Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I

ISSN 1583-1817

pag. 185-188

RECENZIE - de Sabin Adrian Luca

Doina Ignat, Grupul cultural neolitic Suplacul de Barcău, seria Bibliotheca Historica et Archaeologica Banatica, XVI, Editura Mirton, Timişoara, 1998, 256 pagini, ISBN 973–578–719–9.

Lucrarea doamnei Doina Ignat este structurată pe mai multe părţi, după cum urmează: Introducere (p. 9-10), Capitolul I (Cadrul geografic şi istoricul cercetărilor, p. 11-20), Capitolul II (Grupul cultural Suplacu de Barcău, p. 21-24), Capitolul III (Cultura materială şi spirituală, p. 25-65), Capitolul IV (Locul grupului Suplac în neoliticul târziu, p. 66-76), Capitolul V (Repertoriul descoperirilor neolitice târzii, p. 77-89), rezumat (p. 90-126), Lista prescurtărilor bibliografice (p. 127-132) şi Lista ilustraţiilor (p. 133-144), Figuri (p. 145-230), Planşe (p. 231-236), Tabele (p. 237-255) şi Anexe (p. 256).

Scopul mărturisit al lucrării doamnei D. Ignat este acela de a defini un nou grup cultural în NV-ul României pe baza săpăturilor personale dintr-un singur sit arheologic, cel de la Suplacu de Barcău. De altfel, această carte este şi lucrarea de doctorat a autoarei, susţinută la Universitatea „Babeş–Bolyai” din Cluj-Napoca sub îndrumarea prof.univ.dr. Iuliu Paul.

În anul 1977, D. Ignat publica – pentru prima dată – observaţii despre aşezarea de la Suplac–Corău. [1] Cu această ocazie domnia sa considera că aşezarea aparţine culturii Tiszapolgár [2] , căreia i se încadrează, de fapt, o altă descoperire aflată în punctul Lapiş, dispus în acelaşi areal geografic. [3]

Între timp, cercetătoarea pomenită şi-a redefinit concepţia şi a lansat termenul de grup Suplacu de Barcău pentru descoperirile din punctul Corău. Modul în care a fost publicat acest grup nu prea lasă a se întrevede originea sa (în fazele vechi sunt preponderente elementele culturale Pişcolt) şi nici evoluţia şi finalul său (în aceste perioade sunt tot mai marcante elementele culturale Salca–Herpály, alături de cele Pişcolt târzii). De altfel, autoarea ne dă o definiţie care te lasă fără grai, în ceea ce priveşte geneza grupului: Grupul cultural Suplacu de Barcău s-a format pe fondul ceramicii pictate. . . [4] deci pe un vas!? La fel de lapidar şi triumfător se rezolvă şi datarea relativă (între 2500–2300 î.Chr) chiar dacă Din motive obiective nu s-au putut efectua datări absolute cu C₁₄. [5] Ne întrebăm care vor fi fost aceste motive? Dar, până la urmă, autoarea face referire la un alt articol şi trage concluzia că datarea absolută este 4000–3700 î.Chr. Nu mai continuăm cu alte exemple în ceea ce priveşte „metoda” de „analizare” a artefactelor, aceasta fiind – fără îndoială – lamentabilă. Oricum, să termini definirea unui grup cultural în 5 rânduri [6] , datarea în 9 rânduri [7] , evoluţia în 13 rânduri [8] , stratigrafia în două pagini şi jumătate [9] şi aria de răspândire în 4 rânduri [10] este un record de neegalat în istoriografia românească de specialitate.

Din analiza repertoriului de situri şi descoperiri izolate propuse de autoare pentru a defini caracteristicile grupului cultural Suplacu de Barcău am constatat cu surprindere că 19 puncte sunt reprezentative prin topoare de piatră şlefuită, buzdugane sau unelte din silex sau obsidiană (sic!; aceste tipuri de descoperiri nu pot asigura încadrarea culturală şi cronologică sigură a siturilor arheologice). Acestea reprezintă aproape 40% din descoperirile citate.

Descoperirile culturii Salca–Herpály (de exemplu, Oradea la numărul 45, cu toate punctele – până acum încadrate de aceeaşi autoare culturii Salca–Herpály –, ca şi multe alte alocări de acelaşi tip) devin, din acest moment – şi fără argumente solide –, Suplac.

