Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I

ISSN 1583-1817

pag. 181-183

RECENZIE - de Sabin Adrian Luca

Eugen Comşa, Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României, seria Biblioteca de arheologie, LIII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, 223 pagini, ISBN 973–27–0465–9.

Cartea profesorului Eugen Comşa începe cu un Cuvânt înainte (p. 7-12) şi Abrevieri (p. 13-14) într-un stil extrem de modern. Excursul continuă cu Capitolul I (Istoricul cercetărilor, p. 15-22), Capitolul II (Figurinele de lut ars şi răspândirea lor în cadrul culturilor neolitice, p. 23-44), Capitolul III (Tipuri deosebite de figurine de lut ars, p. 45-52), Capitolul IV (Figurinele de os, p. 53-66), Capitolul V (Figurinele de marmură, p. 67-70), Capitolul VI (Figurinele de aur, p. 71-76), Capitolul VII (Elemente ale vieţii materiale şi figurinele neolitice, p. 77-106), Capitolul VIII (Figurinele neolitice şi aspecte ale vieţii spirituale, p. 107-120), Concluzii (p. 121-126), Rezumat (p. 127-132) şi Ilustraţii (p. 133-223).

Pentru început să vedem ce se înţelege prin termenul figurine folosit de autor, încă din titlu, pentru a justifica obiectivul cărţii. Din dicţionar aflăm că termeneul figurină, figurine este s.f. Statuetă de porţelan, de marmură, de bronz etc., servind ca ornament; la fel ca în toate celelalte dicţionare pe care le-am consultat. [1] În acest caz, piesele modelate din lut, os, piatră, metal care apar în serii de mii de exemplare în neolitic şi eneolitic sunt ornamente. Ne permitem să întrebăm ce fel de? ornamente. Ştim că în neolitic acestea aveau fie funcţionalitatea de idoli – şi atunci este vorba despre piese folosite în timpul unor ritualuri sau despre truse magice casnice –, fie de statuete, şi atunci funcţionalitatea rituală este completată, dublată dacă vreţi, şi de una artistică, dar nici într-un caz figurine. Deci, acest termen este introdus doar pentru a „personaliza” explicaţiile autorului sau pentru a complica şi – de ce nu ? – încurca mai mult un domeniu atât de sensibil şi greu de explicat din punctul de vedere al omului modern, cum este cel al credinţelor religioase preistorice.

La începutul lucrării reaflăm o idee mai veche a autorului, după care agricultura se făcea cu ajutorul unui plug primitiv, cu tracţiune animală. [2] Credem că ideea nu se susţine şi în practica dată de descoperirile arheologice. Înverşunarea cu care se susţine această idee în aproape toate cărţile autorului ne fac să ne întrebăm dacă acesta cunoaşte piesele componente ale plugului şi dacă a observat vreodată ce travaliu trebuie depus pentru arătură în perioada contemporană, în condiţiile în care aceasta se repetă, minimum o dată pe an (în aceste condiţii solul este extrem de afânat, cel puţin faţă de perioadele preistorice când era – de cele mai multe ori – proaspăt desţelenit), cu utilaje moderne. În aceste condiţii nu înţelegem de ce nu ne putem lepăda de tarele unei concepţii şi ideologii care ne obliga să fim tot timpul mai dezvoltaţi decât alţii!

Bibliografia lucrării semnate de E. Comşa are ultima dată de apariţie în anul 1983, oricum mult mai apropiată de noi decât în alte cărţi semnate de acelaşi autor.

Tipologia propusă de autor pentru piesele pe care le publică este cel puţin curioasă şi „curajoasă”, deoarece este cu totul insolită. El propune ca tipuri reprezentative figurine de tip tesalic [3] ; figurinele cu braţele în poziţii diferite (în câte?, ne permitem să întrebăm) [4] ; figurinele reprezentând personaje de vârste diferite (care?, cum sunt de recunoscut vârstele?, care grupe de vârste? ş.a.) [5] ; un tip neobişnuit de figurine (extraordinar!) [6] ; figurinele de tip „troian” [7] ; un grup de figurine din centrul Olteniei…(trebuia să ajungem şi aici; nu aţi auzit despre cultura Vinča domnule profesor?) [8] şi, mai departe, figurinele prismatice [9] şi figurine de os [10] . Autorul se ocupă – mai apoi – cu studiul figurinelor de marmură [11] şi a celor din aur [12] . Bineînţeles că această „tipologie” ne lasă un gust amar, ştiut fiind faptul că orice carte circulă şi – în consecinţă – unii cititori vor fi tentaţi să şi creadă în ea. Este de notorietate că nu poate exista un tip de statuetă cu braţele în poziţii diferite (care poziţii?), figurine reprezentând vârste diferite (poate fi un tip?) sau un tip neobişnuit de figurine (neobişnuit faţă de care tip sau în funcţie de ce cutume?), în condiţiile în care conţinutul cărţii ne arată că autorul nu a cuprins nici măcar toate publicaţiile periodice sau apariţiile ocazionale în discursul domniei sale. Plăcerea autorului de a nu se raporta la nici o tipologie consacrată face, în acest caz, ca modelul propus pentru sintetizarea tuturor statuetelor antropomorfe să fie cel puţin rizibil. Această afirmaţie poate fi probată într-un loc unde aflăm că, după părerea autorului, forma măştilor este un criteriu cronologic în cultura Vinča. [13] Extrem de adevărat, dar nimic nou sub soare, acest lucru este afirmat de mult de istoricii sârbi sau români, bineînţeles necitaţi în cartea pe care o recenzăm.

