SPADA ŞI SABIA MEDIEVALĂ ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT

(SECOLELE IX-XIV)

German Abstract: Mittelalterliche Schweter und Säbel in Siebenbürgen und im Banat (9. bis 14. Jahrhunderts) Cuprins Home

Autor: ZENO-KARL PINTER. ISBN 973-98446-2-6, Editura BANATICA, Reşiţa 2001. © copyright: ZENO-KARL PINTER Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

VI. Forme de spade şi săbii în Transilvania secolelor IX-XIV

Din ansamblul armamentului ofensiv medieval transilvan, spadele şi săbiile reflectă cel mai bine evoluţia generală a concepţiei strategice şi a organizării militare a spaţiului intracarpatic. Ca şi în alte părţi ale continentului, aceste arme albe pentru lovit şi împuns sunt piesele de bază ale armamentului epocii, fiind cele mai apreciate arme din dotarea armatelor vremii.

Spadele medievale, databile între secolele IX-XIV, descoperite şi păstrate în Transilvania, se înscriu în mare măsură evoluţiei de ansamblu a acestei categorii de armament. După cum s-a arătat în partea introductivă a acestei lucrări, pentru spadele europene, au fost propuse mai multe criterii de tipologizare, bazate pe forma, dimensiunile, sau ornamentatia diferitelor părţi componente, pe morfologia de ansamblu, sau urmărindu-se funcţionalitatea, iar pe aceste criterii se bazează în general şi structurarea cronologică a materialului.

Pentru spadele transilvane ale secolelor IX-XIV, a căror tipologie şi cronologie ne-am propus să o stabilim, vom încerca să folosim coroborat, toate criteriile de evaluare tipologică şi cronologică care se pretează la particularităţile fiecărei piese în parte.

O primă grupare a spadelor ardeleneşti poate fi întreprinsă pe baza funcţionalitătii clare în luptă, deci a modului de mânuire şi a eficientei prin părţile active. Aceste caracteristici sunt uşor de urmărit prin aspectul părţilor componente ale armei şi mai ales a raportului dintre aceste elemente constructive. Suntem de părere că acest criteriu al funcţionalitătii trebuie să prevaleze, întrucât spadele au fost în primul rând arme de luptă fiind mult mai importantă eficienţa lor în practică decât unele aspecte de modă, ce determină ornamentarea unor părţi componente. Astfel considerăm că fiecare element constructiv al spadei; lama, mânerul, garda şi butonul, trebuiesc în primul rând privite şi analizate prin prisma rolului lor funcţional şi al modului în care funcţionalitatea fiecărui element în parte influenţează mânuirea şi eficienţa de ansamblu a armei. Este evident că unele părţi constructive au o importantă mai mare decât altele, lama şi mânerul, prelucrate de fapt din aceeaşi bucată de metal şi pe care se ataşează celelalte piese, fiind în acest sens elementele de bază, de care trebuie să se ţină seama în primul rând. Spade fără gardă sau buton sunt cunoscute, dar fără lamă sau mâner nu, iar în literatura de specialitate sunt cunoscute cazuri în care datorită unor criterii de modă au fost înlocuite sau înfrumusetate butoane sau gărzi şi montate pe lame mai vechi[1].

Pornind deci de la lamă, putem distinge în acest fel, trei categorii generale distincte, dar care nu pot fi delimitate strict cronologic: spade pentru lovit, spade pentru lovit şi împuns şi spade pentru împuns. Încadrarea în una dintre aceste categorii largi, reprezintă însă prima etapă în stabilirea unei tipologii şi cronologii mai strânse.

Categoria spadelor cu lamă pentru lovit.

Prezintă lame grele şi late, cu tăişurile evoluând paralel sau aproape paralel spre un vârf rotunjit nu foarte ascuţit. Unele lucrări numesc asemenea piese şi "spade romanice", după curentul cultural artistic cu care în linii mari sunt contemporane.[2] Asemenea spade sunt aşa echilibrate încât centrul de greutate cade pe lamă, spre mijlocul acesteia; la cele mai vechi între mijlocul lamei şi vârf, iar la cele mai noi pe centrul lamei. Asemenea piese evoluează direct din spatha germanică sau romană târzie şi domină în diferite variante până în secolul al XIII-lea. Diferenţierea între lamele pentru lovit caracteristice evului mediu timpuriu şi cele ale evului mediu dezvoltat se poate face observând lungimea lamelor şi şenţuirile mediane. Cele mai vechi forme, din secolele VIII-X, se caracterizează prin lame scurte şi şenţuiri late, puţin adâncite ce evoluează pe aproape toată lungimea lamei, iar cele mai noi, specifice secolelor XI-XIII, prin lame mai lungi şi şenţuiri înguste evoluând pe circa 2/3, până la 3/4 din lamă.

Categoria spadelor cu lama pentru lovit şi împuns.

Lamele acestei categorii sunt late în zona gărzii iar tăişurile evoluează uşor convergent spre vârf. Centrul de greutate al acestor arme este de regulă plasat la jumătatea distanţei dintre mijlocul lamei şi gardă, asigurând în acest fel atât o forţă de lovire apreciabilă, cât şi manevrabilitate din încheietura mâinii. Această formă de mijloc suprapune cronologic ultima etapă a folosirii spadelor pentru lovit şi supravieţuieşte prin adaptări permanente, practic şi întreaga perioadă următoare, de apariţie şi folosire a spadelor pentru împuns. Se poate considera deci apariţia acestei categorii ca producându-se în secolul al XIII-lea, iar folosirea ca prelungindu-se prin diferite subtipuri până la sfârşitul evului mediu. O mai strictă diferenţiere este posibilă tot prin şenţuirile mediane, care pe piesele mai vechi sunt mai puţin aprofundate şi se prelungesc pe mâner. Pe exemplarele cele mai noi, sunt întâlnite şi şenţuiri duble sau triple.

Categoria spadelor cu lamă pentru împuns.

Aceste arme se caracterizează prin lame uşoare şi zvelte, cu tăişuri ce evoluează convergent spre un vârf foarte ascuţit. Aceste spade sunt astfel echilibrate încât centrul de greutate cade în zona gărzii. Cronologic, apariţia lor se înregistrează în secolul al XIV-lea, şi supravieţuiesc până în epoca modernă prin diferite forme. Pentru o mai bună rezistenţă a acestor lame zvelte, şenţuirile mediane sunt înlocuite treptat cu nervuri.

Tot legat de folosirea în luptă, spadele mai pot fi împărţite în funcţie de lungimea şi forma mânerului în trei grupe: spade pentru o mână, spade pentru o mână şi jumătate şi spade pentru două mâini.

În general se poate observa o corelare între forma lamei şi forma mânerului.

Spadele cu mâner pentru o mână pot fi corelate cu toate cele trei categorii de lame; pentru lovit, pentru lovit şi împuns, şi pentru împuns. Prin urmare o încadrare cronologică a mânerului pentru o mână, este posibilă doar în corelaţie cu lama şi alte părţi componente.

Spadele cu mâner pentru o mână şi jumătate sunt apariţii mai rare şi sunt specifice armelor pentru lovit sau lovit şi împuns. Intervalul cronologic în care asemenea mânere se întâlnesc mai frecvent este cel al secolelor XIII-XIV.

Spadele cu mâner pentru două mâini au în general lame pentru lovit sau pentru lovit şi împuns, iar apariţia lor este semnalată începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În cazul primelor piese de acest fel, mânerul se lungeşte fără a-şi schimba aspectul, pentru ca la exemplarele databile mai recent se observă apariţia mânerului în două trepte, spre gardă mai lat şi spre buton mai îngust, cele două părţi fiind separate de o proeminentă.

Legat de dimensiunea şi forma mânerului ca şi de raportul dintre acesta şi celelalte elemente, s-ar putea distinge pentru acelaşi tip de spadă, variantele de infanterie şi de cavalerie. Astfel, mai ales în cazul lamelor pentru lovit sau lovit şi împuns, apar atât mânere pentru o mână, mai potrivite luptei din şaua calului, cât şi mânere pentru o mână şi jumătate, mai eficiente în lupta de infanterie. După cum s-a arătat în capitolul precedent, nu ne sunt cunoscute reprezentări medievale ale mânuirii spadei cu ambele mâini din şaua calului, chiar spadele dotate cu mânere pentru două mâini fiind folosite de trupele de cavalerie cu o singură mână prin priza plasată la gardă.

Şi celelalte părţi componente, respectiv butonul şi garda, pot fi analizate din punctul de vedere al funcţionalitătii.

Scopul primordial al butonului, a fost acela de a fixa pumnul pe mâner, pentru ca la ratarea tintei de lovire, spada să nu alunece din mâna luptătorului. Această funcţie este îndeplinită mai ales în cazul spadelor cu lamă pentru lovit şi mâner pentru o mână. Asemenea butoane sunt în general uşoare, plate şi cu partea dinspre mâner dreaptă sau foarte uşor arcuită, oferind posibilitatea unei mai strânse încadrări cronologice a unor astfel de spade în perioada secolelor VIII-X. Ulterior, mai ales prin apariţia spadelor pentru lovit şi împuns, butonul dobândeşte rol de contrabalans la greutatea lamei, uşurând mânuirea spadei. Aceste butoane sunt grele, iar partea dinspre mâner se rotunjeşte pentru a nu stânjeni mânuirea din încheietura mâinii. Datarea unor astfel de butoane trebuie coroborată cu cea a celorlalte elemente constructive ale spadei, ele apărând deja pe spade cu lamă pentru lovit şi mâner pentru o singură mână, rămânând însă uzuale şi pentru celelalte categorii şi grupe funcţionale amintite mai sus.

Garda a fost iniţial elementul constructiv ce împiedica alunecarea mâinii pe tăişuri în timpul luptei, la fel ca prăselele pumnalului sau cuţitului, motiv pentru care în cazul spathei este foarte scurtă şi uşoară. Aceleaşi caracteristici se păstrează şi pe cele mai vechi spade medievale, cu lame pentru lovit, mânere pentru o mână şi butoane uşoare. Prin schimbarea echilibrării acestor arme şi uşurarea manevrabilitătii lor din încheietura mâinii, se oferă posibilitatea încrucişării spadelor în luptă şi a barării loviturilor adverse cu spada şi nu numai cu scutul. În aceste condiţii garda dobândeşte pe lângă rolul iniţial şi pe cel de element defensiv, de protejare a mâinii luptătorului şi ca atare se lungeşte. Această lungire a gărzii poate fi un indice destul de sigur de datare, în perioada abordată de noi, cu cât garda este mai scurtă cu atât arma este mai veche. La aceste indicii se adaugă curbarea gărzii spre lamă ca element al unei datări mai recente.

Pe lângă observarea primordială a armei în ansamblu şi a părţilor constitutive în funcţie de utilitatea lor, o catalogare cât mai corectă şi o cronologie cât mai strânsă trebuie să ţină seama şi de unele aspecte legate de concepţia estetică a fiecărei epoci. Cel mai afectat element în acest sens este butonul, care se pretează cel mai bine la asemenea intervenţii, forma în special a părţii sale superioare, neinfluenţând funcţionalitatea armei dacă se păstrează greutatea necesară. Din acest motiv, aşa cum deja s-a arătat în partea introductivă a lucrării, majoritatea tipologiilor consacrate pe plan european, se bazează pe forma butonului, oferindu-ne posibilitatea unor datări destul de strânse a materialului din Transilvania. Cu toate aceste paralele numeroase la forme de butoane, pe care multe lucrări valoroase ni le pun la dispoziţie, numai prin tratarea pieselor în ansamblul funcţionalităţii lor prin toate părţile componente şi prin paralele cu reprezentări din arta figurativă medievală se poate clarifica în toate aspectele situaţia cronologică şi tipologică a unei piese.

Raportându-ne cu materialul transilvan la cel european şi încercând să păstrăm terminologia încetăţenită în măsura în care în limba română ea este destul de semnificativă, putem observa pentru butoane două variante de bază cu mai multe subvariante specifice:

Butoanele uşoare sunt specifice lamelor pentru lovit şi mânerelor pentru o mână, adoptând două subvariante: lobate sau semidisc.

Butoanele masive sunt caracteristice spadelor cu lame pentru lovit, pentru lovit şi împuns, ca şi pentru împuns şi cu mânere pentru o mână, o mână şi jumătate, şi două mâini. Subvariantele largi sunt: lenticulare, discoidale şi geometrice, formele existente înscriindu-se în linii mari în una din aceste subvariante.

Pe baza acestor constatări, considerăm pentru intervalul de timp cuprins între secolele al IX-lea şi al XIV-lea, ca existând două mari grupe de spade, departajate cronologic în linii mari de cumpăna de milenii: Grupa A. spade medieval timpurii şi Grupa B. spade ale evului mediu dezvoltat. O a treia grupă, ar constitui-o spadele medieval târzii, de după secolul al XIV-lea, care nu mai fac obiectul acestui studiu.

În Grupa A., a spadelor medieval timpurii, pot fi incluse spadele cu lamă pentru lovit, mâner pentru o mână, gardă scurtă şi butoane uşoare, ceea ce cronologic ar reprezenta perioada cuprinsă între sfârşitul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al XI-lea.

În Grupa B., a spadelor medievale propriu-zise, intră spadele cu lame pentru lovit, lovit şi împuns sau împuns, cu mânere pentru o mână, o mână şi jumătate sau două mâini, gărzi lungi drepte sau arcuite şi butoane grele. Cronologia acestor piese poate fi extinsă din prima parte a secolului al XI-lea şi până la sfârşitul secolului al XIV-lea, eventual începutul secolului următor.

Tehnico-tipologic, am putea propune următoarea clasificare a părţilor componrente ale spadelor din Transilvania şi Banat.

L A M E:

Categoria A.

Funcţionalitate: pentru lovit

Caracteristici: L - (lungime)= 700-mm, l - (lăţime - măsurată sub gardă)= 45-50 mm; tăişuri: paralele sau foarte uşor convergente; şenţuiri mediane, L - min.3/4 din lamă, l - 15-20 mm.

Obs. eventual damascinate.

Cronologie: sec. VIII-X.

Categoria B.

Funcţionalitate: pentru lovit

Caracteristici: L - 600-750 mm, l - 40-50 mm; tăişuri: paralele; fără şenţuiri mediane.

Obs. eventual damascinate.

Cronologie: sec. IX-XI.

Categoria C.

Funcţionalitate: pentru lovit

Caracteristici: L - 750-850 mm, l - 45-50 mm; tăişuri: paralele; şenţuiri: L - 3/4 din lamă, l - 10-15 mm.

Cronologie: sec XI

Categoria D.

Funcţionalitate: pentru lovit

Caracteristici: L - 850-950 mm, l - 50-55 mm; tăişuri: paralele sau foarte uşor convergente; şenţuiri: L - 2/3 până la 3/4 din lamă, l - 8-10 mm.

