ISBN 973-98446-2-6, Editura BANATICA, Reşiţa 2001.

© copyright: ZENO-KARL PINTER

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Cuvânt înainte

Piesele de armament şi echipamentul militar se numără fără îndoială printre obiectele arheologice sau materialele muzeale cele mai apreciate şi senzaţionale[1], fiind mereu însoţite în imaginaţia descoperitorului sau privitorului de o umbră de romantism şi mister. Acest aspect senzaţional este lesne de înţeles, atâta timp cât armele sunt puse mereu în legătură cu fapte eroice desfăşurate pe mari câmpuri de bătălie, cu personalităţi istorice marcante sau eroi legendari şi - de ce nu? - cu basmele copilăriei şi lecturile adolescenţei, iar umbra de mister ce se ţese în jurul acestor piese provine din caracterul lor aducător de moarte şi nenorociri cu care au marcat practic istoria omenirii. Cercetarea istorică nu va putea preciza probabil, niciodată, dacă primele obiecte folosite de omul primitiv, indiferent dacă acestea au fost simple pietre neprelucrate sau bucăţi de crengi de copac, pot fi numite unelte sau arme, pentru că nu putem şti la ce au fost folosite. Aceeaşi piatră simplă poate fi unealtă dacă se sparge cu ea coaja unui fruct tare; sau armă dacă se loveşte cu ea o altă fiinţă vie în scopul răpunerii sau imobilizării acesteia. Deci dacă nu putem stabili o primordialitate, ajungem inevitabil la concluzia dualităţii iniţiale unelte - arme. Având însă în vedere cunoscuta orientare iniţială a omului primitiv spre cules şi vânătoare şi doar mult mai târziu spre cultivat şi prelucrat, pe lângă permanenta luptă pentru supravieţuire în faţa unor animale mult mai puternice şi înzestrate de natură cu mijloace de luptă eficiente, am putea afirma, fără prea multe riscuri, că armele l-au însoţit pe om mai mult decât orice alte obiecte, din momentul apariţiei sale şi probabil îl vor mai însoţi mult timp în continuare. Iată deci de ce putem considera armele ca făcând parte integrantă din tabloul general al evoluţiei şi istoriei umane, contribuind chiar în multe cazuri la elucidarea acestuia. Războaiele au marcat şi din păcate încă mai marchează istoria mai mult decât alte evenimente sociale, politice sau economice, determinând mari prefacei şi condiţionând în foarte multe cazuri succesiunea unor mari etape istorice, apariţia sau dispariţia unor personalităţi marcante, ascensiunea sau decăderea unor întregi comunităţi umane în anumite teritorii, migraţia lor pe spaţii geografice întinse. Armele au ocupat deci un loc de cinste în mentalitatea oamenilor din toate timpurile, deoarece forţa a triumfat prea des asupra raţiunii în evoluţia istorică a societăţii, iar obţinerea şi apoi menţinerea puterii asupra unui teritoriu sau a unui grup uman, s-au sprijinit mereu pe capacitatea de luptă. Armele au generat astfel pe de o parte frică şi au conferit siguranţă, pe de altă parte, raportul dintre cele două sentimente reglementând şi generând, de prea multe ori în istoria mai veche şi mai nouă, raportul social şi politic de putere. Din această dualitate derivă şi departajarea de cele mai multe ori subiectivă între caracterul defensiv sau ofensiv al armelor active.

Pe de altă parte, armele reflectă poate cel mai bine nivelul dezvoltării tehnologice a epocii în care au fost create. În toate epocile şi perioadele istorice, o mare parte a potenţialului creator şi de inventivitate a fost canalizat spre acest domeniu, ba mai mult, se poate sesiza o accelerare a dezvoltării anumitor ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, datorită stimulărilor dictate de cerinţele din sectorul înarmării. Cu greu poate fi găsit un domeniu sau sector productiv care să fi înghiţit mai mult potenţial financiar şi uman decât cel al armelor şi acest fapt a fost iniţial determinat de necesitatea apărării şi supravieţuirii, aceleaşi argumente fiind apoi mereu folosite ca justificare. Adevărul este că înarmarea nu poate ieşi din curentul dezvoltării, căci prin aceasta şi-ar nega dreptul la existenţă[2].

