu mai poată fi surprinse. Credem însă că mormîntul A5, care nu este cel mai vechi din necropolă, reprezintă – prin poziţia sa – mai degrabă mormîntul unui personaj cu un înalt statut social.
Cel de al cincilea capitol tratează despre Urme preistorice şi romane de-a lungul Dravei (pp. 67-77). Pe teritoriul comunei St. Kanzian cele mai vechi urme de locuire preistorică sînt reprezentate de ceramică cu decor aplicat şi o lingură de turnat pentru prelucrarea cuprului din mileniile 4-3 î.e.n., dintr-o vreme cînd spaţiul intraalpin era intens locuit, probabil ca urmare a activităţilor legate de metalurgia cuprului. Pentru locuire erau preferate crestele abrupte, care, aşa cum dovedesc recentele săpături arheologice din Kraina Inferioară, încep să fie fortificate sau – aşa ca în întreg spaţiul circumalpin – aşezările palafite de pe ţărmurile sau chiar din mijlocul lacurilor, ca la Keutschach. Tot din chalcolitic, dintr-o perioadă contemporană „Omului din gheaţă” (Ötzi) datează o secure de despicat buşteni (Setzkeil) din serpentin, reparată printr-o reperforare, descoperită în apropiere de St. Lorenzen, nu departe de o carieră cu slabe iviri de cupru, a cărei exploatare preistorică încă n-a putut fi dovedită; din zonă provine şi un fragment din vîrful retuşat bifacial al unei lame de pumnal lucrate dintr-o rocă obsidianică. La Brenndorf a fost descoperit un ac de veşmînt cu cap în formă de ceapă, o podoabă deosebit de tipică pentru bronzul tîrziu din Europa Centrală (cca. 1000 î.e.n.), depuse de regulă ca ofrande în apropierea apelor şi legate de simbolistica organizării sărbătorilor şi izgonirii. În apropiere de Stein au ieşit la iveală, în mod repetat, arme şi unelte depuse ritual, între care o spadă cu limbă de fixare în mîner din sec. XIV î.e.n. (bronzul mijlociu C), frîntă ritual, de un tip răspîndit în Europa Centrală şi nordică şi produs şi în atelierele din Caput Adriae, un pumnal cu placă de fixare în mîner din sec. XIII î.e.n. (bronzul tîrziu D), unul dintre ultimele exemplare de acest tip, înlocuite apoi cu cuţite, un cuţit cu limbă de fixare în mîner (de tip Baierdorf) din sec. XII î.e.n. (bronzul tîrziu – Ha A1), două topoare cu aripioare, de tip Hallstatt (varianta Wörschach), din sec. IX–VIII î.e.n. (Hallstatt B3), contemporane cu aşezarea de pe Gracarca şi poate şi cu locuirea de la Stein, care înlocuiesc acum spada şi sînt asociate cu lancea în armamentul din spaţiul est-alpin. Dintr-un mormînt sau dintr-o descoperire întîmplătoare provine un coif de bronz de tip Negau, descoperit dincolo de Drava, la Rakollach (com. Völkermarkt), care imită modelele etrusce şi se datează în sec. VI–IV î.e.n. Lipsa descoperirilor romane de pe Gracarca a fost pusă în legătură cu adaptarea la modelul habitatului roman, de-a lungul drumului Virunum – Iuenna – Celeia, în apropierea carierei de tuf de la Peratschitzen şi a exploatării de lut de la Kleindorf I, exploatarea calcarului fiind dovedită indirect (prin unelte şi produse) începînd cu perioada augusteică. Din descoperiri întîmplătoare sînt cunoscute morminte de incineraţie cu urne de-a lungul aceluiaşi drum, în două necropole – ambele de la începutul sec. I e.n. –, în apropiere de Peratschitzen (unde s-a descoperit şi un mormînt cu cameră funerară din blocuri de tuf rudimentar cioplite, ridicate pe locul incinerării, cu inventar din care nu lipseşte materialul celtic tîrziu) şi Srejach (unde se cunoaşte şi o inscripţie funerară din marmură, amintind o familie de sclavi, provenind dintr-un turn funerar, ridicat deasupra unui mormînt de tipul celui descris) şi într-un alt cimitir, aflat nu departe, dar ceva mai tîrziu, la Eberndorf. La Kleindorf I, din descoperiri funerare, provin vase ceramice şi un cap feminin din marmură, reprezentînd o femeie în port noric. Aceste descoperiri adeveresc deplasarea habitatului spre nord faţă de Gracarca în această epocă. Descoperiri izolate de epocă romană se cunosc la St. Marxen, Klopein–Römerweg şi Grabelsdorf (monede izolate, dar şi fragmente de marmură în ultima localitate) şi pe Steinerberg (mai ales fibule, în legătură, poate cu un sanctuar). O villa rustica din sec. II–III e.n., avînd încăperi decorate cu picturi murale, exista la Goritschach bei Möchling şi a fost distrusă, se pare, o dată cu atacurile alamane din 270.