Cronologie: sec. XIII.

Categoria E.

Funcţionalitate: pentru lovit şi împuns

Caracteristici: L - 850-900 mm, l - 55-60 mm; tăişuri: uşor convergente; şenţuiri: L - 3/4 din lamă, l - 8-10 mm.

Cronologie: sec. XII-XIII

Categoria F.

Funcţionalitate; pentru lovit şi împuns

Caracteristici: L - 900-950, l - 55-60 mm; tăişuri paralele până la jumătatea lamei, de unde uşor convergente; şenţuiri: L - 2/3 până la 3/4 din lamă, l - 5-10 mm, pot fi duble sau triple.

Cronologie: a doua jumătate sec. XIV.

Categoria G

Funcţionalitate: pentru lovit şi împuns

Caracteristici: L - 950-1200 mm, l - 45-55 mm; tăişurile: convergente; şenţuirile: L - peste 3/4 din lamă, l - 5-10 mm.

Cronologie: sec. XIV.

Categoria H.

Funcţionalitate: pentru lovit şi împuns

Caracteristici: L - 1100-1300 mm, l - 55-60 mm; tăişurile: convergente; şenţuiri: L - 3/4 din lamă, l - 10-20 mm, pot fi şi duble sau triple.

Cronologie: a doua jumătate a sec XIV.

Categoria I.

Funcţionalitate: pentru împuns

Caracteristici: L - 850-950 mm, l - 25-35 mm; tăişuri: convergente; şenţuiri: L - 2/3 din lamă sau mai puţin, l - 5-10 mm, pot apare şi nervuri.

Cronologie: sfârşit sec. XIV.

M Â N E R E

Dimensiunea m0

Funcţionalitate: nedeterminabilă. Tija este mai scurtă decât a mânerelor pentru o mână dar are orificii pentru nituirea pe această tijă a unui mâner mai lung. Cum aceste mânere din materiale perisabile nu s-au păstrat, este imposibil de stabilit dacă erau pentru o mână, pentru o mână si jumătate sau pentru două mâini. Doar prin corelaţie cu dimensiunile şi echilibrarea lamei putem aprecia că asemenea mânere erau cel mai probabil pentru cuprins cu o singură mână.

Dimensiunea m1

Funcţionalitate: pentru o mână.

Caracteristici: L - 90-120 mm.

Dimensiunea m1^1/2

Funcţionalitate: pentru o mână şi jumătate.

Caracteristici: L - 120-170 mm.

Dimensiunea m2

Funcţionalitate: pentru două mâini

Caracteristici: L - peste 180 mm.

G Ă R Z I

Varianta a.

Forma: dreaptă, secţiune dreptunghiulară.

Caracteristici: L - 80-100 mm, l - 10-15 mm, g - (grosime) constantă 10 mm.

Varianta ae.

Forma: dreaptă, ornamentată pe o parte şi netedă pe cealaltă, turnată din bronz.

Caracteristici: L - 115 mm, l - 17 mm, g - 35 mm la mijloc, 8 mm la capete.

Varianta b.

Forma: dreaptă sau uşor arcuită spre lamă, secţiune trapezoidală la centru, triunghiulară la capete; profil lenticular.

Caracteristici: L - 70-120 mm, l - 15-17 mm, g - 10 mm la centru, scade uniform spre capete.

Varianta c.

Forma: dreaptă, secţiune dreptunghiulară.

Caracteristici: L - 150-170 mm, l - 10-12 mm constant.

Varianta d.

Forma: dreaptă, secţiune dreptunghiulară cu colţurile teşite sau rotunjite.

Caracteristici: L - 190-220 mm, l - 10-12 mm scade spre extremităţi.

Varianta e.

Forma: dreaptă, secţiune rectangulară la centru rotunjită la capetele ce pot fi ascuţite.

Caracteristici: L - 200-260 mm, l - 8-10 mm, g - 5-8 mm.

Varianta f

Forma: dreaptă, secţiune rectangulară pe porţiunea ce cuprinde lama, în rest circulară, evazată spre capete.

Caracteristici: L - 220-270 mm, l - 10-15 mm, 8-10 mm.

Varianta g

Forma: arcuită spre lamă, secţiune rectangulară la centru, trapezoidală sau triunghiulară spre capetele curbate.

Caracteristici: L - 210-250 mm, l - 10 mm la centru 12-15 mm la capete.

B U T O A N E

Forma 1 (pl.32-1)

Aspect: vedere frontală: semidisc lobat; laterală: semieliptic; de jos: lenticular.

Caracteristici: compact; uşor; plat; h - (înălţime maximă) 30-40 mm, l - (lăţime maximă) 65-75 mm, g - (grosime maximă) 20-25 mm.

Cronologie: sec. IX-X.

Forma 2 (pl.32-2)

Aspect: vedere frontală: semidisc; laterală: semieliptic; de jos: eliptic.

Caracteristici: compact; uşor; plat; h - 40-50 mm, l - 50-55 mm, g - 20-25 mm.

Cronologie: sec. X, (eventual început de XI)

Forma 3. (pl.32-3)

Aspect: vedere frontală: lenticular, laterală: triunghi cu uşor laturi arcuite spre exterior, de jos: lenticular.

Caracteristici: compact; masiv; h - 35-40, l - 75-85 mm, g. 25-30 mm.

Cronologie: sec XI, început de XII.

Forma 4 (pl.32-4)

Aspect: frontal: lenticular cu partea superioară pronunţată, lateral: triunghiular cu laturile arcuite spre exterior, de jos; lenticular.

Caracteristici: compact; masiv; h - 45-55 mm, l - 60-70 mm, g - 34-40 mm.

Cronologie: sec. XII-XIII.

Forma 5 (pl.32-5)

Aspect: frontal: semilenticular, (lentilă plan-convexă), lateral: triunghi cu baza sus; de jos: lenticular, aproape circular.

Caracteristici: compact; masiv; h - 25-30 mm, l - 65-75, g - 55-65 mm.

Cronologie: sec. XIII.

Forma 6 (pl.32-6)

Aspect: frontal: rombic cu laturile de jos uşor arcuite spre exterior şi colţul de la mâner rotunjit, lateral: trapezoidal, de jos; dreptunghiular cu laturile lungi arcuite spre exterior. Toate laturile constituie muchii.

Caracteristici: mare şi masiv; h+l - 65-75 mm, g - 25-30.

Observaţie: acest buton pare să fie caracteristic pentru spaţiul Bazinului carpatic şi nu se întâlneşte în afara acestei zone decât în forme derivate.

Cronologie: sec XIII.

Forma 7 (pl.32-7)

Aspect: frontal: discoidal, lateral: bitronconic.

Caracteristici: masiv; diam m - (diametrul mic) 40-45 mm, diam M - (diametrul mare) 50-55 mm, g - 35-40 mm.

Cronologie: sec. XII-XIII şi început de XIV.

Forma 8 (pl.32-8)

Aspect: frontal: discoidal, lateral: cilindru intercalat de două trunchiuri de con. În centrul suprafeţelor circulare laterale, pot apare adânciri ornamentale cu diam max. 5 mm.

Caracteristici: masiv; diam m - 20-35 mm, diam M - 25-45 mm, g - 25-45 mm.

Observaţie: Formă cu variaţii mari de dimensiune, extrem de răspândită teritorial şi cu cea mai mare extensie cronologică; practic pe întreaga durată a evului mediu dezvoltat.

Forma 9 (pl.32-9)

Aspect: frontal: discoidal, lateral: cilindric, din care evoluează doar în zonele centrelor celor două suprafeţe circulare laterale, trunchiuri de con.

Caracteristici: masiv; plat; diam m - 10-15 mm, diam M - 40-50 mm, g - 25-35 mm.

Cronologie: ultima parte a sec. XIV.

Forma 10 (pl.32-10)

Aspect: din toate părţile: poliedric regulat.

Caracteristici: foarte masiv şi greu; h+l - 50-55 mm, g - 40-55 mm.

Cronologie: a doua jumătate a sec. XIV.

Forma 11 (pl.32-11)

Aspect: frontal: poligonal, (dreptunghi cu colţuri rotunjite sau hexagon) cu îngroşări la mijloc.

Caracteristici: plat şi relativ uşor, h - 35-50 mm, l - 40-60 mm, g - 25-30 mm.

Cronologie: sfârşit de sec. XIV, început XV.

Forma 12 (pl.32-12)

Aspect: din toate părţile: aproximativ sferic, din care lipsesc două calote ce generază suprafeţe circulare paralele.

Caracteristici: foarte masiv şi greu; h+l - 40-50 mm, g - 30-40 mm.

Cronologie: sfârşitul sec. XIV.

Pe baza acestei clasificări a părţilor componente şi prin exemplificarea cu cele mai reprezentative piese, pentru Transilvania şi Banat se pot distinge următoarele tipuri de spade, în cadrul celor două grupe de bază definite anterior.

Grupa spadelor medieval timpurii

T I P U L I,

Caracteristici: lama categoria A mâner dimensiunea m1 gardă varianta a sau b, buton forma 1.

Exemplificare: 1 (A,m1)

ALBA IULIA, Muzeul Unirii Alba Iulia[3]; (pl.33-b).

Sub numărul de inventar 226, a intrat în colecţia veche o lamă fragmentară, puternic corodată; (pl.33-b).[4] Nu se ştie cu exactitate unde anume în Alba Iulia a fost descoperită această piesă şi în ce condiţii, corodarea pronunţată ducând însă la concluzia că păstrarea s-a făcut în pământ sau în apă.

Lungimea totală a piesei este în prezent de 722 mm, din care fragmentul de lamă păstrat, măsoară 664 mm. Şi din mâner s-a păstrat doar o porţiune de 58 mm lungime. Tija mânerului are la umerii lamei o lăţime de 32 mm, iar la capătul păstrat 19 mm, în aceleaşi puncte grosimea măsurând 2,8 şi respectiv 1,6 mm. Tăişurile evoluează pe cea mai mare parte a lamei aproape paralel şi pe o lăţime ce variază puţin în jurul valorii de 50 mm, scăzând doar spre vârf la 42 mm, ceea ce poate duce la concluzia că porţiunea de vârf pierdută nu a fost foarte mare. Şenţuirile mediane sunt vizibile pe întreaga lungime a lamei fiind extrem de late; 29 mm la mâner, 24 mm la mijlocul şi 18 mm la capătul lamei.

Cel mai interesant aspect legat de această piesă fragmentară este dat de metoda prin care a fost făurită şi de însemnele vizibile pe lamă. Această spadă a fost făurită prin damascinare totală, practic porţiunea şenţuirilor mediane constituind nucleul damascinat, pe care au fost sudate tăişurile. Acest nucleu dezvăluie un model împletit în "oase de peşte", foarte uşor vizibil în urma corodării accentuate. Tot ca rezultat al corodării, pe anumite porţiuni, tăişurile s-au desprins de miezul damascinat. La distanţa de 100 mm de umerii lamei, în nucleu a fost bătut pe ambele feţe câte un simbol; o cruce zvastică şi o spirală , realizate din sârmă damascinată, în aşa fel încât practic lama a fost străpunsă de cele două intruziuni, ce se întâlnesc spate în spate. Simbolistica acestor semne a fost analizată deja în capitolul II al prezentei lucrări, rămânând în cele ce urmează să le căutăm provenienţa, deoarece pe lângă semnificaţia lor magică ele reprezintă şi însemne de meşter.[5] Crucea cu capete în formă de "T", apare foarte frecvent pe lamele de provenienţă francă. Filozoful arab Al Kindi (†870), descrie spadele france de calitate deosebită ca având imprimate în partea de sus a lamei, cruci, cercuri şi semilune.[6] Cea mai mare parte a materialului de corespondenţă tipologică provine din apusul şi centrul european, din fostele teritorii ale statului franc merovingian şi carolingian[7] dar corespondenţe aproape exacte cu piesa de la Alba Iulia, întâlnim atât în spaţiul nordic; în Finlanda, la Tampere sau Helsinki prevăzute cu mâner "tip L"- Petersen,[8] sau Norvegia la Rimstadt, cu mâner "tip.G"-Petersen[9], cât şi în cel răsăritean la Gnesdowo, "tip. V"-Petersen, piese considerate pe baza acestor însemne ca provenind tot din zona renană a Franciei, chiar dacă mânerele sunt de factură nordică [10]. R.R. Heitel, considerând ornamentaţia lamei ca fiind rezultatul unei încercări locale de imitare a modelelor nordice propune o datare mai târzie a acestei piese, respectiv -cu semnul întrebârii- în secolele X-XI, fără a putea oferi o argumentaţie mulţumitoare în acest sens.[11]

Pe baza aspectului general al lamei, este sigur că piesa în discuţie a fost concepută ca o spadă pentru lovit cu o singură mână, iar pe baza paralelelor existente a fost prevăzută cu buton uşor, probabil lobat de tip "V" sau "L" - Petersen. Damascinarea mecanică totală este specifică atelierelor france până în secolele VIII-IX[12], aceeaşi fiind şi cronologia propusă pentru însemnele de pe lamă[13], iar aceasta corespunde perfect cu datarea oferită de relatarea mai sus amintită a lui Al Kindi. Prin urmare se poate afirma chiar în lipsa butonului şi a gărzii, că perioada cea mai sigură de datare a lamei (inv. 226) de la Alba Iulia este cea a secolelor VIII-IX.

În relaţie tipologică şi cronologică cu această piesă, ar putea fi pusă şi buterola descoperită tot la Alba Iulia, (pl.17-d) fără precizarea locului exact, intrată în anul 1943 în muzeul din Cluj şi care a făcut obiectul mai multor studii de specialitate.[14]

Exemplificare: 2 (A,m1,b,1)

KOVIN, Muzeul Banatului Timişoara[15]; (pl.33-c).

Din colecţiile vechi ale Muzeului Banatului din Timişoara, se păstrează o spadă descoperită la "Temesch - Cubin" pe Dunăre, în fostul district habsburgic Pancsova,[16] actualmente Kovin (Serbia) şi înregistrată în inventar sub numărul 3203 (vechi 129). (pl.33-c) Piesa s-a păstrat aproape întreagă şi doar în zona tăişurilor şi a vârfului lamei, au dispărut prin corodare porţiuni destul de mici. Lungimea totală reprezintă în aceste condiţii 822 mm.

