SPADA ŞI SABIA MEDIEVALĂ ÎN
TRANSILVANIA ŞI BANAT
(SECOLELE IX-XIV)
VII. Armamentul şi echipamentul defensiv în organizarea
militară a Transilvaniei secolelor. IX-XIV) - Concluzii
Din
punctul de vedere al echipamentului de luptă, Transilvania evului mediu
timpuriu, se aliniază situaţiei general europene, dezvoltând
aceleaşi forme evolutive prin permanenta adaptare la structurile militare
medievale ale continentului.
Spadele
medievale ale secolelor IX-XIV, nu fac exceptie şi nu ies din acest curent
evolutiv european de ansamblu, particularităţile zonale fiind minime.
S-a arătat ceva mai sus că morfologia spadelor este determinată
atât de evoluţia echipamentului defensiv, cât şi de adaptarea la
modul de luptă şi echipamentul militar al potenţialilor inamici.
Astfel, din acest punct de vedere, avem de-a face în Transilvania secolelor
IX-XIV, cu puternice influenţe dinspre Europa Centrală şi Occidentală
şi mai puţin dinspre Peninsula Balcanică şi Europa
Răsăriteană, motivate de realităţile istorice şi
militare ale epocii.
În cazul
spadelor putem observa pentru spaţiul intracarpatic, o reprezentare destul
de clară a întregului spectru tipologic european, desigur cu unele
particularităţi şi diferenţieri pentru diferitele etape
cronologice. Astfel sunt foarte rare piesele databile în secolele VIII-XI
şi mult mai numeroase cele aparţinând perioadelor mai noi, ale
secolelor XII-XIV. De asemenea, spadele de tip apusean domină net în
comparaţie cu cele de factură bizantină, extrem de rare dealtfel
în întregul spaţiu central şi sud-est european.
Pentru o
analiză şi o explicare riguroasă a acestei situaţii este
necesar în primul rând să aducem în discuţie felul şi căile
pe care asemenea piese ne pot fi transmise şi ajung să fie
păstrate până în zilele noastre. O spadă făurită în
secolul al VIII-lea poate să "supravieţuiască"
îngropată în pământ, păstrată într-un tezaur sau
transmisă din generaţie în generaţie. Această din urmă
modalitate este aproape exclusă pe durata a 12 secole, iar în tezaure sunt
păstrate asemenea arme doar dacă au o semnificaţie
deosebită. În pământ spadele pot ajunge prin depunere rituală în
complexe funerare, sau prin ascundere cu scopul unei recuperări
ulterioare. Pierderea poate fi practic exclusă, deoarece avem de-a face cu
obiecte pe cât de voluminoase pe atât de valoroase şi după cum s-a
arătat deja mai sus, spadele se recuperau şi de pe câmpurile de luptă.
Chiar dacă am accepta ideea, că nu toate armele sunt găsite în
asemenea acţiuni, credem că şansa ca o spadă
căzută pe suprafaţa solului să rămână
neobservată până la acoperirea ei naturală cu pământ, este
minimă. Desigur există şi situaţii de pierdere
irecuperabilă, dacă în luptă arma a căzut în locuri greu
accesibile, spre exemplu într-o apă sau mlaştină, ceea ce ar
putea constitui de asemenea o explicaţie, alături de cele discutate
mai sus, la foarte frecventele descoperiri de arme şi mai ales spade
medievale în fluvii şi râuri
dar asemenea cazuri rămân totuşi exceptii. Prin urmare, marea
majoritate a pieselor databile în perioada cuprinsă între secolele
VIII-XI, provin din descoperiri arheologice, spre deosebire de exemplarele mai
noi, din secolele XII-XIV, al căror număr este completat şi de
unele piese păstrate în colecţii vechi sau arsenale istorice. Dintre
piesele descoperite arheologic, putem de asemenea observa, cum majoritatea
provin din descoperiri ocazionale şi doar un număr extrem de mic apar
în cercetări sistematice. Explicaţia acestei situaţii
rezidă în caracterul "senzaţional" al descoperirilor de
arme relevat în introducerea prezentei lucrări, piese ca spade,
săbii, vârfuri de lance sau halebardă, impresionând mai mult pe
descoperitorii neavizaţi decât fragmentele ceramice sau alte materiale
arheologice.
Alături
de aceste aspecte, nu putem exclude ca o cauză a raritătii pieselor
de armament din perioadele mai vechi, posibilitatea ca numeroase arme timpurii
să fi fost "reciclate" sau topite şi reprelucrate în
exemplare mai noi, mai ales dacă erau foarte deteriorate în luptă,
cunoscută fiind pentru perioadele timpurii ale evului mediu valoarea
ridicată a metalului pe care îl încorporau.
Desigur,
nu numai modul şi condiţiile de păstrare al pieselor de armament
medieval determină tabloul discrepant actual. Cu certitudine în perioadele
timpurii, spadele erau mai rare, fiind greu de realizat tehnic şi
reprezentând un avut de preţ şi un atribut cu valente simbolice
şi spirituale al castelor militare, pe când în perioadele mai noi, prin
dezvoltarea meşteşugului armurierilor şi în special prin
apariţia breslelor specializate, producţia creşte şi
implicit valoarea lor scade, făcându-le accesibile unor categorii mai
largi.
