Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS I

ISSN 1583-1817

Autor: Maria Crîngaci ŢIPLIC

pag. 171-174

unele controverse privind datarea monumentelor

romanice din regiunea sibiului

Technical Methods and Technical Means

Building of  Dojons/ lived tower

(SUMMARY)

This study presents traditional materials which were used by the mediaeval constructors for to build donjons (dungeons)/ lived tower from Transylvania. The article continues to present some documents about the work of medieval builder master. At least there are described methods for erecting of scaffolding and some methods for erecting of materials for building.

Preocupări pentru cercetarea monumentelor de arhitectură romanică din regiunea Sibiului au o veche tradiţie, ele debutând încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, atenţia cercetătorilor îndreptându-se în special asupra celor mai importante şi spectaculoase (Cisnădioara şi Alba-Iulia [1] ).

Aflată în afara sferei de cercetare ştiinţifică, dar considerată ca fiind o categorie preţioasă de izvoare, o constituie semnalările de monumente ale unor străini ajunşi pe meleagurile noastre, în calitate de ostaşi, ambasadori, misionari, vizitatori, adică a unor oameni lipsiţi de interes specific pentru operele de artă. Astfel este raportul din 1552 al lui George Werner [2] , în care aminteşte de abaţia de la Cârţa , sau descrierile aparţinând comandantului militar Giovan Andrea Gromo [3] şi diplomatului italian Antonio Possevino [4] , în care se face referire la valoarea cetăţilor din Transilvania, unele chiar cu trimiteri la cetăţile din Cisnădie şi Cisnădioara .

O altă categorie de precursori ai disciplinei o formează umaniştii transilvăneni care au manifestat interes pentru studierea ruinelor. Astfel este Georgius Reychersdorff ce a publicat "Corographia Transylvaniae" (1550), în care a menţionat ceea ce i s-a părut mai important cu privire la unele oraşe transilvănene (fortificaţii, biserici). [5] Apoi, Stephanus Zamosius, în parantezele din cronica sa dedicată evenimentelor din Transilvania anilor 1566-1603, se referă şi la clădiri civile, militare şi ecleziastice medievale. [6]

Primele studii specializate despre monumentele romanice din zona Sibiului au fost efectuate în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Prima lucrare cunoscută ce cuprinde un asemenea studiu aparţine cercetătorului Ludwig Reissenberger [7] care ia în discuţie datarea bisericilor Cisnădioara şi Cisnădie . El stabileşte perioada de construcţie a bisericii din Cisnădioara între anii 1175-1223 şi susţine că biserica din Cisnădie a fost ridicată în acelaşi timp. Un alt cercetător ce s-a ocupat de acest domeniu este Friedrich Müller [8] . Orientări asemănătoare cu primii autori amintiţi se găsesc la Heinrich Müller [9] , Gustav Schuller [10] , F.G. Rheindt [11] , Kimakovicz [12] , Hermann Phleps [13] , Johann Plattner [14] , G.A.Schuller [15] , A. Hekler [16] , T. Gerewich [17] , H.J. Michaelis [18] , Walter Horwath [19] şi Victor Roth [20] . La aceşti autori se remarcă  existenţa unei tendinţe, mai prudentă la ultimul, de a data o serie întreagă de monumente, încă de pe la sfârşitul secolului al XII-lea sau începute în acea vreme şi terminate sigur înainte de anul expediţiei tătare. Deci aceasta este orientarea ce caracterizează cercetările până la cel de-al doilea război mondial.