Lama spadei măsoară între gardă şi capătul păstrat 691 mm şi după evoluţia vârfului se poate observa că lungimea originară a fost doar cu 10-15 mm mai mare. Lăţimea este destul de constantă la 45-47 mm, pe cea mai mare parte a lamei şi doar pe ultimii 200 mm se înregistrează o îngustare lină, până la 23 mm în vârf. Grosimea lamei scade proporţional cu lăţimea, de la 3,4 mm în apropierea gărzii la 1,3 mm la vârf. Şenţuirile mediane, vizibile pe toată lungimea lamei, sunt destul de late, măsurând 21 mm la gardă şi 14 mm la vârf. Pe lama acestei spade nu sunt vizibile urme de damascinare, metalul fiind omogen şi nici nu pot fi identificate semne de meşter sau urme de inscripţie. Toate caracteristicile lamei fac ca aceasta să se încadreze clar în categoria lamelor pentru lovit.

Lungimea tijei mânerului, între gardă şi buton, măsoară 91 mm, iar lăţimea variază de la 31 mm la ieşirea din gardă, la 18 mm sub buton, în timp ce grosimea este constantă la 3,1 mm. Nu pot fi observate orificii sau alte indicii ale unei nituiri, ceea ce duce la concluzia înmănuşării prin înfăşurare. Proporţiile mânerului îndeamnă la încadrarea în categoria spadelor cu mâner pentru o singură mână.

Garda este scurtă şi foarte uşor arcuită, măsurând în lungime 136 mm, şi privită de sus, dinspre mâner sau de jos dinspre lamă, are aspect lenticular. Grosimea la centru este mai mare în partea dinspre buton, 18 mm, decât în partea dinspre lamă, 11,3 mm, astfel încât în secţiune garda prezintă spre centru profil trapezoidal cu baza mare spre mâner şi triunghiular spre cele două capete.

Butonul este plat, uşor trilobat în partea superioară şi curbat în partea inferioară, dinspre mâner. Grosimea maximă a butonului este de 16 mm, înălţimea de 34 şi lăţimea de 69 mm. Partea superioară, sau coroana butonului este diferenţiată de partea de jos printr-o canelură uşoară, ce vrea să imite butoanele compuse din două părţi de factură nordică[17]. Prin formă şi dimensiuni, butonul se încadrează în categoria uşoară.

În tipologia elaborată de Jan Petersen nu găsim o corespondenţă tipologică absolută. Mânere cu buton trilobat curbat în partea inferioară şi cu gardă arcuită, sunt caracteristice pentru tipul "L" şi datate în a doua jumătate a secolului al IX-lea[18], sau eventual în "tipul special 15", databil spre sfârşirul aceluiaşi secol[19], dar dimensiunile acestor elemente sunt substanţial mai reduse şi nu corespund celor ale piesei noastre. Tot arcuite şi cu dimensiuni mai apropiate celor ale spadei de la Kovin, sunt gărzile şi butoanele tipului "Y", ceva mai evoluat şi databil în secolul al X-lea,[20] Piesele asemănătoare din Finlanda sunt încadrate în acelaşi tip "L"-Petersen, propunându-se aceeaşi datare.[21] Interesant de menţionat este aici faptul că aceste piese au lame marcate cu semnul spiralei şi crucea zvastică, de corespondenţă cu cele ale lamei 1 de la Alba Iulia. În Rusia armele cu butonul curbat în partea de jos şi gardă arcuită sunt incluse în tipurile "Z" si "Z-special", ale tipologiei propuse de A.N. Kirpicnikov şi datate în jurul anului 1000,[22] dar acestea nu reprezintă paralele tipologice concludente pentru piesa în discuţie. Tot paralele parţiale întâlnim şi în materialul din Germania, unde în general piese cu butoane şi gărzi ca cele în discuţie sunt identificate cu Tipul "L"-Petersen şi considerate ca tip de "combinaţie 7"[23]. Doar un buton izolat, descoperit la Haithabu, este identic cu cel al spadei de la Cubin[24]. În Slovacia, tipologia propusă de Al. Ruttkay nu surprinde un asemenea tip de spade[25] şi nici în Ungaria acest tip nu apare.[26] În orizontul vechi maghiar, unde apar şi spade în morminte, sunt întâlnite, cum este firesc, mai ales tipurile specifice secolelor X-XI, adică "V", cel mai adesea "X" şi mai rar "S" sau "Y"-Petersen.[27] Toate piesele discutate anterior, tipurile "L", "V" "Y"-Petersen, "Z"-Kirpicnikov, sau "combinaţia 7"-Geibig, care prezintă asemănări cu spada de la Cubin, au însă butonul compus din două părţi; bara butonului şi coroana butonului. O paralelă foarte apropiată a formei butonului piesei de la Cubin, o întâlnim pe spada Sf. Ştefan păstrată în tezaurul Domului din Praga, dar aici atât butonul cât şi garda sunt lucrate din os.[28] În cazul spadei noastre, butonul este compact, prelucrat din fier masiv, vechea diferenţiere dintre bară şi coroană fiind doar schiţată printr-o canelură iar separarea celor trei lobi ai coroanei nu este marcată. O situaţie similară sesizează A. Geibig la câteva piese din Germania, pe care la integrează "tipului de combinaţie 11"[29] şi le consideră precursoare ale "tipului de combinaţie 12" sau ale tipului "X"-Petersen, deci variante de tranziţie de la diferitele forme de butoane din două părţi spre butonul compact de tip 12, respectiv "X"-Petersen.[30]

Prin urmare spada de la Cubin s-ar integra tipologic formei de trecere între piesele tip "L" şi tip "X"-Petersen, sau unui tip special "L-X", respectiv "tipului de combinaţie 11"-Geibig. Prin această raportare tipologică, se ajunge la încadrarea cronologică a piesei noastre între a doua jumătate a secolului al IX-lea, (tipul "L") şi secolul al X-lea (tipul "X").

Prin caracteristicile de ansamblu ale acestei piese şi prin paralelele arătate mai sus, cea mai plauzibilă datare a spadei de la Covin, ar fi deci la începutul secolului al X-lea, iar în ceea ce priveşte originea, ne-am pronunţa pentru mediul viking sau vareg. Desigur aceleaşi caracteristici apar şi pe arme france ale aceleiaşi etape cronologice, dar lipsa unor piese asemănătoare în Moravia sau Ungaria ne face să considerăm mai plauzibilă penetraţia acestei arme în Banat dinspre Răsărit, pe calea Dunării, unde un fragment de buton de tip "S" a mai fost găsit la Păcuiul lui Soare.[31] La Sud de Dunăre mai este cunoscută o piesă asemănătoare, provenită de la Stolc-Cairi (Hertegovina), de tip "K" după Petersen, o variantă imediat anterioară tipului "L".[32] O altă piesă din păcate lipsită de buton şi ca atare mai greu de încadrat tipologic, provine de la Tekija, (Serbia), în apropiere de Kovin, iar apariţia ei în cadrul unor săpături sistematice şi în relaţie cu alte materiale arheologice o datează tot în secolul al X-lea.[33] Unele piese fără corespondenţă tipologică exactă sunt menţionate şi în Croaţia.[34] Este cunoscut faptul că între anii 980 şi 1070, normanzii au luptat chiar în garda imperială a bazileilor bizantini, furnizând cele mai apreciate contingente de mercenari ale armatei, cum reiese din saga faimosului comandant viking Harald Hardrade (1015-1066).[35] În acest fel s-ar putea explica şi apariţia tocmai în aceast interval cronologic a piesei noastre. Mai mult, faptul că spada a fost descoperită la Kovin, identificabil cu "Castrum Keve" în care conform relatării lui Anonymus, se refugiază ducele Glad după înfrângerea suferită la Vadul Nisipurilor pe râul Timiş[36], oferă posibilitatea integrării piesei în aceste tumultuoase evenimente militare.

În legătură cu această spadă şi cu tipul I al clasificării noastre, se cere menţionată o gardă de factură tipologică foarte apropiată, provenită dintr-o descoperire mai veche de la Dej şi păstrată în Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca (pl.17-e), piesă ce a făcut obiectul mai multor menţiuni şi referiri în literatura de specialitate.[37]

T I P U L II,

Caracteristici: lama categoria B, mâner dimensiunea m0, gardă varianta ae

Exemplificare: 1 (B,m0)

ALBA IULIA, Muzeul Unirii Alba Iulia; (pl.33-d).

La fel de interesantă ca piesa descrisă anterior, este o a doua lamă de spadă provenind tot din Alba Iulia (pl.33-d) şi tot fără o mai clară precizare a locului de descoperire. Inventariată sub numărul 227, această piesă are o lungime totală de 615 mm, din care lama al cărei vârf lipseşte, reprezintă 518 mm iar tija mânerului 97 mm.

Tija mânerului este neobisnuit de îngustă cu 12 mm la umerii lamei şi 7 mm la capătul păstrat, grosimea fiind relativ constantă în jurul valorii de 2 mm. La mijlocul mânerului (52 mm de la umerii lamei), a fost practicat un orificiu cu diametrul de 2,3 mm, prin batere în metalul cald, ca rezultat fiind lăţirea cu 2 mm a tijei în această zonă. La capătul rupt se observă urmele unui al doilea orificiu probabil de dimensiuni asemănătoare. Aceste orificii, ca şi tija îngustă, pledează pentru o înmănuşare a mânerului prin nituirea pe ambele feţe a unor prăsele nemetalice, metodă foarte rar întâlnită la spadele medievale.

Lama este mai îngustă ca cea a piesei discutate anterior, dar mai masivă şi mai grea. Lăţimea maximă înregistrată la umerii lamei este de 43 mm iar cea minimă la extremitatea păstrată de 40 mm, diferenţă minoră ce dă aspectul paralel al tăişurilor. Grosimea maximă a lamei este de 7 mm şi spre vârf scade doar la 5,4 mm, ceea ce conferă masivitate neobişnuită piesei. Pe feţele lamei nu sunt vizibile şenţuiri mediane, ci suprafeţe plate damascinate din care coboară uşor arcuit tăişurile, conferind lamei o secţiune lenticulară. Corodarea nefiind atât de pronunţată ca în cazul lamei analizate anterior, nu se poate spune cu certitudine dacă avem de-a face cu damascinare totală sau parţială, dar împletirea simplă a benzilor de metal în acelaşi sistem numit "în oase de peşte" este bine vizibilă.

Lipsa unor semne de genul celor prezentate anterior, ca şi aspectul cu totul diferit al lamei şi mânerului, ne duc la concluzia că această armă provine din alt mediu decât cel franc, occidental sau nordic în care practic nu există paralele. Corespondenţe tipologice ale lamei grele fără şenţuiri mediane şi mâner cu orificii de nituire sunt cunoscute în întregul sudest european doar în patru cazuri: la Aradka (Voievodina), Kunágota (Ungaria), Sf. Gheorghe (România) şi Korynthos (Grecia), asemenea piese fiind considerate de provenienţă bizantină.[38] Cum din diferite motive istorice obiective s-au păstrat extrem de puţine spade bizantine,[39] nici nu s-a făcut o clasificare şi tipologizare a acestui material, datările oferite de contextul arheologic variind la piesele amintite mai sus între secolele al VII-lea şi al X-lea.[40] Pe piesele menţionate nu s-au observat însă damascinări, ca pe lama în discuţie. Acest aspect, alături de caracterul de ansamblu al lamei grele, cu tăişuri paralele pentru lovit, ne-ar putea permite o datare în secolul al IX-lea. O lamă foarte asemănătoare celei de la Alba Iulia, se păstrează fără număr de inventar, în Muzeul Orăşenesc din Orăştie (pl.33-a). Lungimea totală a piesei este de 692 mm, din care lama măsoară 584 mm şi are o lăţime ce variază foarte puţin în jurul valorii de 55 mm. Tija mânerului, lungă de 112 mm, este de asemenea foarte îngustă, măsurând între 18 şi 12 mm. Datorită urmelor evidente ale unei deformări rituale, piesa a fost expusă ca aparţinătoare culturii celtice. După opinia noastră, această lamă din păcate foarte prost păstrată, se încadrează în aceeaşi grupă tipologică şi cronologică cu piesa de la Alba Iulia anterior discutată, deformarea rituală putând fi practicată şi în perioada medievală, după cum s-a arătat în capitolul III al prezentei lucrări.

Exemplificare: 2 (B,m0,ae)

SF. GHEORGHE, Muzeul Judeţean Sfântu Gheorghe[41];(pl.17-f)

În anul 1943, prin excavaţiile de argilă din cariera cărămidăriei a fost distrus un mormânt din care, pe lângă alte materiale de inventar, a fost recuperată o spadă foarte importantă pentru evoluţia generală a armamentului transilvan (pl.17-f).

Spada s-a păstrat întreagă şi măsoară în lungime 815 mm. Din această lungime, lama reprezintă 755 mm, pe o lăţime ce se menţine constantă la valoarea de 48 mm până la cca. 50 mm de vârf, de unde cele două tăişuri converg arcuit spre un vârf ascuţit. Pe feţele lamei nu sunt vizibile adâncituri ale unor şenţuiri mediane. Acest aspect, alături de robusteţea lamei, o fac foarte asemănătoare celei de la Alba Iulia, (inv.226), descrisă anterior, chiar dacă în cazul de faţă nu se observă urme de damascinare mecanică.

Garda are o formă deosebită, oferind aspectul unui cilindru central, din care evoluează cele două braţe ca nişte aripioare prismatice cu capătul îngroşat. Pe una din feţe, garda este netedă, pe cealaltă având ornamente în forma unor caneluri şi proeminenţe realizate din turnare. Deschiderea de prindere este circulară cu diametrul de 27 mm, în partea inferioară fiind practicate două adâncituri ce lărgesc orificiul la 53 mm, deci cât să cuprindă umerii lamei. În partea superioară, orificiul nu se îngustează la grosimea tijei păstrând deschiderea circulară, în care probabil pătrundea mânerul confecţionat din material nemetalic perisabil.

Tija mânerului are o lungime de 60 mm şi este prevăzută cu două orificii de nituire. Evident, această dimensiune a tijei nu putea singură asigura lungimea necesară cuprinderii cu o mână, ci constituia doar baza pe care se nituia un mâner mai lung. Acest mâner, ce avea o grosime de cca 30 mm, era bătut în orificiul gărzii iar apoi nituit pe tija scurtă şi era confecţionat din os, corn sau lemn de esentă foarte tare, din care probabil prin lăţirea capătului se realiza şi un fel de buton. Prin acest mâner, se fixa şi garda prin "împănare" şi presare pe umerii lamei.

Printr-o asemenea concepţie, cu lamă masivă şi grea, gardă scurtă şi fără buton de contrabalans, centrul de greutate se plasează la mijlocul lamei, conferind spadei de la Sf. Gheorghe caracterul unei arme grele, pentru lovit. Datorită lipsei mânerului nu putem şti dacă arma a fost mânuită cu o mână sau cu două mâini.