În continuare aflăm că autorul este convins că îmbrăcămintea din neolitic s-a păstrat peste milenii la populaţia actuală din ţara noastră. Nu ştim de unde cunoaşte acesta modalităţile de exprimare ale modei epocii neolitice şi eneolitice atâta timp cât inciziile sau canelurile statuetelor nu reprezintă – în mod sigur şi întotdeauna – îmbrăcămintea acestora. De aici până la transportarea peste mii de ani a unor gusturi şi predispoziţii ale modei ce ţin – uneori – şi de lux, este o cale lungă. Aceste modele de transmitere, „transcedentale”, pot face mult rău atunci când nu sunt filtrate prin bunul simţ al omului de ştiinţă. Altfel va veni un moment în care ne vom simţi inutili, deoarece oricine va putea face afirmaţii nefondate pe argumente plauzibile, dar care vor trebui crezute. Sigur că unele incizii sau linii pictate de pe corpul unor statuete pot reprezenta părţi sau chiar îmbrăcămintea integrală a reprezentărilor. De aici până la a afirma că aceste piese sunt, în mod cert, de îmbrăcăminte, şi – mai ales – că s-au transmis peste milenii este o cale lungă.

Autorul cărţii recenzate are idei cel puţin curioase şi curajoase despre purtatul vaselor sau a unor obiecte pe cap afirmând că acesta este un obicei mediteranean care se găseşte exemplificat la unele figurine din sudul României. [14] Nu putem constata decât faptul că acest obicei este de găsit în toate zonele lumii, în Africa, Asia şi America, neputând fi legat în mod special – după opinia noastră – de vreun areal cultural sau de vreo modă locală.

Aflăm mai departe că piesele en violon reprezintă resturi dintr-un instrument muzical cu trei corzi (?) care se prindea (cum?) pe un suport (ce fel de?). [15] Ştim bine că unul dintre pericolele aplicării fără discernământ a metodei tipologice este tocmai alocarea unor virtuţi egale unor obiecte asemănătoare, prin apropierea directă ca formă, culoare sau alte atribute. Că îi spune piesei en violon, nu înseamnă că este şi vioară, mai ales că nu credem că s-a ajuns la tehnologia necesară obţinerii unor cutii de rezonanţă în epoca la care ne referim. Dacă este un instrument muzical fără cutie de rezonanţă trebuie găsit unul în săpătura arheologică. Şi apoi, cum îi va fi spus zeului sau divinităţii cu această formă? Zeul–vioară. . .?

O altă ciudăţenie este de găsit în afirmaţia prin care aflăm o „figurină” prezintă prin atitudine dansuri străvechi şi că, după poziţia sa, rezultă că se executau dansuri şi anume cântece (?) [16] Cum oare se redau plastic, prin modelaj, sunetele? Doar prin gura căscată a statuetelor. Extrem de rar, dacă nu de loc, se cunosc piese în această ipostază. Dar să ajungi de la un gest la o succesiune de sunete care alcătuiesc un cântec este o cale extrem de lungă.

Constatăm, în continuare, că hora este un dans larg răspândit în ţinuturile ocupate de români şi de aceea o regăsim exemplificată doar în Moldova (!) şi că scaunele cu speteze sunt folosite şi astăzi de către ţăranii români aidoma utilizării lor în neolitic. Tot atâtea idei care reprezintă „împământenirea” limbajului de lemn şi în arheologie, ca în atâtea alte domenii, astăzi.

În opinia autorului este de ajuns ca domeniul să fie greu sondabil pentru a putea lansa idei ce să se reconstituie în legături şi punţi între epoci aflate la mii de ani distanţă (din neolitic până în prezent). Astfel că, tot ceea ce este greu de înţeles în preistorie se poate „rezolva” printr-o referire la un gest apropiat ca ritm, exteriorizare formală sau mediu de exprimare, din epoca contemporană.

Sabin Adrian LUCA

Literatură

Breban 1980           – Breban V., Dicţionar al limbii române contemporane (Bucureşti 1980).

Comşa 1995           – Comşa E., Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României (Bucureşti, 1995).