De un interes aparte se bucură o altă descoperire de pe Gracarca, Un mormînt carantan „de căpetenie” de pe Grabelsdorf (pp. 78-85), de fapt, o înmormîntare secundară „de călăreţ” în tumulul hallstattian din şaua de la Grabelsdorf; este vorba de un schelet masculin, orientat vest-est, întins pe spate, avînd o spadă scurtă merovingiană (Langsax), damaschinată, de provenienţă saxonă, dar întîlnită şi în teritoriile locuite de bavarezi şi slavi, dar rară la avari în sec. VIII, două cuţite, aplici de centură din bronz cositorite sau argintate, de tip avar, lucrate atît prin decupare, cît şi turnare, datate puţin după anul 700, unele dintre ele (derivate din tipul Bieringen) fiind de influenţă bizantină, o solniţă din os, de influenţă avară şi un pinten de fier, inexistent la avari, preluat probabil tot de la franci. Aceste materiale sînt legate de cultura Köttlach, care aparţine unui amestec etnic slavo–romanic de la periferia lumii bizantine, nelimitată la ţinutul carantanilor (întrucît influenţele ei se constată şi în Banat, la Deta şi Transilvania, în Podişul Tîrnavelor şi la Orăştie–Dealul Pemilor, punct X8!) sau al altor slavi alpini şi care se răspîndeşte în spaţiul est-alpin în sec. VII–IX, faza ei clasică (Köttlach II) fiind situată în sec. VIII–XII; în aceasta are loc şi recreştinarea spaţiului est-alpin, fenomen de care este legată şi răspîndirea fibulelor circulare emailate cu reprezentarea crucificării, cum este cea găsită la Unterburg, la poalele masivului Gracarca, datată la sfărşitul sec. IX sau începutul sec. X. În spaţiul est-alpin, spre deosebire de Austria Inferioară, lipsesc înmormîntările slave de incineraţie din sec. VI, iar înmormîntările de înhumaţie de epocă slavă, mai tîrzii, se deosebesc de cele din alte regiuni prin aceea că în mormintele de bărbaţi se întîlneşte asocierea elementelor avare cu cele franco–bavareze, iar în cele de femei se găsesc materiale de bună calitate, de tip bizantin sau bizantinoid, o realitate suficient de bine documentată în sec. VIII şi legată de preluarea unor tradiţii romane de către pătura dominantă a carantanilor, la care acestea se întîlnesc izolat, ca în cazul mormîntului discutat, după toate probabilităţile al unei căpetenii (ban), la fel ca şi în al celora de la Baardorf şi St. Peter / Grafenstein, spre deosebire de situaţia constată în necropolele din Styria şi Austria Superioară. Recreştinarea Carinthiei şi instaurarea suzeranităţii bavareze (749) sînt urmări ale chemării ducelui bavarez Odilo în ajutor de către cneazul Boruth împotriva avarilor la 741, evenimente de care sînt legate descoperirile de arme şi harnaşament carolingian timpuriu; carantanii şi-au păstrat independenţa pînă la începutul sec. VIII, iar materialele avare dispar după 770, ca o consecinţă a reprimării răscoalei carantane din 772 de către Tassilo III, în urma căreia necropolele nobilimii carantane se concentrează în jurul bisericilor bogat decorate cu entrelac-uri în piatră (Flechtwerksteinen), ca de pildă la biserica lui Domician din Millstatt. Din aceste motive, Carantania vremii lui Boruth (sec. VIII) se localizează arheologic în Carinthia actuală, la nord de munţii Karawanken.