Factura tipologică şi ca atare apartenenţa la un interval cronologic mai strâns a acestei piese este greu de stabilit, deoarece garda este unica de acest fel cunoscută până în prezent, atât prin formă, cât şi prin faptul că este confecţionată din bronz. În spaţiul central şi sudest european, nu sunt publicate piese de aceeaşi formă, şi în general gărzile prelucrate din bronz sunt foarte puţine, fiindu-ne cunoscute încă cinci exemple: Vizkelet (Cierny Brod)[42], Pliska, Kunágota, Aradac (Aradka) şi Korinthos.[43] Şi felul de confecţionare a mânerului în ansamblul său este inedit, dar pe baza facturii lamei, a tijei cu orificii de nituire şi a paralelelor cu puţinele piese cu gardă de bronz, spada de la Sf. Gheorghe, poate fi atribuită mediului bizantin, iar cronologic secolelor IX-XI.

T I P U L III

Caracteristici: lamă categoria A, mâner dimensiunea m1, gardă varianta c, buton forma 2.

Exemplificare: (A,m1,c,2)

VETIŞ, Muzeul Judeţean Satu Mare[44]; (pl.34-a)

Printr-o descoperire ocazională de pe teritoriul satului Vetiş, a intrat în colecţia muzeului sătmărean în anul 1978, o spadă medievală (pl.34-a), inventariată sub numărul 11991/A, fără să fie furnizate alte indicii referitoare la contextul arheologic. Arma este într-o stare de conservare precară, afectate fiind în special părţile subţiri ale tăişurilor şi o porţiune a gărzii, tot în partea cea mai puţin consistentă, de fixare pe mâner şi lamă. Din vârf nu pare să lipsească însă mai mult de 10-20 mm, ceea ce se constituie într-un indiciu că această parte a lamei nu a fost foarte ascuţită.

În condiţiile de conservare mai sus arătate, spada măsoară în lungime cu totul 908 mm, valoare ce poate fi considerată ca foarte apropiată de cea originară. Din această dimensiune de ansamblu, lama reprezintă 791 mm lungime, pe o lăţime ce se menţine constantă la 50 mm pe 3/4 din lungimea lamei, pentru ca pe ultimii 250 mm, să înregistreze o îngustare lină spre vârful păstrat, la care se pot măsura 19 mm. Şenţuirile mediane se pot urmări pe cea mai mare parte a lungimii lamei şi sunt destul de late cu valori de 18 mm la gardă şi 10 mm la cca. 85 mm de vârf unde se pierd. Aceste dimensiuni şi caracteristici încadrează clar lama în categoria celor pentru lovit medieval timpurii.

Mânerul armei este caracteristic pieselor pentru o mână, având o tijă cu lungimea între gardă şi buton de 85 mm, pe o grosime constantă de 4 mm. Lăţimea acestui element scade însă uniform de la 26 mm la gardă, la 16 mm în punctul de intrare în buton. Tija nu prezintă urme ale unor nituiri de placare, iar înmănuşarea chiar dacă nu a lăsat urme, a fost probabil realizată prin înfăşurare.

Garda dreaptă şi de profil dreptunghiular, este de asemenea tipică armelor medieval timpurii, încadrându-se cu cei 129 mm lungime şi grosimea de 12x13 mm, în grupa scurtă şi masivă.

Butonul aparţinând categoriei uşoare, este de tip semidisc cu partea dreaptă spre mâner.[45] Aceleaşi caracteristici sunt confirmate şi de grosimea redusă de 20 mm, în partea dinspre mâner, raportată la lăţimea maximă de 47 mm măsurată în aceeaşi zonă şi la înălţimea de 26 mm.

Nici unul dintre aceste elemente componente ale spadei de la Vetiş nu prezintă urme de ornamentare sau inscripţionare.

În general în Europa spadele cu asemenea caracteristici sunt raportate la clasificarea întocmită de Jan Petersen şi încadrate în tipul destul de cuprinzător "X" al acesteia, datat în secolul al X-lea.[46] Alfred Geibig propune echivalarea tipului "X" cu "combinaţia 12" a clasificării sale, pe care o subtipologizează în două subvariante; I şi II.[47] Piesa noastră corespunde în cadrul acestei clasificări "combinaţiei 12, varianta I", datarea restrângânduse la prima jumătate a secolului al X-lea. Alexander Ruttkay sesizează de asemenea caracterul prea larg al clasificării Petersen în cazul particular al acestei categorii "X", propunând în clasificarea proprie două tipuri de spade cu butoane semidisc; tipul "VI" şi tipul "VII", cu datare din secolul X până în secolul XI[48] piesa în discuţie intrând în acest caz în tipul "VII" şi în a doua parte a intervalului cronologic propus. A.N. Kirpicnikov rămâne în clasificarea spadelor ruseşti la un singur tip de asemenea arme, echivalat la Petersen şi notat tot "X", şi cu aceeaşi propunere de datare.[49] Tot la racordarea cu tipologia şi cronologia Petersen, rămâne şi Jorma Letäaho în descrierea materialului din Finlanda, şi publică şi singurele piese de tip "X", ornamentate şi inscripţionate.[50] În Ungaria, K. Bakay observă că această variantă de spadă timpurie, notată în ansamblu tot "X" dar cu două variante bazate tot pe clasificarea Petersen; "V-X" şi "D-X", este cel mai frecvent reprezentată, fiind întâlnită destul de des în morminte maghiare din perioada ocupării Pannoniei şi ca atare poate fi pentru acest spaţiu sigur datată în relaţie cu alte materiale arheologice în a doua jumătate a secolului al X-lea şi începutul secolului următor.[51] Observăm deci că lucrările ce analizează piese din spaţiul mai apropiat Transilvaniei, pledează pentru o datare în a doua jumătate a secolului al X-lea şi în general toate tipologiile leagă asemenea piese de tipul mai larg "X"-Petersen.[52]

Spada de la Vetiş se încadrează perfect în acest tip "X"-Petersen iar ca datare am înclina spre a doua jumătate a secolului al X-lea. Cât priveşte provenienţa acestei spade, se apreciază că tipul "X" este de sorginte apuseană, francă, de unde a pătruns şi în lumea vikingilor şi a cunoscut cea mai largă răspândire în Europa secolelor IX-XI, datorită facturii mai simple, ce determină o mai mare accesibilitate şi ca atare şi o producţie mai mare.[53] Piese de acest fel sunt întâlnite frecvent în complexe funerare, ale spaţiului central european, în mediul slav moravian[54] şi în cel maghiar precreştin[55]. L. Kovacs este de părere că asemenea spade de factură occidentală, pătrund în mediul maghiar în perioada 955/70 - 1010/20, prin cavalerii germani din suita ducelui Géza şi apoi a regelui Stefan, principalii susţinători ai creştinării şi ai regalităţii de tip apusean.[56] Dealtfel este interesantă de observat situaţia redată pe foaia de titlu a cronicii pictate de la Viena, unde în reprezentarea curţii lui Ludovic I, apar în dreapta suveranului cavaleri în armuri occidentale şi înarmaţi cu spade, pe când în stânga sunt reprezentaţi războinici în costume de migratori de stepă ce poartă ca arme arcul reflex şi sabia; (pl.6-d).[57] Lipsa contextului arheologic clar ne împiedică la o afirmaţie categorică, dar dacă piesa provine dintr-o necropolă, atunci în a doua jumătate a secolului al X-lea, este mai probabil ca aceasta să fi aparţinut orizontului vechi maghiar.

B. Grupa spadelor evului mediu dezvoltat

T I P U L IV

Caracteristici: lamă categoria C, mâner dimensiunea m1, gardă varianta c, buton forma 3.

Exemplificare: (C,m1,c,3)

DEVA, Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva[58]; (pl.34-b).

În anul 1975, în cartierul "Micro 15" al municipiului Deva, mai exact în zona cuprinsă între Aleea Streiului şi strada Bejan, în spatele centralei termice de lângă Şcoala Generală nr. 6, s-au efectuat lucrări de excavaţie pentru montarea unor conducte. Cu acest prilej, au fost scoase la iveală de către un colectiv de muzeografi din Deva ce au executat aici o intervenţie de salvare, materiale osteologice umane şi mai multe piese metalice aparţinând unui mormânt de călăreţ.[59] Anunţarea tardivă a descoperirii unor materiale arheologice de către constructori şi continuarea lucrărilor acestora, au privat evident cercetarea ştiinţifică de numeroase date privind contextul acestor descoperiri. Din această cauză, doar analiza tipologică a materialului arheologic în raport cu piese de aceeaşi factură şi corelarea sa cu cronologiile dezvoltate pentru asemenea obiecte pe criterii tipologice, poate clarifica datarea descoperirilor şi încadrarea lor în amplul peisaj istoric şi cultural al zonei Văii Mureşului.

Piesa cea mai însemnată, intrată cu prilejul mai sus amintit in colecţia Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sub numărul de inventar; 27.101, (pl.34-b), este o spadă a cărei stare de conservare este precară, în special în zona lamei, spre cele două tăişuri şi spre vârf, din care s-a şi pierdut o porţiune prin oxidare în pământ. Prin urmare, în prezent lungimea piesei totalizează 892 mm. Din această lungime totală, lama reprezintă 762 mm pe o lăţime ce variază destul de puţin în jurul valorii de 45 mm, în porţiunile mai puţin oxidate, lăsând astfel impresia unui paralelism aproximativ al tăişurilor. Foarte slab vizibile, datorită corodării, sunt şenţuirile mediane, ce evoluează de la gardă spre vârf, pe ambele feţe ale lamei.

Mânerul spadei a fost făurit din aceeaşi bară de metal cu lama şi măsoară în lungime, între umerii lamei şi buton; 100 mm. Lăţimea sa scade uniform, de la valoarea de 24 mm la lamă, spre 5 mm la intrarea în buton. Pe mâner lipsesc orificiile sau alte urme de nituire, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că înmănuşarea s-a făcut prin înfăşurarea cu piele sau material textil, aşa cum se poate distinge cu uşurinţă pe numeroase reprezentări din arta figurativă medievală[60] sau cum s-a păstrat până în ziele noastre pe spada lui Fernando de Cerda, fiu al lui Alfons al X-lea al Castiliei (†1270)[61].

Garda este dreaptă şi are lungimea de 162 mm, prezentând în secţiune transversală un profil pătrat cu colţurile puţin rotunjite şi cu latura de 11 mm. În prezent, garda culisează pe mâner, ceea ce permite observarea unor detalii tehnice de fixare. Orificiul de prindere pe mâner a fost lărgit în partea dinspre lamă până la lăţimea umerilor acesteia, pe care prin batere la cald îi îngloba în grosimea gărzii. După această deschidere a gărzii se poate constata de asemenea, că lăţimea iniţială a lamei a fost de 52 mm.

Butonul mânerului are formă lenticulară sau de "nucă de Brazilia", cum este denumită această formă în unele lucrări[62]. Într-adevăr, privit de sus sau de jos, butonul are forma unei lentile convexe, păstrând acelaşi aspect şi văzut din faţă, cu deosebirea că în partea superioară terminată printr-o nervură, curbura este mai accentuată decât în partea inferioară - dinspre mâner. Din lateral, acelaşi buton se prezintă în forma unui triunghi isoscel cu laturile arcuite spre exterior. Lăţimea maximă a butonului măsoară 85 mm, înălţimea 36 mm, iar grosimea maximă 29 mm. Butonul nu este străpuns de mâner şi nici nu apar pe el alte urme de nituire, ceea ce ne face să afirmăm că la fel ca în cazul gărzii, acesta a fost fixat prin metoda baterii la cald.

După dimensiunile şi forma părţilor componente ale acestei piese, reies anumite trăsături tipologice ce integrează spada de la Deva mediului cavaleresc occidental. Lama deşi foarte corodată, indică apartenenţa la grupul spadelor pentru lovit, cu o lăţime constantă şi fără un vârf foarte ascuţit. În sprijinul aceleiaşi afirmaţii, vine şi dimensiunea destul de redusă a lamei şi a gărzii în raport cu cele ale unor piese din alt orizont cronologic dar provenite din zone apropiate geografic.[63] Mânerul armei de la Deva a fost evident făurit pentru cuprinderea cu o singură mână, ceea ce este în bună corelare cu greutatea butonului, şi lungimea lamei şi a gărzii. Butonul masiv, asigură o perfectă echilibrare a spadei, făcând ca centrul de greutate să cadă între mijlocul lamei şi gardă, ceea ce corelat cu forma sa rotunjită spre mâner, permite mânuirea lesnicioasă a armei din încheietura mâinii. Garda, prin dimensiunile ei, nu mai are doar scopul de a opri alunecarea pumnului de pe mâner spre tăişurile lamei, revenindu-i şi un rol defensiv, de protecţie a mâinii.

Toate aceste caracteristici pledează pentru încadrarea tipologică a piesei de la Deva, în categoria spadelor pentru lovit, pentru o singură mână şi cu buton greu, deci printre capetele de serie ale spadelor medievale propriu-zise, specifice mediului cavaleresc, iar cronologic, în linii mari între secolele X-XII.