Descoperirile de tip Pişcolt (de exemplu Carei–Bobald la numărul 11, Cămin–Staţia de pompă la numărul 12, Căpleni la numărul 13 etc) sunt cuprinse, fără nici un fel de explicaţie, în nou–definitul grup – reprezentând aproape toate procentele rămase!

Acest mod de a defini noi grupuri culturale este cel puţin curios, şi se înscrie într-o nouă linie istoriografică, după care este de ajuns să afirmi ceva şi, mai apoi, să aduni – pe criterii subiective – materiale arheologice disparate, pentru a avea şi dreptate! Tabloul cultural propus pentru perioada „neoliticului târziu” din V-ul României de cercetătoarea amintită este cel puţin „primordial” prin densitatea de fenomene culturale şi înghesuiala de populaţii care se încalecă pentru a sta pe acelaşi loc – şi acum cităm din opera domniei sale: … consecinţele „şocului Vinča C”, mişcare ce cunoaşte mai multe etape şi procese ca migraţiune, difuziune, sinteze şi naşteri de grupe etno–culturale, retardări petrecute în spaţiul învecinat: mişcare la finele fazei Vinča B₂; migraţiune Vinča C; migraţie Petreşti; difuziune Turdaş; difuziune Tăualaş; difuziune Iclod (Zalău–Valea Miţii II); retardare Vinča C; naşterea grupului Vărzari; naşterea grupului Gilău; naşterea culturii Tisa; naşterea grupului Suplac; naşterea grupului Iclod; sinteza Iclod–Petreşti. [11] Am respectat atât grafia cât şi caracteristicile ştiinţifice ale textului autoarei! Aflăm mai departe – şi cred că ar fi bine ca să consultaţi următoarea recenzie din acest calup pentru a înţelege opinia noastră – că s-a definit o variantă apuseană a CCTLNI [12] , variantă a unui complex cultural care de fapt nu există! Dacă ar fi să o credem pe autoare şi aşezarea de la Herpály ar aparţine grupului domniei sale. . .aceasta stând, de fapt, la baza definirii unei culturi binecunoscute!

Putem continua observând desele greşeli de tipar – dintre care, cu siguranţă, multe aparţin culesului – exprimările care nu pot să-ţi stârnească decât mirare, cum ar fi cea cu care se încheie apoteotic textul cărţii: . . .Este posibil să ca să fie şi influienţe Vinča prin acele Kreutzband. [13] După acest rând se consideră încheiate rândurile lucrării!

Ori istoria a devenit prea uşoară, ori trebuie să mai luăm cartea în mână şi să învăţăm ce este şi cum se scrie aceasta. Cu astfel de „explicaţii” nu producem decât dezordine intelectuală, mai ales că numărul fragmentelor ceramice sau a altor artefacte pe care baza existenţei cărora se fac aceste teorii este, de cele multe ori, mai mic decât numărul descoperirilor în sine! Nu se face nici un bine ştiinţei când de dragul „sintezei” se rup materiale arheologice din contexte stratigrafice sau culturale diferite, se „înnădesc”, se pun în tabele şi dacă nu dă bine graficul se mai „înnădesc” o dată, şi tot aşa, până arată „comercial”. Nu vedem viitorul pozitiv al acestei metode chiar dacă „serierile” dau impresia de „lucru la modă”!

Am observat că între materialele incizate publicate de autoare [14] există multă ceramică Tisa I [15] şi Turdaş [16] . Explicaţia apariţiei acestei ceramici pe baza analizei de clusteri o lăsăm spre înţelegere generaţiilor viitoare. Noi preferăm să constatăm că acest grup cultural – existent sau nu – este contemporan cu cultura Turdaş, făcându-se un schimb de artefacte specifice între cele două arii culturale. Grupul Suplac preia elemente ale incizării ceramicii, precum şi tehnologia realizării vaselor patrulatere, iar cultura Turdaş preia tehnica pictării cu bitum, în dungi groase, apărând categoria pictată de tip Tăualaş din cadrul culturii Turdaş. Şi toate acestea se petrec la nivel cronologic relativ Vinča C, observaţie prin care se restrânge mult aria dezvoltării cronologice a grupului Suplac, pierzând prin aceasta multe dintre aşezările arondate în mod generos grupului de D. Ignat.

