Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I

ISSN 1583-1817

pag. 177-180

RECENZIE - de Sabin Adrian Luca

Eugen Comşa, Viaţa oamenilor din spaţiul carpato–danubiano–pontic în mileniile 7–4 î. Hr., în seria Pagini de istorie, Editura Didactică şi pedagogică, R.A. – Bucureşti, 1996 (?), ISBN 973–30–5709–6, 215 pagini.

De la bun început trebuie să justific ce caută semnul întrebării la anul de apariţie al lucrării. Oriunde l-am căutat, nu l-am descoperit decât pe ultima pagină a cărţii, în caseta unde se anunţă sub ce comandă şi la ce tipografie s-a multiplicat lucrarea cu pricina! Aceasta explică – în parte – „conspirativitatea” apariţiei şi difuzării cărţii.

Volumul reprezintă publicarea ideilor profesorului Eugen Comşa doar ocupaţiile oamenilor din neolitic, acestea fiind parte integrantă din viaţa oamenilor acelor vremuri, doar dacă nu cumva trăiau numai să se hrănească. Sigur că viaţa oamenilor din neolitic mai cuprinde şi capitole legate de arhitectură, artă, religie şi – chiar – petrecerea timpului liber. Deci, de la bun început observăm faptul că lucrarea îşi atinge doar parţial obiectivul declarat prin titlu.

Informaţiile cu privire la aspectele surprinse de autor vizând tema propusă sunt înşiruite după o scurtă Introducere (p. 3-7), fiind structurate după cum urmează: 1 – Uneltele folosite la săpat şi la arat (p. 8-14); 2 – Cultivarea plantelor (p. 15-35); 3 – Secerile şi modul de strângere a recoltelor (p. 36-42); 4 – Râşniţele (p. 43-45); 5 – Modul de păstrare a grânelor (p. 46-52); 6 – Creşterea animalelor domestice (p. 53-120); 7 – Vânătoarea (p. 121-176); 8 – Pescuitul (p. 177-191); 9 – Culesul (p. 192-201) şi 10 – Despre folosirea fructelor (p. 202-213).

În introducere, profesorul E. Comşa ne delectează cu câteva idei folosite de mai multă vreme cu o încăpăţânare demnă pentru o cauză mai bună, între care: Principala ocupaţie a oamenilor din epoca neolitică de pe teritoriul ţării noastre, în perioada cuprinsă între aproximativ anii 7000–3000 î. Hr. a fost cultivarea plantelor [1] , lucru valabil – cel puţin pentru primii 1500 de ani de la începutul perioadei citate – doar prin ideile teoretice ale unora şi – implicit – ale domniei sale. Cultivarea plantelor este un procedeu de folosire intenţionată calităţilor naturale a unor ierburi cu seminţe comestibile care se generalizează mult mai târziu, chiar şi în Orient, darmite la noi! Şi această generalizare se întâmplă, în viziunea autorului, în mezolitic când se trece treptat la producerea de bunuri, lucru care nu a durat prea mult. . . deoarece a pătruns în Oltenia cultura Cârcea… [2] , şi aşa mai departe…, uşoara poveste de istorie continuă călcând fără nici o jenă peste rezultatele cercetărilor cu privire la neolitic din ultimii 20 de ani, în favoarea unor idei din tinereţe, impregnate de dorinţe ascunse şi nerealizări.

Aflăm că se constată, în cazul culturilor Vădastra şi Boian, trecerea de la viaţa relativ semi stabilă la cea sedentară. . ., şi asta în sudul ţării (doar de acolo suntem!). [3] Şi care este principala caracteristică a comunităţilor neolitice?

Citim mai departe că. . . au fost crescute: bovine, ovicaprine, porci şi câini (!?). . . pentru . . . carne şi alte produse! Fie vorba între noi, în acea vreme se cunoaşte cu certitudine doar folosirea cărnii în alimentaţie, laptele şi subprodusele sale necesitând tehnologii mai evoluate, necunoscute în epocă (sau doar presupuse !). [4] Cât priveşte carnea de câine şi folosirea acesteia ne îndoim că era necesară mai des decât o necesita întâmplarea.

Cu aceeaşi seninătate ni se spune . . . că între ocupaţii, pe locul trei se află vânătoarea. . ., chiar dacă exploatarea resurselor de hrană prin această ocupaţie este cea mai la îndemână în epocă şi regiune, şi, în mod cert, cea mai intens folosită. Mai aflăm că între animalele cele mai importante dispărute de atunci şi până acum se află castorul (?), aflăm că vânătoarea se face cu suliţa, arcul şi săgeata, dar şi o cuşcă–capcană (?) descrisă cu precizie de autor (care reprezintă şi un element de continuitate culturală, bineînţeles, în sudul ţării)!

Acest mod, cel puţin curios, de tratare a istoriei continuă şi în capitolul 1 [5] unde aflăm că tăbliţa de la Tărtăria pe care este reprezentată o capră sau, în orice caz o ovicaprină, este o scenă de arat, cum crede domnia sa că se întâmpla încă din neolitic, lucru ce suportă discuţii şi chiar semne de întrebare fireşti, după ce parcurgi bibliografia problemei. Chiar dacă în unele culturi se constată transformări a unor părţi scheletice a bovinelor, aceasta poate veni şi de la folosirea acestora pentru transportul samarizat, nu neapărat pentru arat. Şi, mai apoi, câte culturi se pot lăuda cu folosirea ovicaprinelor la arat?