Pornind de la curentul cultural cu care aceste arme sunt în linii mari contemporane, spadele cavalereşti pentru lovit cu o singură mână, sunt numite în anumite lucrări de specialitate şi "spade romanice"[64]. Cât priveşte originea acestor piese de armament, ea trebuie căutată în grupul spadelor medieval timpurii, ce se adaptează la noile cerinţe militare. Este foarte probabil, ca spada noastră să reprezinte un grup evoluat direct din "tipul X" al clasificării propuse de Jan Petersen pentru orizontul nordic.[65] Desigur acest "tip X" nu este specific doar vikingilor, ci este reprezentat pe tot continentul, fiind destul de frecvent întâlnit în Pannonia[66] şi chiar şi în Transilvania[67]. Spada de la Deva, prin forma şi dimensiunile părţilor ei componente, este evident mai evoluată decât armele cu buton în formă de semidisc cuprinse în "tipul X" al clasificării Petersen, dar cu certitudine nu se poate trasa o delimitare cronologică strictă între cele două variante, motiv pentru care unele studii consideră spada de la Deva chiar ca aparţinând acestui tip[68]. Dar butonul lenticular cu care este înzestrată spada de la Deva, îşi găseşte maxima răspândire pe arme databile la cumpăna secolelor XII-XIII, conform mai vechii cronologii a lui Forrer[69], ca şi după clasificarea propusă de A.B. Hoffmeyer, unde este inclus tipologic în "grupa II"[70]. Începuturile folosirii acestui tip de buton trebuie însă coborâte după A. Nadolski, pe baza descoperirior din complexe funerare, la începutul secolului XI[71], iar după R.E. Oakeshott chiar în secolul al X-lea, rezultând astfel un paralelism cronologic absolut normal, între ultimele spade dotate cu buton semidisc şi primele cu buton lenticular sau "nucă de Brazilia".[72] Cea mai veche piesă cu buton lenticular, de fapt o formă de tranziţie spre butonul lenticular, a fost publicată de H.R.E., Davidson,[73] şi datată pe baza încrustaţiilor runice anglo-saxone în jurul anului 900[74]. Studiul mai nou al lui A. Geibig, încadrează piese de corespondenţă tipologică exactă provenite din Germania, în "tipul de combinaţie 16, varianta I" cu datare largă din a doua jumătate a secolului al X-lea, până la sfârşitul secolului al XII-lea.[75] În sprijinul încadrării primelor arme cu buton lenticular în secolul al X-lea, vin şi reprezentările de asemenea spade în arta ottoniană, confirmând chiar simultaneitatea folosirii în epocă a unor arme pe care clasificările tind să le separe atât tipologic cât şi cronologic. Astfel, în acelaşi manuscris realizat la Reichenau pentru Otto III., între anii 983 şi 991, este reprezentată pe pagina de dedicaţie, în mâna nobilului din stânga împăratului, o spadă cu buton lenticular, (pl.35-a), pentru ca în alte două scene realizate de mâna aceluiaşi artist să apară o spadă cu buton semidisc, deci "tip X", (pl.35-b) şi chiar una mai veche, cu buton din două părţi de "tip N", (35-c) după Petersen[76]. Dacă în secolul al X-lea butonul lenticular este reprezentat alături de piese mai vechi, pe un altar realizat la Hildesheim în jurul anului 1120,[77] acesta apare reprezentat între forme mai evoluate tipologic, (pl.35-d) şi considerate ca specifice secolelor XII-XIII. Prin aceste exemple nu se urmăreşte negarea diferenţierilor propuse de cronologiile dezvoltate pe criterii tipologice, ci atenţionarea pericolului pe care îl reprezintă absolutizarea lor; coexistenţa mai multor tipuri de arme, în special în perioadele de tranziţie fiind firească. Dacă în linii mari perioada de folosire a spadelor "romanice", pentru lovit cu o singură mână şi prevăzute cu buton lenticular se extinde deci între secolele X şi XIII, piesa de la Deva se cere inclusă, prin aspectul general şi raportul de funcţionalitate dat de părţile ei componente, în prima parte a acestui interval. Corelând aceste constatări cu materialul arheologic rezultat din acelaşi mormânt în care a apărut şi piesa în discuţie, spaţiul cronologic probabil se restrânge şi mai mult către începutul secolului al XI-lea.[78] Contextul istoric al descoperirii de la Deva trebuie deci căutat în perioada frământată din jurul anului 1000, marcată de penetraţia maghiară sub egida regalităţii apostolice. Descoperirea recentă la Orăştie a unei necropole databile în acelaşi interval de timp, cu materiale foarte asemănătoare şi în care au fost de asemenea dezvelite morminte de călăreţi căzuţi în luptă, (unul cu săgeată în cavitatea toracică şi altul decapitat)[79], ne îndeamnă să punem aceste necropole în legătură cu activităţi militare violente ce s-au derulat în acest sector al Văii Mureşului în contextul politic anterior amintit şi surprins şi de izvoarele scrise. Astfel în "Annales Altahenses" întâlnim o scurtă dar semnificativă relatare pentru anul 1003: "Stephanus rex Hungaricus super avunculum suum Iulam regem cum exercitu venit, quem cum aprehendisset cum uxore ac duobus filiis, regnum vi ad Christianismum compulit".[80] Reşedinţa lui Gyula cel tânăr împotriva căruia regele Ştefan "vine cu armata" se afla de pe vremea unchiului său Gyla cel Bătrân, la Bălgrad, oraşul alb (probabil datorită ruinelor romane) al lui Gyula (Iula), de unde: Alba Iulia şi Gyulafehervár în locul anticului Apulum. Înspre acest oraş rezidenţial se vor fi îndreptat luptătorii regelui maghiar, probabil prin Valea Mureşului. Dacă Gyula a organizat o rezistenţă în faţa armatei regale, atunci foarte potrivită din punct de vedere strategic ar fi fost tocmai zona dintre Deva şi Orăştie, unde terenul este încă suficient de larg pentru manevrele unor armate de călăreţi şi în acelaşi timp destul de bine delimitat de Muntii Metaliferi, Poiana Ruscăi şi Şureanu. O bătălie în aceste zone, ar putea justifica cele două necropole cu inventar de războinici de la Deva şi Orăştie, dar atribuirea celor inhumaţi unuia sau altuia din grupurile de populaţii implicate sau antrenate în acest conflict, este dificilă, clarificarea acestei probleme rămânând rezervată cercetărilor viitoare.

T I P U L V

Caracteristici: lamă categoria E, mâner dimensiunea m1, gardă varianta d, buton forma 4.

Exemplificare: (E,m1,d,4)

POIANA PRISACII, Muzeul Caransebeş[81]; (pl.34-c)

Cu prilejul amenajării unei pepiniere a Ocolului silvic Oţelu Roşu, în anul 1984, a fost descoperită în locul numit "Poiana Prisăcii", o spadă medievală (pl.34-c).[82]

Locul descoperirii este situat pe o creastă de deal ce desparte Valea Mare de Valea Vidrei, la aproximativ 5 km SE de şoseaua ce leagă satul Măru de staţiunea Poiana Mărului. Cât priveşte toponimul "Poiana Prisăcii", el poate aminti atât de practicarea albinăritului, cât şi de un hotar întărit.[83] Poiana în discuţie este străbătută de drumul de plai folosit "din vechime"[84] de locuitorii satelor Măru şi Măgura (Crâjma) pentru ceea ce specialiştii numesc "pendularea simplă"[85] a turmelor de oi spre stânele lor de pe muntele Măgura (1603 m) şi Muntele Mic (1802 m). După afirmaţiile descoperitorului, spada a fost găsită în pământ la cca -0,40 m, orientată uşor E-V şi înclinată cu vârful în jos. În cercetarea de teren pe care am întreprins-o, am observat o interesantă îngrămădire de pietre la cca. 1,30 m de locul descoperirii. De formă aproape circulară, cu diametrul de 2,60 m, această formatiune mai lasă să se observe în partea de nord unele urme de clădire şi potrivire a pietrelor nefasonate, în rest fiind distrusă şi acoperită de vegetatie. Şisturile cristaline locale nu sunt legate cu mortar iar diametrul destul de mic exclude folosirea acestei formatiuni de pietre ca fundatie a unei constructii. Ar fi mai probabil să avem de-a face cu un semn de hotărnicie sau cu fundaţia unei troiţe sau crucifix, cu atât mai mult cu cât în Poiana Prisăcii se desparte drumul de plai spre Măgura şi Muntele Mic. Un astfel de semn ar explica şi ascunderea spadei în apropierea sa, cu scopul recunoaşterii locului în eventualitatea unei încercări ulterioare de recuperare.

Din păcate piesa ne-a parvenit abia după câteva săptămâni de la găsirea ei şi numai după ce descoperitorul a sudat-o în dorinta de a "restaura" lama ruptă în săpătură, folosind în acest scop un aparat cu arc electric. Exceptând acest incident, spada, actualmente în curs de restaurare la Muzeul Judeţean de Etnografie şi Istorie Locală din Caransebeş (nr. inv., 13464), nu a suferit distrugeri decât din partea agentilor mediului, starea ei de conservare fiind relativ bună.

Lungimea totală a piesei este în prezent de 1052 mm şi chiar presupunând că o porţiune din vârful lamei s-a pierdut prin oxidare, considerăm pe baza evoluţiei tăişurilor că lungimea iniţială nu a depăşit 1100 mm. Şi greutatea actuală de 1750 g nu a putut depăşi iniţial 1800-1850 g.

Lama spadei este dreaptă şi măsoară în lungime 874 mm, iar tăişurile evoluează uşor convergent spre un vârf nu foarte ascuţit, astfel încât lăţimea lamei scade de la 58 mm sub gardă la 29 mm în apropierea vârfului. Şi grosimea scade de la 8 la 4 mm în aceleaşi puncte. Cele două feţe ale lamei sunt străbătute de câte o şenţuire mediană lungă de cca. 665 mm. Lăţimea acestor şenţuiri scade odată cu aceea a lamei de la 13 mm sub gardă la 5 mm în punctul cel mai apropiat de vârf.

Garda cu lungimea de 220 mm, prezintă în secţiune un profil pătrat cu latura de 12 mm şi colţurile uşor rotunjite. În prezent garda are o poziţie uşor înclinată, datorată probabil unei deplasări din perioada folosirii.

Tija mânerului are lungimea de 116 mm, fiind mai masivă la gardă, unde măsoară 26/8 mm şi mai zveltă la intrarea în buton, unde dimensiunile scad la 15/5 mm.

În sfârşit, butonul mânerului are forma lenticulară, cu partea superioară mai pronunţată şi sfârşită printr-o creastă mediană. Butonul este masiv, având evident scop de echilibrare a spadei şi de aducere a centrului de greutate spre mijlocul lamei. Butonul are înălţimea de 48 mm, lăţimea de 62 mm şi grosimea de 38 mm.

Analiza radiografică piesei[86] nu a dezvăluit tratamente speciale, ornamente sau însemne de atelier, făcând în schimb vizibile modalităţile de prindere a gărzii şi butonului pe lamă şi tija mânerului. Lama şi tija mânerului au fost prelucrate prin forjare din aceeaşi bară de metal, iar garda şi butonul au fost ataşate prin batere la cald fără să se folosească nituri sau pene de fixare. Toate părţile componente au fost ajustate în aşa fel încât să se potrivească perfect pe suprafeţele de prindere.

Prin aspectul şi forma părţilor componente ale spadei din Poiana Prisăcii, putem deduce cu uşurinţă că avem de-a face cu o spadă făurită spre a fi mânuită cu o singură mână şi folosită în principal pentru lovit, dar şi pentru împuns. Această piesă reprezintă din punct de vedere evolutiv, etapa imediat următoare tipului IV, reprezentat de spada de la Deva analizată anterior, butonul lenticular fiind menţinut cu uşoare modificări, în schimb tăişurile paralele specifice spadelor "romanice" pentru lovit, sunt înlocuite cu tăişuri uşor convergente ce permit folosirea armei şi pentru împuns.

Din punct de vedere tipologic, această armă reprezintă o categorie cu largă răspândire în Europa Apuseană şi Centrală. Cea mai clară şi în acelaşi timp cea mai "celebră" paralelă tipologică o reprezintă spada de încoronare a împăraţilor germani păstrată în tezaurul imperial de la Viena şi cunoscută drept spada Sf. Mauricius, piesă ce a făcut obiectul a numeroase studii de specialitate[87] şi care a fost abordată şi în capitolul II al prezentei lucrări. Această piesă poate fi datată pe baza izvoarelor scrise, iconografice şi a inscripţiilor pe care le poartă, în timpul domniei lui Otto al IV-lea (1198-1218). M. Schulze-Dörrlamm, în monografia pe care o dedică acestei spade, prezintă analogii extrem de interesante, dintre care piesa fragmentară de la Zalencino (Polonia), databilă în secolul al XII-lea şi posibil de atribuit unui membru al Ordinului Ioanit pe baza crucii de Malta de pe buton.[88] Având în vedere faptul că Otto al IV-lea, al doilea fiu al lui Henric Leul, şi-a petrecut copilăria la curtea unchiului său regele Angliei şi a devenit încă în 1194 comite de Poitou şi duce de Aquitania, autoarea consideră acest tip de spadă ca fiind de provenienţă occidentală, eventual franceză.[89] Dintre piesele păstrate în Transilvania, corespondenţa tipologică cea mai clară o reprezintă spada cu buton ornamentat, păstrată la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca.[90]

Şi A.B.Hoffmeyer, în tipologia pe care o propune, include piese asemănătoare celei din Poiana Prisăcii în Grupa II, cu butoane "în formă de nucă de Brazilia" şi le datează în a doua jumătate a secolului al XII-lea şi primii ani ai secolului al XIII-lea.[91] În exemplificările aduse în sprijinul acestei încadrări, întâlnim piese de corespondenţă tipologică perfectă în spada de la Züricher Landesmuseum (cca. 1200)[92], de la Rouen (cca. 1200)[93] sau de la Leipzig (1175-1200)[94]. În clasificarea întocmită de R.E. Oakeshott, spade asemănătoare sunt integrate tipului de spade "XI", mai exact lamă XI, buton A, gardă 1,[95] pentru care cea mai clară exemplificare o reprezintă tot spada de încoronare din tezaurul imperial de la Viena.[96]

Reprezentările din plastica medievală ce reproduc spade asemănătoare celei din Poiana Prisăcii sunt uşor databile, în intervalul cuprins între sfârşitul secolului al XII-lea şi mijlocul secolului al XIII-lea. Exemple clare în acest sens se întâlnesc pe altarul de la Klosterneuburg, executat de Nicolaus din Verdun la 1181[97], pe potirul de la Trzemeszno, databil în ultimul sfert al secolului al XII-lea[98], sau în catedrala din Wechselburg, în efigia contelui Dedo von Wettin, executată la 1230[99]; (pl.35)

Prin urmare spada din Poiana Prisăcii, poate fi datată destul de sigur de la cumpăna secolelor XII-XIII, până spre sfârşitul secolului al XIII-lea.

T I P U L VI

Caracteristici: lamă categoria D, mâner dimensiunea m1^1/2, gardă varianta e, buton forma 5.

Exemplificare: (D,m1^1/2,e,5)

CETATEA NEAGRA CODLEA, Muzeul Judeţean Braşov; (pl.36-b).

În urma cercetărilor sistematice intreprinse în cetatea de pe Măgura Codlei, în context arheologic de secol XIII, a fost descoperită o spadă medievală,[100] ce a intrat în colecţia muzeului braşovean sub numărul de inventar 1081, fiind în prezent expusă în Bastionul Croitorilor; (pl.36-b).

Deşi aflată într-o stare de conservare precară, spada s-a păstrat întreagă măsurând în prezent 1118 mm. Lama este lungă de 972 mm şi lată de 51 mm pe 3/4 din lungime, după care se îngustează uniform şi destul de puţin la 40 mm în apropierea vârfului probabil rotunjit. Prin aceste caracteristici, lama are aspect masiv, cu tăişuri paralele pe cea mai mare parte a lungimii şi doar spre vârf uşor convergente.

Şenţuirile mediane sunt vizibile pe porţiunea în care tăişurile sunt paralele, fiind puţin profunde şi măsurând în lăţime 10 mm la gardă şi 8 mm la extremitatea dinspre vârf. Aceste şenţuiri se prelungesc cu 25 mm pe mâner.

Tija mânerului se încadrează cu cei 142 mm, în dimensiunea pentru o mână şi jumătate, dar în varianta cea mai mică a acestor mânere. Nu excludem deci posibilitatea mânuirii armei cu o singură mână, mai ales dacă socotim şi eventuala folosire a mănuşilor de luptă din zale.