Un alt capitol este dedicat unor situri din imediata apropiere, Georgiberg şi Danielskirche: mărturii ale Evului Mediu (pp. 85-90), unde săpăturile lui O. Menghin au scos la lumină materiale din epoca fierului şi Evul Mediu dezvoltat. Din fortificaţie se mai păstrează o incintă cu val de pămînt şi trei valuri de formă semilunară, care barează accesul spre creasta muntelui Georgiberg; materialul arheologic recoltat de sub val aparţine întregii epoci a fierului, Antichităţii tîrzii, Evului Mediu dezvoltat şi tîrziu, ceea ce arată că valul respectiv datează cel mai devreme din sec. XV, la fel ca şi valurile semilunare, aflate în relaţie cu acesta. Biserica de pe creastă este şi ea un vestigiu legat de cetatea ducală de pămînt, atestată la 1267–1268 (aflată, poate, în relaţie poate şi cu domeniul St. Georg, amintit între 1060–1070) şi identificabilă, poate, cu cetatea Montferran, dar nemaiamintită în sec. XIV–XV, cînd va fi încetat să funcţioneze în contextul luptelor dintre Ottokar de Boemia şi Rudolf de Habsburg pentru moştenirile carinthiene ale ducelui Ulrich de Carinthia, aparţinînd anterior episcopului de Salzburg. În 1293 cetatea de pe Georgiberg ajunsese în mîinile conţilor de Görz (Gorizia), moştenitori ai conţilor de Tirol şi ai ducilor de Carinthia. Biserica, înconjurată pînă în sec. XIX de un cimitir, datează din sec. XI şi se găsea la 1150 în stăpînirea cormaistrului augustin de la Eberndorf şi a suferit refaceri după 1500 şi 1643; pictura este gotică tîrzie, iar altarele sînt din sec. XVIII–XIX, cu acoperitoare pictate în stil popular la 1720. Danielskirche, o capelă gotică tîrzie din apropiere, cu un nucleu romanic, aparţinea la 1050–1065 episcopului de Brixen, găsindu-se mai tîrziu în stăpînirea mănăstirii Eberndorf, de la care este răscumpărată de contele de Tirol în schimbul unor domenii de pe Gracarca, ea devenind astfel o filială a bisericii din Stein; sculptura gotică de deasupra portalului este de la 1513, cele trei altare sînt neogotice, iar cimitirul ei este folosit pînă astăzi.
Ultimul capitol este Cetăţi la Stein şi pe muntele Steiner (pp. 91-101), în care este prezentată istoria posesiunii Stein şi a fortificaţiilor de pe muntele Steiner, legate prin începuturile lor legendare, din sec. X, de miracolele Sf. Hildegard (numită şi Agathe), soţia lui Paulus, conte de Cilli (Celje) şi comite palatin de Carinthia, care locuiau în cetatea Prosnitza (Skarbin) şi de urmaşii acestora, episcopul Albuin de Brixen şi succesorii săi, care moştenesc şi Grabelsdorf şi pertinenţele de la Danielskirche, devenind astfel concurenţi ai conţilor de Jaun, descendenţii fratelui acestuia, marcgraful Aripo, iar din sec. XII de conţii de Heunburg şi de Tirol, ultimii dobîndind acest feud probabil prin schimb sau cumpărare de la episcopii de Brixen. După stingerea conţilor de Tirol, el ajunge în 1253 în stăpînirea contelui de Görz. De stăpînirea episcopilor de Brixen par a fi legate terasările, întreprinse pentru amenajarea unor vii, atestate şi în documente. Cetatea este amintită şi în sec. XII, iar în 1238 biserica Sf. Laurenţiu, aflată în faţa cetăţii şi închinată patriarhatului de Aquileia, devine, prin preotul Volbert, locul în care s-a produs un miracol de materializare a transsubstanţierii împărtăşaniei (Blutwunder). După stingerea conţilor de Cilli în 1456 feudul devine obiect de dispută între conţii de Görz – care ar fi mutat, credem, doar centrul local de putere din cetatea Alt-Stein, de pe Steinerberg în cetatea existentă deja pe atunci, cum o confirmă izvoarele şi, indirect, cercetările arheologice, la Neu-Stein, pe Kirchberg, unde se găseşte amintita biserică – şi Habsburgi, evenimente în urma cărora cetatea are de suferit, iar în apropiere, la Piskertschach, este ascuns un mare tezaur de monede din aur şi argint. În 1458 împăratul Friedrich III de Habsburg dăruieşte sfetnicului său, Hans Ungnad, „un castel sfărîmat şi un loc mîndru, Stain im Jawntal”, care rămîne în această stare pînă la atacurile turceşti, încît abia în 1514 împăratul Maximilian II îl însărcinează