În ceea ce
priveşte discrepanţa cantitativă dată de mediul de
provenienţă, explicaţia rezidă în realităţile
istorice. Din cele expuse mai sus se poate deduce destul de clar că dintre
piesele caracteristice secolelor VIII-XI, majoritatea covârşitoare o
reprezintă cele descoperite în complexe funerare, ceea ce implică un
ritual necreştin sau cel puţin tradiţii precreştine
puternice în acest sens. Ori în Transilvania aceleiaşi perioade, un
asemenea ritual nu era practicat decât de alogeni. Desigur, se pune întrebarea,
de ce în mormintele maghiare sau slave necreştine, se găsesc destul
de frecvent spade de provenienţă nordică, mai rar france, iar
cele bizantine sunt reprezentate în cazuri extrem de rare. Răspunsul ni-l
oferă însăşi legislaţia bizantină elaborată
încă sub Justinian (526-565), de către Tribonius în "Corpus Juris civilis",
şi rămasă în vigoare pe perioada secolelor următoare
şi în care se stabileşte un adevărat embargou al armelor.
În perioada lui Leon al VI-lea (887-893) ce ne interesează mai mult, prin
aşa-zisele "Bazilicale", exportul de arme "loricas, scuta, et arcus, sagittas, et spathas, et gladios"
şi în general a fierului brut sau prelucrat, se interzice cu
desăvârşire şi se stabileşte pentru negustorii şi
chiar pentru cei ce merg în solie la barbari şi care ar încerca să
încalce interdicţia, contravenţia maximă; confiscarea averii
şi pedeapsa capitală.
Această interdicţie severă demonstrază că asemenea
materiale erau foarte căutate în mediul barbar, reprezentând o
tentaţie majoră pentru migratorii din afara graniţelor
imperiului şi un mijloc de câştig substanţial pentru negustorii
bizantini, motiv pentru care, ca orice embargou, se pare că a fost şi
încălcat aşa cum o demonstrează cele câteva descoperiri
arheologice, stopând totuşi un export pe scară largă. Unul
dintre cei ce au încălcat interdicţia, a fost chiar legiuitorul Leon
al VI-lea, care trimite prin soli cadouri în arme căpeteniilor maghiare.
Înaintaşul acestuia, Justinian, a ştiut să rezolve o
problemă asemănătoare mai "diplomatic". Solii avari ai
lui Bajan ce poartă tratative cu bizantinii în anul 562, după
terminarea misiunii, achiziţionează fără să întâmpine
vreo interdicţie haine şi arme, pornind apoi pe drumul de întoarcere,
unde după un ordin secret al împăratului, generalul Justinos îi
interceptează şi îi deposedează de armele cumpărate.
Nu trebuie să omitem faptul că exportul armelor era interzis doar
către barbari şi probabil că în această categorie nu intrau
federaţii şi cei ce recunoşteau suzeranitatea bizanţului
şi a împăratului, aşa cum pare să fi fost cazul ducelui
Menumorut,
ceea ce ar explica şi apariţia unei spade bizantine la Sfântu
Gheorghe, zonă până în care maghiarii nu aveau cum să înainteze
în secolul al X-lea.
Şi
francii încearcă să
impună prin două capitularii, în 805 şi 811, o interdicţie
de export, un fel de "embargou" al armelor către slavii
moravieni şi avari,
dar spadele cu clare semne de ateliere france descoperite în aceste zone, duc
la concluzia că aceste interdicţii au fost mult mai puţin
respectate decât cele bizantine. Pe de altă parte, probabil că
dacă acest comert ar fi fost liber, numărul unor astfel de
descoperiri ar fi fost mult mai mare.
Concluzionând,
am putea afirma că numărul restrâns de spade databile în perioada
secolelor XVIII-XI, are mai multe explicaţii istorice obiective şi nu
poate fi pus pe seama unui vacuum de populaţie sau a lipsei unei
organizari politico-militare riguroase, cum s-ar putea interpreta relatarea lui
Anonymus conform căreia în Transilvania luptătorii nu aveau decât
arcuri şi săgeţi.
Din numeroase alte pasaje ale aceleiaşi surse deducem exact contrariul,
căci dacă în acest spaţiu organizarea militară şi
structurile politice ar fi fost derizorii, nu ne putem explica de ce ducatul
lui Menumorut a fost mai greu de supus decât Kievul.