Împotriva acestei tendinţe este Virgil Vătăşianu, care subliniind rezervele sale, datorate lipsei aproape totale, pentru perioada respectivă, a unor săpături arheologice sistematice, a relevat, în cadrul unor lucrări de largă orientare, inadverenţele din scrierile amintite ce se constatau mai ales acolo unde, elementele stilistice databile cu destulă siguranţă în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, apăreau in situ, în cadrul unor monumente care, pe baza unor considerente de cele mai multe de ordin istoric, erau datate înaintea anului 1241 [21] .  În această privinţă o orientare asemănătoare apare şi la Grigore Ionescu. [22]

O etapă esenţială a cercetării monumentelor romanice din Transilvania este deschisă în anii '60 ai secolului trecut şi se datorează studiilor unor arhitecţi, istorici de artă, arheologi, cum ar fi: Entz Geza [23] , Radu Heitel [24] , Iuliana Fabriţius-Dancu [25] , Gustav Treiber [26] , Thomas Nägler [27] , Alexandru Avram [28] , Hermann Fabini [29] , Paul Niedermaier [30] , ce aduc modificări de clasare, de datare sau de planimetrie (datorate şi unor cercetări arheologice). Această etapă este caracterizată de o dualitate a opiniilor în privinţa încadrării cronologice a unor monumente. Astfel majoritatea cercetătorilor (E. Geza, I. Fabriţius-Dancu, G. Treiber, Al. Avram, H. Fabini) acceptă datarea construirii unora dintre bisericile romanice ale saşilor în primele decenii ale secolului al XIII-lea (ex. Cisnădioara, Cisnădie, Şura Mare, Roşia, Daia), datarea făcându-se doar pe baza analizei evoluţiei arhitecturale a monumentului în lipsa unor dovezi scrise sau arheologice. Cealaltă tabără a cercetătorilor (V. Vătăşianu, R. Heitel, Th. Nägler) ce se bazează şi pe cercetări arheologice este de părere că edificarea bazilicilor romanice din provincia Sibiului nu a fost începută înainte de anul 1200, ele începând a fi ridicate, într-adevăr, în primele decenii ale secolului al XIII-lea, construcţiile fiind însă întrerupte prin intervenţia directă a raidului tătar şi terminate după anul 1241 (cum ar fi cazul bazilicilor din Cisnădioara, Cârţa, Sebeş-Alba, Rodbav, Prejmer, Cricău ş.a., unde datorită săpăturilor arheologice s-au putut constata prezenţa urmelor de incendiere datorate invaziei tătare) sau oprite în mod indirect, datorită consecinţelor de ordin economic ale acestuia [31] . Din păcate unele dintre săpăturile arheologice efectuate la monumentele amintite deşi desfăşurate în urmă cu mulţi ani ca cele de la Gârbova sau Săcădate nu s-au finalizat prin rapoarte de cercetare, iar cele de la Sebeş-Alba sau Cricău nu au conţinut detalii (planuri, profile ale secţiunilor) care să conducă la o datare mai precisă. Există opinia conform căreia nu orice modificare sau întrerupere de program constructiv, sau orice strat ce evidenţiază un incendiu, databile spre secolul al XIII-lea, s-ar datora marii invazii tătare din 1241, considerându-se că astfel datarea a numeroase monumente a fost deplasată artificial în a doua jumătate a secolului [32] . Desigur această dualitate a opiniilor continuă să existe şi astăzi balanţa înclinând spre cea a celor care datează monumentele în primele decenii ale secolului al XIII-lea în lipsa unor săpături arheologice sistematice.

Studiul acestor monumente romanice are o veche tradiţie, iar bibliografia referitoare la acest domeniu este relativ bogată. Se constată, totuşi, că acest teren nu este pe deplin cercetat, unele dintre soluţii încadrându-se în continuare în sfera dubitativului, acest lucru datorându-se penuriei informaţiei documentare, numeroaselor transformări arhitectonice şi decorative la care au fost supuse edificiile de-a lungul timpului (şi care nu pot fi datate doar pe baza studiului evoluţiei arhitecturale), nefinalizărilor unor rapoarte de cercetare şi aportului destul de redus al investigaţiilor arheologice. Acesta este motivul căruia i se datorează această prezentare potrivit căreia, pentru a scrie astăzi istoria unui monument medieval este necesar a face apel la arheologie. 

Maria Crîngaci ŢIPLIC