Garda foarte lungă, măsoară 228 mm şi prezintă un profil rectangular de 10/10 mm în porţiunea centrală, de fixare pe gardă şi mâner. Spre extremităţi, colţurile se rotunjesc şi se îngustează până la un profil circular cu diametrul de 7 mm.

Butonul mânerului este semilenticular având partea de jos, dinspre mâner mai bombată, în timp ce partea de sus este aproape dreaptă şi prevăzută cu o nervură mediană. Înălţimea butonului este de 32 mm, lăţimea de 76 mm iar grosimea de 62 mm. Astfel conceput, butonul este destul de uşor pentru lama pe care a fost montat şi ca atare nu reuşeşte să aducă centrul de greutate al armei spre mâner, ci îl plasează pe lamă, la 230 mm de gardă, deci aproximativ la jumătatea distanţei dintre centrul lamei şi mâner.

Prin această echilibrare, arma dobândeşte funcţionalitatea unei spade grele, pentru lovit cu o mână sau o mână şi jumătate. Această categorie, este ultima variantă medievală a spadelor pentru lovit. Prin urmare între aceste spade şi cele pentru lovit şi împuns se poate observa un paralelism cronologic. Primele variante de spade pentru lovit şi împuns folosite cu o singură mână, (tipul V) sunt în mare parte contemporane cu aceste spade grele pentru lovit folosite deja cu o mână şi jumătate (tipul VI). Motivatia acestei situaţii rezidă în faptul că prin ambele tipuri se încearcă, prin modalităţi diferite, rezolvarea aceleiaşi probleme; a armurilor grele. Dacă spadele tipului V, încearcă anihilarea armurilor prin ascuţirea vârfului şi o mai bună manevrabilitate, cele ale tipului VI încearcă mărirea forţei de lovire prin îngreunare şi folosirea cu o mână şi jumătate.

Tipologiile consacrate tratează acest tip de spadă ca pe o formă evolutiv superioară a tipului "Y"-Petersen. Astfel A.B. Hoffmeyer încadrează exemplare de clară corespondenţă tipologică în "Grupa II" a "butoanelor în formă de şa" şi le datează între anii 1175-1250.[101] A. Ruttkay desemnează aceeaşi formă drept tipul "XV", cu datare pe întreaga durată a secolului al XIII-lea.[102] În clasificarea întocmită de R.E. Oakeshott, butoane asemănătoare celui în discuţie sunt încadrate în "tipul N", pe care autorul îl include în formele speciale considerându-l extrem de rar, nefiindu-i cunoscute decăt un exemplar la Landesmuseum Zürich, acelaşi citat şi de A.B. Hoffmeyer[103] şi unul în proprietate privată în România.[104] Deşi afirmaţia nu este argumentată cu o notă, credem că referirea se face cel mai probalil la piesa într-adevăr foarte asemănătoare din vechea colecţie Slătineanu, publicată de H. Barlett-Wells; (pl.37).[105] În materialul din Germania, aceste spade reunite de A.Geibig în "tipul de combinaţie 16-II" cu datare în secolul al XIII-lea[106] sunt mult mai frecvente şi reprezentate în mai multe variante, din care câteva exemplare se constituie în corespondenţe tipologice foarte apropiate.[107] Este interesant de menţionat, că această tipologie consideră piesele cu buton lenticular pentru lovit şi împuns cu o mână, (la noi tipul V) şi pe cele grele pentru lovit cu o mână sau o mână şi jumătate (la noi tipul VI), drept două variante ale aceluiasi tip de combinaţie, respectiv 16-I şi 16-II, confirmând paralelismul cronologic al acestora.

Şi în reprezentările din arta figurativă piese de asemenea factură sunt destul de rare. Pe partea din faţă a altarului portabil de la Abdinghof, realizat în jurul anului 1120 la Hildesheim[108], în scena martirizării Sf. Felix din Aquileia, o spadă cu buton semilenticular este reprezentată alături de două spade cu buton lenticular, certificând încă o dată un oarecare paralelism cronologic al celor două tipuri.[109]

De remarcat este de asemenea faptul că cele mai clare corespondenţe tipologice ale acestei piese le întâlnim chiar în Transilvania. În acelaşi muzeu braşovean, dar în Casa Sfatului, este expusă o piesă aproape identică (pl.36-a), inventariată sub nr. 1638, descoperită ocazional în apropiere de Sânpetru (Braşov)[110]. O spadă de frapantă asemănare există şi în colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu fiind găsită în secolul trecut în hotarul satului Vurpăr (Sibiu)[111], (pl.37-b) iar din deja amintita colecţie Slătineanu, este publicată o altă piesă de perfectă corespondenţă, ca provenind din mediul german transilvan[112]; (pl.37-a). Trăsături asemănătoare se întâlnesc şi pe spada, descoperită din păcate fără buton, la Grid (jud. Hunedoara) şi păstrată la Muzeul Militar Central[113], (pl.38-a) sau în cazul unui fragment de spadă inedit, din colecţia Muzeului Orăşenesc Sighişoara; (pl.36-c). Mai mult, despre acest tip de spadă avem singura dovadă certă că a fost făurit în Transilvania, prin descoperirea arheologică a unei lame în prelucrare şi a unui astfel de buton nefinisat, în fierăria de secol XIII de la Şelimbăr; (pl.38-a,c).[114]

Am putea deci afirma că avem de-a face cu un tip de spadă care şi-a găsit în Transilvania secolului al XIII-lea o răspândire mai mare decât în alte zone ale continentului. Cum cele mai clare paralele tipologice din afara acestui spaţiu le întâlnim în Germania de NV[115], iar piesele descoperite în Transilvania provin în totalitate din partea de SE a acestei provincii, din Scaunul Sibiului şi Ţara Bârsei, înclinăm spre atribuirea acestor spade populaţiei germane colonizate aici sub egida regalităţii arpadiene şi a cavalerilor teutoni între sfârşitul secolului al XII-lea şi mijlocul secolului al XIII-lea.[116]

T I P U L VII

Caracteristici: lamă categoria E, mâner dimensiunea m1-m1^1/2, gardă varianta d, buton forma 6.

Exemplificare: (E,m1^1/2,d,6)

Coroi (Târnava Mică), Muzeul Orăşenesc Sighişoara.

În anul 1985, în apropierea satului Coroi, a fost descoperită ocazional în albia râului Târnava Mică o spadă medievală (pl.39-b).[117] În prezent piesa se păstrează fără număr de inventar în colecţia de arme a muzeului sighişorean.

Lungimea totală păstrată a spadei este de 1100 mm, iar greutatea 1312 g. Din această lungime totală, lama reprezintă 910 mm, având o lăţime maximă de 61 mm la gardă, de unde scade proporţional şi uniform la 52 mm la mijloc şi 43 mm spre vârf. Grosimea maximă a lamei este de 5,8 mm. Şenţuirile mediane, bine vizibile, evoluează pe ambele feţe ale lamei pe o distantă de cca. 550 mm, după care se pierd spre vârf. Lăţimea acestora scade proporţional cu cea a lamei de la 21 mm la gardă, la 16 mm spre vârf. Pe mijlocul şanţurilor mediane se poate observa o nervură nu foarte proeminentă, care înspre gardă este mai bine vizibilă, dând impresia unei duble şenţuiri.

Tija mânerului măsoară în lungime 120 mm între gardă şi buton, iar lăţimea şi grosimea scad uniform de la 31/8 mm, în apropierea gărzii, la 19/6 mm la intrarea în buton.

Garda spadei de la Coroi este dreaptă şi are lungimea de 234 mm, prezentând o secţiune dreptungiulară cu laturile de 12/9 mm la mijloc şi rectangulară de 8/8 mm la capete, unde colţurile sunt rotunjite.

Butonul mânerului este masiv dar destul de plat. Privit frontal, butonul are aspect rombic, cu colţul de jos, dinspre mâner uşor rotunjit. Înălţimea reprezintă 69 mm, lăţimea 70 mm, iar grosimea maximă 34 mm. Spre deosebire de butoanele lenticulare cu partea superioară pronunţată, (la noi forma 4), acest buton formează suprafeţe plane ce se întâlnesc în muchii pronunţate, conferindu-i un aspect colţuros.

Din trăsăturile şi dimensiunile părţilor componente, ca şi din echilibrarea ce plasează centrul de greutare spre mijlocul lamei, se deduce că această piesă se integrează grupului spadelor grele pentru lovit şi împuns, destinate folosirii cu o mână şi jumătate. S-ar părea că spada de la Coroi a fost o armă destinată trupelor de pedestraşi, căci în Muzeul Ţării Făgăraşului se păstrează cu numărul de inventar AM-120 o spadă provenită dintr-o descoperire ocazională de la Dejan (jud. Braşov), şi care reprezintă o corespondenţă tipologică absolută în ceea ce priveşte butonul, lama sau garda, dar care are mâner pentru cuprins cu o singură mână (100 mm),[118] şi care pare să reprezinte varianta pentru cavalerie a aceluiaşi tip de spade (pl.39-a). O analogie perfectă o reprezintă spada descoperită în cadrul cercetărilor sistematice de la Bâtca Doamnei (pl.40-a) şi care prin contextul arheologic se datează destul de sigur în secolul al XIII-lea.[119] Pe baza ceramicii, a unei monede de la Bela al IV-lea, (1235-1270), a numeroase arme; baltage, vârfuri de lance, spade fragmentare, săgeţi, o halebardă, un buzdugan ca şi a unor piese de harnaşament; scăriţe, zăbale, potcoave sau de echipament militar; pinteni, catarame de centură, descoperite în acelaşi loc, s-a presupus refolosirea şi reamenajarea locului vechii fortificatii dacice de la Bâtca Doamnei, în perioada secolelor XIII-XIV, din iniţiativa regalităţii maghiare, ca punct de pază militară a trecătorii Bistriţei.[120] În aceste condiţii nu putem exclude provenienţa transilvană a spadei de la Bâtca Doamnei.

În căutarea de paralele externe la aceste piese, constatăm că din nou avem de-a face cu o formă limitată ca extindere teritorială la interiorul arcului carpatic.

Lucrările de specialitate exprimă opinii diferite privitoare la originea şi evoluţia acestui tip de spadă. Astfel R.E. Oakeshott încadrează butoane asemănătoare "tipului E", iar drept exemplificare foloseşte statuia contelui Hermann din Domul de la Naumburg (pl.40-b) şi o piesă "din Ungaria"[121], de fapt din Transilvania, publicată ca atare încă de J. Szendrei.[122] Încă la sfârşitul secolului trecut G. Nagy, consideră aceste piese ca fiind de origine transilvană, şi ca o variantă dezvoltată în secolul al XIII-lea, de colonistii germani din spadele cu buton lenticular.[123] Apoi R. Forrer, le consideră tot arme specific transilvane, databile în secolul al XIII-lea, dar le pune în legătură cu cavalerii teutoni.[124] În lucrarea sa despre armele slovace, A. Ruttkay defineşte aceste piese ca aparţinând "tipului XIII" al clasificării pe care o propune, exemplificând cu o piesă pentru o mână de la Myjava,[125] de frapantă asemănare cu spada de la Făgăraş. Acelaşi autor consideră plasarea cronologică cea mai sigură la cumpăna secolelor XII-XIII, şi provnienţa din spaţiul Bazinului carpatic.[126]

Deducem deci că şi aceste spade pot fi considerate ca specifice Transilvaniei secolului al XIII-lea, unde se întâlnesc într-adevăr majoritatea covârşitoare a pieselor de acest tip cunoscute şi publicate. Dacă în ceea ce priveşte datarea în secolul al XIII-lea şi provenienţa din spaţiul intracarpatic specialiştii sunt unanimi, în privinta atribuirii către un anumit mediu cultural există diferenţe, fiind greu de spus cu certitudine dacă aceste arme au fost folosite cu predilecţie de către coloniştii saşi, de cavalerii teutoni, sau de alte grupuri de populaţii organizate militar în interiorul arcului carpatic.

T I P U L VIII

Pentru acest tip de spadă, cu foarte largă răspândire, se găsesc numeroase exemplificări în muzeele din Transilvania şi Banat. Cunoaştem astfel de piese publicate din colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu[127], a Muzeului Judeţean Reşiţa[128], a Muzeului Orăşenesc Sighişoara[129], ca şi mai multe exemplare inedite păstrate la Muzeul Banatului din Timişoara, la Muzeul Unirii din Alba Iulia, Muzeul Ţării Făgăraşului din Făgăraş, Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj Napoca şi Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea.

Pentru diferenţierea acestui bogat material, spadele aparţinătoare ca aspect general tipului VIII, se cer subtipologizate în funcţie de particularităţile părţilor componente şi de utilitatea lor, deoarece butonul discoidal specific tuturor acestor piese are cea mai largă răspândire teritorială şi cronologică. Putem distinge astfel următoarele subtipuri:

Subtipul VIIIa; lamă categoria F, mâner dimensiunea m1 sau m1^1/2, gardă varianta c, buton forma 7 sau 8.

Exemplificare: (F,m1^1/2,c,7)

1. SIGHIŞOARA, Muzeul Orăşenesc Sighişoara[130]; (pl.41-a).

(C,m1,8)

2. BUCOVA, Muzeul Judeţean Reşiţa[131]; (pl.41-c).

1. Cu prilejul amenajării terenului pentru construcţia stadionului orăşenesc în anul 1957, a fost descoperită o spadă medievală (pl.41-a) şi un vas, în context de oase umane,[132] ceea ce ar putea duce la prezumţia existenţei în acel loc a unui mormânt izolat sau a unei necropole.[133] Piesa a fost descoperită îndoită ritual şi donată muzeului, unde se păstrează în prezent sub numărul de inventar 2485.[134]

Piesa nu s-a păstrat întreagă, din vârf lipsind o porţiune, iar în aceste condiţii lungimea totală măsoară 805 mm, iar greutatea totală este de 1126 g.

Lama păstrată este lungă de 615 mm, iar lăţimea scade uniform de la 56 mm la umerii lamei, la 52 mm la mijloc şi 46 mm spre vârf. Grosimile măsurate în aceleaşi puncte reprezintă 6, 4,5 şi 3,8 mm. Şenţuirile mediane de pe cele două feţe sunt vizibile pe toată lungimea păstrată a lamei şi se continuă cu 22 mm şi pe tija mânerului, iar lăţimea lor maximă de 23 mm, se înregistrează la mijlocul lamei, de unde scade uniform atingând 19 mm la umerii lamei şi 18 mm la extremitatea dinspre vârf. În zona de mijloc a lamei, unde lăţimea şenţuirilor este maximă, pe o lungime de cca 330 mm, se poate sesiza şi o nervură centrală foarte puţin proeminentă, ce lasă impresia dublării şanţurilor mediane.

Tija mânerului, cu lungimea de 132 mm, are în cea mai mare parte o lăţime constantă de 20 mm, crescând doar la intrarea în buton la 23 mm şi la 32 mm în locul de fixare a gărzii.