D. Ignat observă – în scrierile mai vechi ale domniei sale – că aşezările de tip Salca–Herpály („făcute” Suplac în ultima carte) se găsesc mai ales pe valea Crişului Repede, fiind de căutat pe terase şi în peşteri. [17] Aceeaşi autoare propune şi o arie de răspândire a culturii Herpály spunându-ne că ea se învecinează la S cu grupa Gorsza, spre V cu grupa Csöszhalom, spre NE cu grupa Bodrogzsadáy şi spre N cu Szamossályi, preluând idei ale cercetătoarei I. Kutzián-Bognár. [18] Descoperirile culturii se concentrează pe teritoriul judeţului Bihár din Ungaria, mai ales în jurul oraşului Debrecen, iar în Transilvania până în peşterile din Cheile Turzii (ajungând aici pe traseul Cluj, Suceagu, Palatca), făcând legătura cu ceramica pictată a orizontului Lumea Nouă. Dacă N. Vlassa – citat de autoare – are dreptate, atunci orizontul cronologic şi cultural al descoperirilor de tip Salca–Herpály este considerat Vinča C sau, mai precis Vinča C₁ după cum ne-o arată descoperirile efectuate Banat efectuate în ultimii 15 ani.

D. Ignat publică şi o altă descoperire aparţinând momentului Herpály, cea de la Peştiş–Peştera Piatra Jurcoaiei. [19] Afirmaţia autoarei după care cele două niveluri de aici aparţin culturii Herpály nu sunt uşor de susţinut deoarece, atât din descrierea stratigrafiei (observăm că cele două nivele de locuire sunt extrem de diferite ca şi culoare, compoziţie, consistenţă etc.), cât şi din studiul materialelor ceramice publicate de autoare, rezultă că nivelul inferior este Salca–Herpály, iar cel superior este Tiszapolgár. Observăm că procentul de ceramică pictată este destul de mic faţă de aşezările amintite anterior şi că cea mai dezvoltată specie pictată este pe un fond–angobă alb–lăptos, dar şi specia pictată cu roşu. Această observaţie poate fi folosită ca argument pentru demonstrarea existenţei unei zone de contact avansat, spre V, dacă privim fenomenul ca extinzându-se dinspre Crişana sau spre E, dacă direcţia de răspândire este inversă,, între culturile cu pictură realizată preponderent cu bitum din zona Crişanei (cultura Pişcolt, Salca–Herpály) şi cele pe fond–angobă, realizate cu culori deschise, dar – mai rar – şi cu bitum, din Transilvania de vest şi centrală (grupele culturale Cluj, Lumea Nouă, Iclod).

Singura concluzie care poate sta în picioare după lectura acestei lucrări este – după opinia noastră – că aşezarea de la Suplac reprezintă într-adevăr o variantă regională, dar nu o cultură nouă, deoarece elemente definitorii ale acestei culturi – aşa cum le exprimă autoarea – sunt  fie mai vechi (Pişcolt vechi, elemente liniare, grup Berea–Ciumeşti), fie reprezintă cultura Salca–Herpály, ori – alteori –, cultura Pişcolt, fazele evoluate. Oricum, nu credem că noţiunea de grup cultural Suplac acoperă suficient de bine nici măcar arealul cronologic şi cultural al eneoliticului timpuriu din NV-ul şi V-ul României.

Este bine că a apărut o lucrare care aduce – în sfârşit – în faţa atenţiei cititorului avizat, materialele arheologice deosebit de spectaculoase descoperite la Suplac, dar nu înţelegem de ce atunci când, arareori, se cercetează mai amănunţit un sit arheologic acesta trebuie să se transforme neapărat într-unul eponim – măcar pentru un grup cultural sau un facies de aceeaşi natură.

Cu aceasta, salutăm noua apariţie din colecţia editată de colegul Florin Draşovean la Muzeul Banatului din Timişoara, cu convingerea că valoarea seriei se rotunjeşte cu fiecare carte nou–apărută.

Sabin Adrian LUCA

Literatură

Ignat 1973        – Ignat D., Contribuţii la cunoaşterea neoliticului din Bihor. ActaMN 10, 1973, 477-492.    

Ignat 1977   – Probleme ale neoliticului din nord-vestul României. ActaMN 14, 1977, 13-21.

Ignat 1982   – O nouă aşezare eneolitică la Suplacu de Barcău. Crisia 12, 1982, 19-28.

Ignat 1998    – Grupul cultural neolitic Suplacul de Barcău (Timişoara 1998).