În privinţa descrierii armatei lui Gelu se poate propune o altă
interpretare. Afirmaţia "şi ducele lor Gelou e puţin
statornic şi n-are ostaşi buni împrejurul său" (XXV), poate
duce la concluzia că ducele era părăsit de militarii de
profesie, adică în limbajul epocii; de vasalii cavaleri, care erau
nemultumiţi căci seniorul lor "suferă multe
neajunsuri" (XXV) fiind astfel nevoit să se bazeze în dificilul
moment descris de Anonymus, doar pe aşa-zisa armată de
ţară, formată din ţărani liberi adică din
"...cei mai nevoiaşi oameni...Blachi şi Sclavi care nu au alte
arme decât arcuri şi săgeţi..." (XXV). Că în
Transilvania ducelui Gelu, existau relaţii sociale şi
politico-militare evoluate, de tip vasalic, reiese şi din continuarea
relatării, când deşi înfrânţi, locuitorii ţării, prin
care desigur sunt desemnati mai marii locului, doar "văzând moartea
stăpânului lor", deci anularea contractului vasalic, "de
bună voie, dând mâna, au ales ca
domn pe Tuhutum" faţă de care "întăresc cuvântul prin jurământ" (XXVII) deci fac
omagiu în sistem vasalic şi nu depun un jurământ gentilic, de sânge,
cum apare menţionat ca obicei la maghiari în aceeaşi lucrare (V). În
părţile bănăţene, conform aceleiaşi surse (XLIV)
ducele Glad conduce o armată redutabilă, formată atât din
călăreţi cât şi din pedestraşi, de partea sa luptând
şi "cneji ai bulgarilor", probabil vasali ai săi.
Această
organizare militară vasalică, superioară în epocă, a
făcut poate ca sabia să nu fie preluată în Transilvania, unde nu
se potrivea modului de luptă bazat pe cavaleria grea, vasalică în care
arma de bază o constituia spada de factură francă, nordică
sau bizantină. Piesele de acest fel, databile înainte de secolul al X-lea,
descoperite în Transilvania, Banat şi Crişana, deşi puţine
la număr, demonstrează totuşi prin raportare la întinderea teritoriului
şi prin comparaţie cu alte zone ca Moravia sau Rusia, că acest
spaţiu a fost temeinic organizat militar şi cuprins în structuri
politice viabile şi sincrone evoluţiei de ansamblu a
societăţii medievale europene a secolelor VIII-XI. După secolul
al XI-lea, această situaţie urmează o evoluţie
firească, maghiarii ca forţă militară dominantă în
aceste zone, preluînd ei înşişi structurile militare, sociale şi
politice ale Europei Centrale şi Apusene, în urma creştinării în
rit roman şi a intrării în sfera de influenţă a Imperiului
German. Acest aspect este uşor sesizabil arheologic, deoarece inventarul
necropolelor maghiare de după anul 1000, îşi schimbă
configuraţia, iar săbiile specifice acestei populaţii la venirea
în Pannonia şi Transilvania sunt înlocuite cu spade cavalereşti de
factură occidentală
pentru ca de la mijlocul secolului al XI-lea armele să dispară cu
totul din morminte.
Un nou
impuls pe linia răspândirii spadei cavalereşti occidentale în
Transilvania, vine odată cu secolul al XII-lea prin colonizarea
germană în părţile de SE ale acestui teritoriu. Aşa ca în
domeniul agriculturii, meşteşugurilor şi arhitecturii,
coloniştii vor promova în noua patrie aceleaşi tradiţii militare
ca în zonele de origine şi este foarte probabil ca cel puţin nobilii,
"greavii", să fi venit aici cu armamentul propriu. Doar un secol
mai târziu, avem deja dovada arheologică a făuririi unor astfel de
arme de către fierarii saşi,
respectând cu totul formele "de ultimă oră" din
spaţiul apusean. În aceeaşi perioadă, un rol de seamă în
alinierea armamentului transilvan la ultimele cerinţe ale artei militare,
îl vor fi avut Cavalerii Teutoni, militari de profesie, care în ciuda scurtei
lor şederi în Ţara Bârsei, au demonstrat prin construcţiile cu
caracter miltar şi prin
puţinele piese ce le pot fi atribuite, această capacitate.
Secolul al
XIII-lea, marchează şi primul "şoc" şi
"eşec militar" de amploare al cavaleriei grele în faţa
hoardelor mongole, cu extrem de rapide şi manevrabile corpuri de cavalerie
uşoară, dar datorită dominaţiei scurte a acestora în Europa
Centrală, nu se înregistrează o schimbare esenţială a
configuraţiei armamentului transilvan, prin adaptarea la cavaleria
uşoară inamică, aşa cum se întâmplă în Rusia.
Nici secolul al XIV-lea, nici noul pericol otoman şi nici dezastrul
cavaleriei grele la Nicopole, nu au determinat o schimbare radicală a
armamentului din Transilvania, spadele evoluează în continuare fie spre
piese extrem de uşoare pentru împuns, fie spre forme mai mari şi mai
grele, adaptate armurilor integrale din plăci metalice, care vor domina
şi secolul viitor. Abia începând cu secolul al XV-lea, se pot observa
primele tentative de schimbare structurală şi morfologică a armamentului european şi implicit
transilvan, datorate atât apariţiei armelor de foc ce făceau
inutilă orice armură, cât şi noului inamic al continentului,
Imperiul Otoman cu trupele sale bazate pe infanterie şi cavaleria
uşoară.