Garda este scurtă cu lungimea de 176 mm dar destul de masivă, prezentând în secţiune un profil dreptunghiular cu laturile de 14/12 mm.

Butonul mânerului are aspect discoidal bitronconic şi este destul de masiv pentru lama pe care a fost montat. Diametrul maxim al discului este de 54 mm, iar diametrele celor doua suprafeţe circulare de pe feţele butonului sunt cca. 45 mm. Grosimea maximă a butonului este de 36 mm.

Din păcate, prin lipsa porţiunii din vârful lamei, nu se poate restabili centrul de greutate şi modul de echilibrare al armei, dar aspectul masiv al lamei şi a butonului, precum şi garda scurtă, pledează pentru încadrarea spadei de la Sighişoara în categoria armelor grele pentru lovit şi împuns. Prin mânerul pentru o mână şi jumătate se pare că această piesă a fost destinată în special luptei de infanterie.

Această afirmaţie este întărită de existenţa unor piese cu aceleaşi caracteristici dar prevăzute cu mâner pentru o singură mână, ce ar putea reprezenta varianta pentru cavalerie a aceluiasi tip de spade. Un exemplu în acest sens îl constituie spada fragmentară, (pl.41-c) descoperită ocazional la Bucova (jud. Caraş Severin) şi păstrată la Muzeul Judeţean Reşiţa[135].

2. Analiza tipologică a spadei de la Bucova este îngreunată de lipsa gărzii, element care prin forma şi dimensiunile sale ar fi putut dezvălui amănunte importante legate de mânuirea armei şi implicit de datarea acesteia. Nici lama acestei spade nu s-a pastrat întreagă, din vârf lipsind o porţiune. Astfel, în prezent întreaga piesă măsoară în lungime 708 mm.

Lama propriu-zisă păstrată, cu lungimea de 546 mm, este dreapta iar lăţimea ei scade destul de puţin, de la 48 mm la umerii de prindere a gărzii, la 45 mm la mijloc şi 38 mm în extremitatea dinspre vărf. Şi grosimea lamei scade uniform măsurând în aceleaşi puncte 4,5; 3 şi respectiv 2 mm. Pe cele doua feţe ale lamei, pot fi observate şenţuirile mediane. Acestea sunt puţin adâncite, maxim 1 mm, dar foarte late; 20 mm la gardă, îngustându-se proporţional cu lama pană la 12 mm spre vârf.

Tija mânerului, forjată din aceeaşi bară de metal cu lama, are lungimea cuprinsă între umerii lamei şi buton de 110 mm, fiind mai lată spre lamă; 28 mm, şi mai îngustă la intrarea în buton, unde măsoară 16 mm. În aceleaşi puncte de măsurare, grosimea tijei mânerului este de 4, respectiv 3 mm.

Butonul mânerului este discoidal, oferind aspectul unui cilindru plat din a cărui suprafeţe circulare evoluează doua trunchiuri de con puţin proeminente. Diametrul total al discului este de 52 mm, iar diametrele celor două suprafeţe aproximativ circulare rezultate pe feţele butonului reprezintă cca. 35 mm. Grosimea maximă a butonului, măsurată între cele doua feţe este de 33 mm, iar grosimea părţii centrale masoară 14 mm. Butonul nu este străpuns de tija mânerului, iar urme de nituire nu sunt vizibile, ceea ce îndrepzăţeşte afirmaţia că fixarea s-a facut prin baterea pe tija rece, a butonului cald.

Dimensiunile şi forma acestor părţi componente, pot dezvălui unele trăsături specifice ale spadei de la Bucova. Lama destul de robustă, cu tăişurile ce nu converg abrupt spre un vârf ascuţit, cât mai ales şenţuirile mediane foarte late, sunt trăsături specifice spadelor pentru lovit. Armele dotate cu asemenea lame îşi găsesc întrebuinţare mai ales în mediul cavaleresc, reprezentând o categorie perfect adaptata luptei din şaua calului, în care lovirea cu o singură mână prevalează împungerii sau lovirii cu o mână şi jumătate. Această afirmaţie este întărită şi de mânerul destul de scurt pentru cuprins cu o singură mână, ca şi de butonul masiv, care asigură o mai bună echilibrare, oferind astfel şi posibilitatea împungerii. În concluzie putem afirma că arma noastră, prin morfologie şi echilibrare, aparţine grupului spadelor folosite în primul rând pentru lovit cu o singură mână, dar şi pentru împuns, cu predilecţie în lupta de cavalerie.

Spade cu caracteristicile celor descrise mai sus, sunt tratate în tipologiile consacrate în funcţie în special de forma butonului fiind încadrate foarte larg între secolele XI şi XV. R. E. Oakeshott nu defineşte un tip de buton identic cu cel al spadei de la Sighişoara, iar pe cele asemănătoare piesei de la Bucova le integrează tipului "H", considerat cel mai răspândit buton, întâlnit pe spade din secolul al X-lea până în secolul al XV-lea.[136] Garda spadei sighişorene s-ar integra însă stilului "3", cu datare în perioada 1150-1250,[137] iar ambele lame în discuţie ar putea fi identificate cu tipul "XII", databil în secolul al XIII-lea.[138] A. Ruttkay, bazându-se mai ales pe forma butonului defineşte tipul "XVI", foarte larg, cu datare în secolele XIII-XIV,[139] în care s-ar putea integra şi piesele noastre ca formă a butonului. În privinţa celorlalte părţi componente însă, pot fi găsite asemănări în mai multe tipuri diferite de spade.

Concluzionând, putem afirma că piesele subtipului nostru VIIIa, reprezintă primele variante ale spadelor dotate cu buton discoidal foarte frecvente în jurul cumpenei secolelor XIII-XIV. Cum pe spadele tipului VIIIa mai apar elemente timpurii, ca garda scurtă la piesa din Sighişoara, sau lama cu tăişuri aproape paralele şi şenţuiri late de la Bucova, datarea lor trebuieşte coborâtă spre mijlocul secolului al XIII-lea.

Subtipul VIIIb: lamă categoria G, mâner dimensiunea m1 sau m1^1/2, gardă varianta f, buton tipul 8.

Exemplificare: (G,m1,f,8)

1. FAGARAŞ, Muzeul Ţării Făgăraşului.

(G,m1,f,8)

2. TIMIŞOARA, Muzeul Banatului.

(G,m1^1/2,f,8)

3. ALBA IULIA, Muzeul Unirii.

(G,m1^1/2,f,8)

4. HAMBA, Muzeul Brukenthal Sibiu.

1. Cu prilejul cercetărilor arheologice întreprinse sub egida D.M.I., în scopul restaurării cetăţii din centrul oraşului Făgăraş, în campania anului 1976, a fost descoperită o spadă medievală ce a intrat în colecţia muzeului făgărăşan sub numărul de inventar AM-23; (pl.42-b).[140] Piesa este bine conservată şi păstrată întreagă. Lungimea totală a spadei este de 1078 mm, iar greutatea reprezintă 1205 g.

Lama spadei este zveltă cu tăişurile uşor convergente spre un vârf ascuţit şi măsoară în lungime de 922 mm, în timp ce lăţimea scade uniform de la 49 mm sub gardă, la 44 mm spre mijloc şi la 32 mm în punctul de terminare al şenţuirilor mediane. Din acest punct se produce o ascuţire pronunţată spre vârf. Grosimea lamei este de 6 mm sub gardă şi scade de asemenea la 4,6 mm la mijloc şi la 2,4 mm în apropierea vârfului. Şenţuirile mediane sunt riguros trasate şi cu lungimea de 740 mm acoperă cea mai mare parte a lamei. Lăţimea maximă a acestora este de 19 mm la gardă, de unde scade uniform spre vârf până la 11 mm. La fel ca în cazul tipului VIIIa, se observă continuarea şenţuirilor pe tija mânerului cu cca. 20-25 mm.

Tija mânerului are lungimea de 94 mm între gardă şi buton, iar lăţimea de 26 mm la gardă şi 21 mm la intrarea în buton. Grosimea variază puţin în jurul valorii de 6 mm.

Garda este dreaptă şi măsoară în lungime 209 mm, prezentând un profil circular cu diametrul de 9-11 mm. Spre cele două capete se produce o evazare a gărzii, ajungându-se la un diametru de 17-19 mm.

Butonul mânerului are aspect discoidal, generat de două trunchiuri de con scunde, intercalate de un cilindru plat. Diametrul total al butonului este de 55 mm, iar diametrele suprafeţelor plane circulare generate pe cele două feţe, măsoară 27 mm. Butonul este străpuns de tija mânerului, care este bătută la capăt asigurând în acest fel fixarea. Butonul este destul de mic pentru lungimea lamei şi cu toate acestea asigură spadei o echilibrare foarte bună. Nu putem exclude posibilitatea îngreunării cu plumb a acestui element, aşa cum am putut constata în cazul butonului de la Râşnov, de exact aceeaşi factură tipologică şi aceleaşi dimensiuni.[141]

În general spada este foarte bine proporţionată, centrul de greutate căzând între mijlocul lamei şi gardă, aproximativ la jumătatea acestei distanţe, asigurând în acest fel armei o deosebit de lesnicioasă manevrabilitate şi în acelaşi timp o forţă de lovire suficient de mare.

Spada de la Făgăraş, este deci o armă extrem de eficientă, pentru lovit şi împuns şi pentru mânuit cu o singură mână.

2. O paralelă aproape exactă pentru această piesă, o reprezintă spada păstrată sub numărul de inventar 3221, în colecţia Muzeului Banatului din Timişoara; (pl.42-d).[142] Forma părţilor componente ale acestei piese este identică celor ale spadei de la Făgăraş, iar dimensiunile prezintă deosebiri minore. Astfel spada de la Timişoara are lungimea totală de 1055 mm, din care lama reprezintă 881 mm cu lătimi cuprinse între 52 mm la gardă şi 38 mm la terminarea şenţuirilor mediane. Şenţuirile au lungimea de 726 mm şi lăţimea maximă de 19 mm, prelungindu-se cu cca 20 mm pe tija mânerului. În şanţul median al lamei, s-a păstrat o inscripţie cu majuscule gotice, realizată prin tehnica inserării sârmei de alamă în metalul lamei. Din această inscripţie se pot citi literele: » G U OR A G IS > I, a căror semnificaţie nu am reuşit să o deducem. Mânerul măsoară între gardă şi buton 97 mm. Garda de profil circular cu diametrul de 21 mm la centru şi 29 mm la capetele evazate are lungimea de 220 mm, iar butonul discoidal prezintă un diametru maxim de 58 mm şi o grosime de 26 mm. Şi echilibrarea spadei de la Timişoara corespunde celei de la Făgăraş, plasarea centrului de greutate fiind specifică aceleiaşi categorii a spadelor pentru lovit şi împuns cu o singură mână. Tot în colecţia Muzeului Banatului din Timişoara se păstrează şi alte piese de corespondenţă tipologică, păstrate însă doar fragmentar, cum este exemplarul de la Timişoara - Pădurea Verde (inv. 3198; pl.42-c) sau mânerul de spadă găsit la Nerău jud. Timiş, (inv. 4957; pl.41-b), iar o piesă asemănătoare, îngtreagă dar puternic corodată se păstrează sub nr. inv. 634, în colecţia Muzeului Municipal Dej.

Piesele prezentate mai sus, întrunesc deci toate condiţiile unor spade cavalereşti eficiente în lupta din şaua calului, vârful lor ascuţit fiind uşor manevrabil spre interstiţiile armurilor, iar lovirea cu tăişurile suficient de puternică împotriva unui inamic cu echipament defensiv uşor.

În cadrul aceluiaşi tip VIIIb, întâlnim însă şi arme identice ca formă a părţilor componente, dar diferind în special în dimensiunea mânerului. Aceste piese sunt mai grele şi prevăzute cu mânere pentru o mână şi jumătate, mai potrivite luptei de infanterie. Exemple în acest sens întâlnim în colecţia Muzeului Unirii din Alba Iulia şi în colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu.

3. Spada de la Alba Iulia, este destul de prost păstrată, lama fiind foarte corodată în zona tăişurilor şi a vârfului, mânerul este deformat, iar condiţiile şi locul de descoperire nu sunt cunoscute.

În prezent spada măsoară cu totul 1132 mm, din care lama reprezintă 946 mm. Lăţimea maximă actuală în condiţiile de corodare deja amintite este de 48 mm, scăzând până la 23 mm în apropierea vârfului. Şenţuirile mediane sunt greu vizibile, observându-se totuşi continuarea lor pe tija mânerului.

Tija mânerului măsoară în lungime 129 mm şi are lăţimea maximă de 28 mm la gardă, de unde scade uniform până la 14 mm la intrarea în buton.

Garda este dreaptă şi lungă de 192 mm, prezentând un profil dreptunghiular, cu laturile de 11/7 mm în partea centrală şi circular cu diametrul de 6 mm spre capete, unde se evazează brusc la 14 mm.

Butonul discoidal are diametrul maxim de 56 mm şi grosimea de 32 mm.

4. Spada păstrată la Muzeul Brukenthal[143] sub numărul de inventar M. 3876, (pl.42-a) şi descoperită în apropiere de Hamba (jud. Sibiu) este foarte asemănătoare celei de la Alba Iulia, şi mult mai bine păstrată. Lungimea totală a piesei este de 1336 mm, iar cea a lamei 1112 mm. Tăişurile converg uşor spre un vârf ascuţit făcând ca lăţimea lamei să scadă de la 53 mm sub gardă, la 32 mm în punctul de terminare a şenţuirilor. Aceste şenţuiri sunt lungi de 780 mm şi au lăţimea maximă de 17 mm sub gardă, prelungindu-se de asemenea cu 23 mm pe mâner. În analiza radiografică a acestei piese s-a putut observa în şenţuirile mediane, pe fiecare faţă a lamei, câte o inscripţie, ce nu a putut fi însă conservată din motive tehnice.[144] În opinia istoricilor Gustav Gündisch şi Zsigmond Jakó, citaţi de Martin Rill, ar fi vorba de o inscripţie în majuscule latine databilă în a doua jumătate a secolului al XIII-lea sau în prima jumătate a secolului al XIV-lea.[145]

Tija mânerului măsoară 164 mm în lungime şi scade de la 34 mm la gardă, la 12 mm la intrarea în buton.

Garda măsoară în lungime 203 mm şi este dreaptă, de profil dreptunghiular în partea centrală şi circular spre extremităţile ce se evazează.

Butonul discoidal prezintă un diametru maxim de 53 mm şi o grosime de 32 mm.