Mai departe aflăm că Purtătorii culturii Cucuteni au folosit pe scară largă aratrul. [6] Dovada? 5 „brăzdare” din corn de cerb descoperite în urma cercetării a sute de aşezări! Să nu mai vorbim despre rezistenţa mecanică a cornului de cerb când este folosit pe post de despicător de brazdă. . .

Capitolul 2 este „încărcat” cu „idei de valoare”. De exemplu, existenţa unor plante ce notifică trecerea spre Cerealia, chiar dacă nu se poate demonstra că acestea sunt cultivate intenţionat, este socotită un argument hotărâtor, în viziunea autorului, pentru existenţa cultivării plantelor. [7] Expunerea este foarte amănunţită în continuare şi se referă la structuri de plante caracteristice unor situri arheologice şi culturi. Aceste materiale au fost descoperite, de cele mai multe ori, în săpăturile lui E. Comşa. Nu insistăm aici asupra calităţii expunerii. Amintim doar că ne-am ocupat cu atenţie de problema cultivării plantelor din aşezarea neolitică de la Liubcova–Orniţa şi am constatat destule inadvertenţe datorate autorului citat, cu privire la publicarea materialelor de acest fel din staţiune. [8]

Capitolele 3–5 continuă în aceeaşi linie cu amintirea unora dintre caracteristicile recoltării, prelucrării şi stocării cerealelor.

Capitolul 6 se doreşte a fi cel mai consistent. Prin acesta se arată, implicit, că ocupaţiile legate de animale (creşterea animalelor, vânătoarea şi pescuitul) sunt – poate – cele mai importante laturi ale producţiei de hrană, chiar dacă mai înainte aceasta ocupa locul 3. Oricum, resursele sunt mult mai uşor disponibile, tehnologiile mai simple şi eforturile comunităţii pentru exploatarea acestora mai puţin costisitoare fizic. Cred că trebuie să depăşim imaginea idilică după care toată comunitatea se spetea pe ogor pentru a obţine resurse de hrană (grăunţe) care nu ajungeau, într-un an, decât pentru câteva mese ale familiei!

În ceea ce priveşte calitatea discursului ştiinţific din acest capitol ne exprimăm aceleaşi îndoieli ca şi în cazul capitolului 2. Când am studiat aşezarea de la Liubcova–Orniţa  am constatat şi alte inadvertenţe. [9]

Aceste abordări, cel puţin romantice, se întemeiază pe o idee  care se doreşte valoroasă şi anume cea după care neoliticul românesc este compartimentat în funcţie de zonele etno–istorice şi lingvistice locuite actualmente de români. Astfel aflăm că unele dintre caracteristicile paleoeconomiei neolitice sunt diferenţiate, din Muntenia în Oltenia sau din Moldova în Transilvania, ca şi când teritoriul României ar fi fost împărţit în regiuni! Poate că acest tip de abordare vine din dorinţa autorului de a fişa informaţia pe regiuni – ca o uşurare a propriului efort intelectual –, dar de aici şi până la modul în care a structurat această carte este o cale lungă, la capătul căreia stă imaginea chinuită a neînţelegerii materiei studiate.

Capitolele 7–9 arată, dacă mai era nevoie după lecturarea capitolelor anterioare, că este extrem de periculos să abordezi domenii în care nu eşti specialist. Oase, grăunţe sau alte resturi recoltate din săpături restrânse nu sunt relevante – nici măcar prin cantitate – pentru a trage concluzii cu privire la problematica abordată. Ca să nu mai vorbim despre terminologie sau bibliografia de specialitate.

Pentru că am ajuns la bibliografie trebuie să constat că nu este permis ca o carte tipărită în anul 1996 (şi care se doreşte de sinteză) să aibă cea mai nou–citată lucrare folosită pentru argumentarea ideilor ştiinţifice editată în anul 1981 şi cea mai consistentă perioadă de folosire a bibliografiei între anii 1950–1975! Reamintim domnului Comşa că între anii 1980–1995 aflăm – în ceea ce priveşte studiul ocupaţiilor – o perioada de maximă creaţie a unor cercetători precum Georgeta El Susi sau Marin Cârciumaru – şi să nu mai vorbim despre regretata Alexandra Bolomey! –, prea „tineri” pentru a fi citaţi şi folosiţi de autor (unii chiar după moarte)! Să nu mai vorbim că atunci când se referă la problema ecvideelor uită cu desăvârşire un articol semnat de regretatul Nicolae Vlassa. [10] Un alt mod curios de a trata anumite probleme ale bibliografiei este, de exemplu, scrierea numelui unuia dintre cei mai cunoscuţi autori de istorie–arheologie din Transilvania, Márton Roska, sub forma semiromânizată Roşka.

Închei scurtele mele observaţii şi din dorinţa de a nu mai chinui încă o dată hârtia cu idei de multe ori prea ascuţite, dar trebuie să constat că am citit o carte care s-a dorit o sinteză, dar a naufragiat într-o înşiruire de informaţii ierarhizate în slujba unor păreri personale pline de subiectivism şi închistare.

Sabin Adrian LUCA

Literatură

Comşa 1996                 – Comşa E., Viaţa oamenilor din spaţiul carpato–danubiano–pontic în mileniile 7–4 î. Hr. (Bucureşti 1996).

Luca 1998                     – Luca S. A., Liubcova–Orniţa (Târgovişte 1998).

Vlassa 1975                  – Problema existenţei ecvidelor sălbatice în cadrul culturii Vinča–Turdaş. ActaMN 15, 1978.