pe portarul Hans Prösinger cu repararea ei, începută, se pare, la 1511 şi ale cărei urme mai sînt încă vizibile la biserica fortificată – care este pusă acum şi sub ocrotirea Sf. Hildegard –, în ciuda demantelării ultimelor resturi ale cetăţii din cauza alunecărilor de teren, la sfîrşitul sec. XVIII, după ce în 1585 Habsburgii vînduseră domeniul Stein, ajuns în 1644 în stăpînirea familiei Rosenberg. În prezent proprietarul fortificaţiei este Biserica catolică. Biserica de stil gotic timpuriu (din care se mai păstrează elemente de boltire), este ridicată după 1300 pe locul vechii capele romanice a cetăţii, de la cca. 1150 (din care se mai păstrează zidurile criptei rotunde) este refăcută în stil gotic tîrziu şi fortificată după 1514, cu un portal adăugat în sec. XIX; ea păstrează resturi de pictură murală de la 1225–1250 şi 1350, altarul principal fiind din sec. XIX, iar cel lateral şi amvonul sînt din sec. XVIII. În zidurile bisericii sînt încastrate două lespezi funerare cu inscripţii din sec. XVIII şi un pilastru lateral al unei aedicula romane, iar în masa altarului o inscripţie din sec. II–III, în care au fost introduse relicvele Sf. Hildegard, între care se aflau şi două balsamarii romane, azi dispărute; în faţa bisericii, în perioada interbelică, mai erau vizibile două blocuri de marmură, provenind poate de la monumente funerare romane, legate de descoperirile de pe Steinerberg sau de villa rustica de la Goritschach bei Möchling. Pe creasta muntelui Stein se găseşte o fortificaţie de plan oval, din zid, necercetată arheologic, care ar putea fi cetatea Alt-Stein, de epocă carolingiană (sec. IX–X), de unde provin şi descoperiri celtice şi romane, cunoscute din comerţul de antichităţi, mai ales ceramică şi fibule, precum şi cercei de aur de tip bizantin din sec. VIII–IX, atribuiţi clasei dominante a carantanilor.
Lucrarea se încheie cu un Tabel cronologic (p. 102), care acoperă o perioadă cuprinsă între 40000–35000 î.e.n. şi 120–15 î.e.n. şi care înlesneşte încadrarea diferitelor fenomene culturale specifice regiunii în cronologia relativă şi absolută a preistoriei şi protoistoriei europene şi cu Indicaţii bibliografice selective (pp. 103-106), structurate în două părţi – Lucrări generale, preistoria şi epoca romană (pp. 103-105), Evul Mediu timpuriu şi dezvoltat şi epoca modernă (p. 105sq.) şi Lucrări generale referitoare la preistoria şi protoistoria Austriei, respectiv a spaţiului intraalpin (p. 106), reunind 47 de lucrări în limba germană. Cele 44 de ilustraţii cuprind hărţi, planuri şi profile, imagini ale diferitelor materiale arheologice, ca şi ale unor situaţii ale descoperirilor respective, reconstituiri ale unor operaţii tehnologice sau clădiri, peisaje panoramice ale siturilor prezentate, ceea ce sporeşte atractivitatea lucrării – apărute în condiţii grafice optime – şi facilitează înţelegerea conţinutului ei.
Cartea discutată – o frumoasă pildă despre ceea ce poate realiza în privinţa valorificării patrimoniului cultural–turistic iniţiativa comunitară, susţinută de către oameni entuziaşti de diferite naţionalităţi, cu iubire pentru meleagurile natale sau în care locuiesc, dar sprijinită şi de către instituţiile de stat competente – oferă valoroase informaţii de istorie universală şi regională, dintr-o perspectivă vastă, care permite înţelegerea fenomenelor istorice în contextul lor cultural–cronologic şi geopolitic, adesea într-o lumină nouă chiar şi pentru cunoscătorii acestora şi ai locurilor descrise, printre care, prin bunăvoinţa conducerii de la Landesmuseum für Kärnten din Klagenfurt, datorită călătoriilor şi stagiilor de practică arheologică efectuate la Magdalensberg şi Virunum în 1992–1997, am avut privilegiul de a ne număra într-o oarecare măsură. Ea se constituie, în acelaşi timp, într-un model de popularizare monografică, păstrînd însă caracterul unei lucrări documentate, care se adresează studentului şi cercetătorului, intelectualului din mediul rural, localnicului şi turistului venit de mai de aproape sau din depărtări.
Alexandru Gh. SONOC
|