Iată deci numai câteva argumente generale ce vin în sprijinul unei abordări sistematice a problemei armamentului istoric, din a cărui vastitate am ales în lucrarea de faţă o categorie restrânsă dar elocventă pentru epoca medievală; cea a spadelor şi şăbiilor. Aceste arme au fost considerate în perioada medievală "arme superioare" sau "arme nobile" bucurându-se de cea mai mare apreciere, ocupând un loc de cinste în mentalitatea epocii şi fiind considerate simbol al elitelor militare ale vremii. Faptul că ne-am propus drept limite cronologice secolele IX, respectiv XIV, este justificat de marile prefaceri ce intervin în evoluţia acestor categorii de armament prin realităţile istorico-militare ce afectează centrul continentului şi deci implicit Transilvania şi Banatul şi generate la limita cronologică inferioară de penetraţia maghiară şi la cea superioară de pericolul otoman. Spaţiul geografic principal în limitele căruia am abordat aceste piese, cuprinde Transilvania şi Banatul, în sensul larg al teritoriilor intracarpatice ale României, fără însă a absolutiza nişte graniţe politice foste sau actuale şi urmărind în permanenţă racordarea la cadrul general european.

Îndemnul pentru un asemenea studiu al armelor, al spadelor şi săbiilor medievale transilvănene în special, a venit din partea regretatului profersor Dr. Radu Popa, care ne-a îndrumat primele cercetări în acest domeniu şi a coordonat iniţial această lucrare. Din acest motiv, acum ne îndreptăm cu gratitudine gândurile spre memoria mereu vie a celui ce ne-a fost primul profesor coordonator.

Aducem cu acest prilej mulţumiri pentru sprijinul acordat şi foştilor noştrii profesori, în special domnilor Dr. Paul Niedermaier, Dr. Thomas Nägler, Dr. Iuliu Paul şi Dr. Nicolae Branga, tuturor celorlalţi colegi de la Institutul de Cercetări Socio-Umane, Universitatea "Lucian Blaga" şi Muzeul Brukenthal din Sibiu, ale căror îndrumări şi sfaturi le-am primit întotdeauna când a fost nevoie. Mulţumim de asemenea tuturor colegilor şi prietenilor din muzeele, institutele şi universităţile transilvane şi bănăţene, care cu amabilitate ne-au pus la dispoziţie materiale şi informaţii fără de care acest studiu nu ar fi fost realizabil. Ne expimăm totodată gratitudinea faţă de D-nii profesori Dr. Bernhard Hänsel de la Freie Universität Berlin, Dr.Dr.Dr.h.c. Harald Zimmermann de la Universitatea din Tübingen şi Dr. Axel Azzola de la Universitatea din Darmstadt, ca şi faţă de colegii Dr. Uwe Fiedler, Dr. Nikolaus Boroffka, Dr. Tudor Soroceanu, Dr. Brigitte Krull şi Dr. Svend Hansen, care cu prilejul celor trei burse de studii de care am beneficiat în Germania, ne-au sprijinit cu multă căldură, ospitalitate şi colegialitate. De asemenea mulţumirile noastre se îndreaptă către doamna Prof. Dr. Corina Popa, către domnii Dr. Radu Florescu, Dr. Thomas Nägler, Dr. Gheorghe Cantacuzino, Dr. Mircea D. Matei, Dr. Adrian Andrei Rusu şi Dr. Paul Niedermaier, care lecturând această lucrare cu prilejul prezentării ei ca teză de doctorat, ne-au făcut observaţii şi recomandări pertinente şi utile de care am încercat pe cât posibil să ţinem seama.

În sfârşit, dar nu în cele din urmă, mulţumim tuturor celor apropiaţi, pentru sprijinul şi înţelegerea cu care au înţeles să susţină eforturile noastre.

[1]. Informaţie de la serviciul de protocol al Complexului muzeal Brukenthal - Sibiu, conform căreia expoziţia "Arme şi armuri" se bucură de cel mai mare succes între expoziţiile Muzeului de istorie.

[2]. BAKAY, K., Archäologische Studien zur Frage der ungarischen Staatsgründung, în Acta Archaeologica Academiae Scientiarum Hungaricae, mai departe (Acta AASH), XX/l967, p.110.