Se deduce din forma şi dimensiunile părţilor componente ale spadelor de la Alba Iulia şi Hamba, că avem de-a face cu acelaşi tip de spadă, denumit de noi tip. VIIIb, dar cu lama ceva mai lungă şi prevăzut cu mâner pentru o mână şi jumătate spre, deosebire de piesele de la Făgăraş şi Timişoara prevăzute cu mânere pentru o mână.

Astfel construite, spadele de la Alba Iulia şi Hamba, se pretează mai bine luptei de infanterie, unde se puteau folosi ambele mâini pentru lovituri puternice, fără a exista riscul dezechilibrării luptătorului.

Piesele incluse de noi în subtipul VIIIb, sunt tratate în general de tipologiile consacrate după forma butonului, motiv pentru care apar unele diferenţieri de datare. R. E. Oakeshott, integrează asemenea butoane tipului "I", cu datare după mijlocul secolului al XIII-lea şi nicidecum mai devreme de 1250.[146] Acelaşi autor defineşte garda cu capete evazate drept stilul "2", fără să propună o datare, dar exemplificările aduse sunt pe spade datate în secolul al XIII-lea.[147] A. Ruttkay defineşte aceeaşi formă de buton drept tipul "XVII", exemplificând cu o spadă provenită de la Kálna nad Hronom, cu lamă asemănătoare celor descrise mai sus şi inscripţionată, dar cu mâner pentru două mâini şi deci databilă în secolul XIV.[148] Datorită numărului mare de asemenea spade şi a varietăţii lor, A. B. Hoffmeyer împarte exemplarele cu buton discoidal, întocmind trei subtipuri ale grupei "III", respectiv III-a, III-b şi III-c.[149] Spadele descrise de noi mai sus, se încadrează în primele două subgrupe, exemplificate cu piese datate între 1250 şi 1350.[150]

În reprezentările din arta figurativă, spade cu buton discoidal se întâlnesc foarte multe, dar cel mai semnificativ exemplu rămâne pentru piesele cavalereşti exemlarul din mâna contelui Eckehard, din grupul statuar de donatori "Eckehard şi Uta" realizat cu minuţiozitate între anii 1255-1260 în Domul din Naumburg. În Transilvania, o astfel de spadă este redată mai stilizat, dar lesne de recunoscut, pe cel mai vechi epitaf medieval databil între anii 1320-1330, păstrat în biserica evanghelică din Bistriţa[151]; (pl.43).

În consecinţă, piesele tipului VIII se pot data în linii mari între mijlocul secolului al XIII-lea şi mijlocul secolului al XIV-lea, spaţiu cronologic în care subtipul VIIIa ocupă prima parte a acestui interval, în timp ce subtipul VIIIb se extinde din ultimul sfert al secolului al XIII-lea până spre jumătatea secolului al XIV-lea. Desigur după cum s-a arătat deja în capitolul III al prezentei lucrări, durata folosirii unor astfel de arme este greu de stabilit. Dovada clară a folosirii unei spade de tip VIII, în mediul rural, mult timp după ce în mediul elitelor militare ale epocii era uzată fizic şi moral, ne-o furnizează o gravură realizată de Albrecht Dürer în anul 1495.[152] (pl.12-b)

T I P U L IX

Caracteristici: lamă categoria H, mâner dimensiunea m1^1/2, gardă varianta e, buton forma 10.

Exemplificare: (H,m1^1/2,e,10)

JUPA, Muzeul Caransebeş[153]; (pl.44-a).

Pe teritoriul satului Jupa, la cca. 800 m SV de pavilionul expoziţional al rezervaţiei arheologice "Tibiscum", cu ocazia exploatării pietrişului cu mijloace mecanizate în balastiera A.E.I.P., din albia râului Timiş a fost scoasă la suprafaţă o spadă medievală; (pl.44-a). Prin grija personalului ştiinţific al rezervaţiei arheologice, spada a fost recuperată şi inventariată sub nr. 13766, la Muzeul Judeţean al Regimentului de Graniţă din Caransebeş.[154]

În prezent spada măsoară în lungime 1015 mm, iar porţiunea din vârf pierdută prin oxidare nu este semnificativă.

Lama măsoară în lungime 810 mm, iar în lăţime 55 mm sub gardă şi 32 mm în apropierea vârfului. Şi grosimea scade de la 6 la 3 mm, în aceleaşi puncte de măsurare. Pe cele două feţe ale lamei drepte, se disting şenţuiri mediane triple dar puţin profunde, de la gardă până la cca. 200 mm de vârf de unde se pierd lin.

Garda, cu lungimea de 230 mm, este de secţiune dreptunghiulară (10/14 mm) în partea centrală, de prindere pe mâner şi se rotunjeşte spre extremităţi (diam. 8 mm). Prin corodarea accentuată, garda s-a desprins şi culisează în prezent pe mâner, oferindu-ne posibilitatea observării modului de fixare. Orificiul de prindere a fost alungit în partea dinspre lamă până la lăţimea umerilor acesteia, pe care îi cuprindea în grosimea gărzii, în timp ce partea dinspre mâner cuprindea exact tija. Urme de nituire nu sunt vizibile, iar potrivirea perfectă a gărzii duce la concluzia aplicării metodei "baterii la cald".

Tija mânerului, are lungimea de 140 mm măsuraţi între gardă şi buton, iar lăţimea de 30 mm deasupra gărzii şi 15 mm la intrarea în buton. În aceleaşi puncte grosimea reprezintă 6, respectiv 4 mm.

În sfârşit, butonul mânerului are forma aprovimativă a unui poliedru regulat şi prezintă în secţiune un profil octogonal, atât în plan longitudinal cât şi în plan transversal, cu distanţa de 55 mm între laturile opuse. Butonul este masiv şi greu, asigurând echilibrarea armei şi uşurând mânuirea ei.

Această piesă am putut să o studiem şi radiografic, dar nici prin această metodă nu au putut fi identificate procedee speciale de prelucrare a lamei, urme de inscripţie sau însemne de atelier.

Din punct de vedere funcţional, dimensiunile şi aspectul părţilor componente descrise mai sus, duc la concluzia apartenenţei acestei piese la grupul spadelor medievale grele, pentru lovit şi împuns şi pentru o mână şi jumătate. Atât mânerul lung în raport cu cel al altor piese descrise mai sus, cât şi lama masivă, ascuţită spre vârf, întărită cu trei şenţuiri mediane şi echilibrată de un buton extrem de greu, se constituie în argumente ale unei astfel de încadrări. Astfel spada de la Jupa a putut fi mânuită destul de eficient chiar şi împotriva unor inamici protejati de armuri parţiale din plăci metalice.

Din punct de vedere tipologic, caracteristicile părţilor componente demonstrează că piesa în discuţie reprezintă ultima fază de evoluţie a spadelor pentru o mână şi jumătate. Dacă mânerul este încă prea scurt pentru cuprinderea cu două mâini, forma butonului alungită spre tijă, tinde să suplimenteze această lungime. Greutatea excesivă a butonului încearcă să asigure încă o mânuire cât se poate de lesnicioasă a lamei devenite puţin prea grea pentru o mână şi jumătate. Tripla şenţuire mediană se întâlneşte cel mai frecvent pe spade databile în secolul al XV-lea, cum sunt faimoasele exemplare păstrate la Istanbul şi integrate de D.G., Alexander grupului "XX" sau "tipului transilvan", printre care se află şi spada lui Ştefan cel Mare.[155] În acelaşi timp, majoritatea tipologiilor consacrate consideră butonul "octogonal" drept caracteristice spadelor grele pentru două mâini. Astfel A. Ruttkai încadrează asemenea butoane în tipul "XX" al clasificării sale şi le datează în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, dar piesa pe care o consideră reprezentativă şi pe care o aduce spre exemplificare, spada de la Kosice, este însă pentru două mâini.[156] La A.B. Hoffmeyer, întâlnim două arme asemănătoare celei de la Jupa, încadrate în grupa numită III-c şi considerată specifică primei jumătăti a secolului al XIV-lea. În acest caz este vorba de spade pentru o mână şi jumătate, una păstrată la British Museum (cca.1300-1325)[157] şi alta la Züricher Landesmuseum (cca. 1300-1350)[158], cea dintâi având pe lângă dimensiuni foarte apropiate şi buton octogonal, o dublă şenţuire mediană. În aceeaşi lucrare, singura piesă cu triplă şenţuire mediană, păstrată la Toronto Royal Ontario Museum of Archaeology, este din nou o spadă grea pentru două mâini, încadrată grupei III-d şi datată în secolul al XV-lea. În clasificarea propusă de M. Glosek şi A. Nadolski pentru armele provenite din Polonia, nu găsim piese de corespondenţă tipologică, toate spadele cu buton octogonal fiind pentru două mâini şi gardă curbată spre lamă[159], iar la A.N. Kirpicnikov, singura spadă cu gardă dreaptă, dublă şenţuire şi buton octogonal, piesa de la Kiev, este tot pentru două mâini[160]. Câteva piese de corespondenţă tipologică se întâlnesc în arsenalul din Alexandria, în care s-au păstrat spade europene dăruite de cruciaţi sultanilor mameluci.[161] Spadele asemănătoare celei de la Jupa, majoritatea de fabricaţie germană sau italiană, sunt numite "cu buton octogonal" şi incluse în grupul "XI", databil pe baza scrijelirilor arabe, între 1367 şi 1436.[162]

Unele corespondenţe tipologice se pot găsi şi în reprezentările de arme din pictura murală veche; (pl.45). În biserica evanghelică Sf. Margareta din Mediaş, în colaterala de N, este reprezentată o spadă asemănătoare celei în discuţie, în mâinile spătarului din suita regelui Ludovic al IX-lea cel Sfânt. Această spadă este figurată cu buton octogonal, gardă dreaptă şi mâner lung în raport cu lama ascuţită spre vârf. Două spade asemănătoare apar şi pe peretele de N al navei centrale, în scena "Sărutul lui Iuda", una pe jumătate trasă din teacă şi pe a cărei lamă se distinge clar o triplă şenţuire, alta purtată pe umăr de un personaj în armură parţială din plăci metalice, specifică secolului al XIV-lea. Aceste picturi au fost realizate cu certitudine înainte de modificările arhitectonice aduse vechii bazilici în anul 1420, prilej cu care nava centrală şi sudică au fost înălţate iar pilaştrii adăugaţi pe latura de N, au suprapus şi distrus parţial pictura.[163] Prin urmare, zugravul anonim a folosit ca model arme aflate în uz înainte de cumpăna secolelor XIV-XV, cel mai probabil din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Pe baza tuturor constatărilor tipologice, se poate afirma că spada de la Jupa reprezintă ultima fază de evoluţie a spadelor pentru o mână şi jumătate, poate chiar faza de tranziţie spre piesele grele pentru două mâini, ceea ce o plasează cronologic în a doua jumătate a secolului XIV. Din păcate condiţiile descoperirii nu permit corelarea piesei cu un context arheologic clar, fapt ce îngreunează şi integrarea în tabloul istoriei locale. Cu toate acestea, apariţia spadei de la Jupa ne poate aminti de zbuciumata istorie militară a zonei în secolul al XIV-lea, în special de luptele pentru stăpânirea Banatului de Severin şi a cetăţii Mehadia[164] de cristalizarea districtului medieval al Caransebeşului.[165]

T I P U L X

Caracteristici: lamă categoria H, mâner dimensiunea m2, gardă varianta g, buton forma 10,12.

Exemplificare: (H,m2,g,12)

AGNITA, Muzeul Brukenthal Sibiu[166]

(H,m2,g,10)

BRUIU, Muzeul Orăşenesc Agnita[167]; (pl.44-b).

În colecţia de arme a Muzeului Brukenthal din Sibiu, se păstrează sub numărul de inventar M. 4387, o spadă descoperită înainte de primul război mondial în valul de pământ al cetăţii tărăneşti de la Agnita[168].

Piesa este bine păstrată şi are în prezent lungimea totală de 1512 mm; (pl.44-b).

Lama este mare şi masivă, măsurând în lungime 1240 mm. Tăişurile lamei converg uşor astfel încăt lăţimea de 58 mm măsurată sub gardă, scade la 46 mm spre mijlocul lamei şi la 32 mm în punctul de terminare a şenţuirilor mediane. Şenţuirile sunt vizibile pe cca 980-1000 mm, iar lăţimea lor maximă de 22 mm înregistrată sub gardă scade proporţional cu cea a lamei.

Tija mânerului, cu cei 221 mm lungime a fost evident făurită spre a fi cuprinsă cu două mâini. Spre deosebire de spadele pentru o mână sau o mână şi jumătate, lăţimea tijei nu scade spre buton, ci se menţine constantă în jurul valorii de 25 mm.

Garda are lungimea de 225 mm. În zona centrală, de prindere pe mâner prezintă un profil rectangular de 12/12 mm, în timp ce spre cele două capete ce sunt aplecate spre lamă, grosimea gărzii scade până la 3 mm, în timp ce în lăţime creste la 16 mm.

Butonul este străpuns de tija mânerului, ce este apoi bătută la capăt până la îngroşare, în acest fel realizându-se fixarea butonului. Aspectul butonului este de sferă aplatizată frontal şi din care lipsesc în partea de sus şi de jos două calote. Acest element este foarte masiv, înălţimea fiind de 52 mm pe o grosime maximă de 34 mm.

Astfel butonul putea contrabalansa lama lungă şi grea, aducând centrul de greutate spre mijlocul lamei şi prin aceasta să asigure o impresionantă forţă de lovire antrenată de ambele mâini. Tot prin priza dublă şi butonul greu, se făcea posibilă şi folosirea vârfului pentru împuns. Caracteristici de acest fel, erau necesate spadelor folosite în luptă împotriva unui inamic cu echipament defensiv greu, constând din armură completă sau parţială din plăci de fier.

Prin aceste trăsături, forme şi dimensiuni, spada de la Agnita se poate număra printre piesele grele, pentru lovit şi împuns şi concepute spre a fi folosite mai ales în lupta de infanterie, cu ambele mâini. O asemenea atribuire poate fi susţinută şi de descoperirea spadei într-o cetate tărănească, unde pentru un apărător de poziţie, o asemenea armă era extrem de eficientă. În acest sens trebuie avut în vedere faptul că spre deosebire de călăreţ sau infanteristul de câmp, apărătorul curtinei de cetate este protejat de creneluri, folosirea scutului fiindu-i mai puţin necesară. Un astfel de luptător, protejat pe lângă cămaşa de zale şi cu platoşe metalică, putea mânui spada grea cu ambele mâini şi ca atare cu forţă sporită, împotriva asediatorilor de pe scările sau turnurile mobile de asalt.

Pentru spada de la Agnita, o corespondenţă tipologică absolută o reprezintă spada inedită păstrată la Muzeul Naţional de Îstorie din Bucureşti, descoperită la Siret (jud. Suceava) şi datată în secolul XIV.[169] Unele trăsături comune pot fi găsite şi cu spada păstrată la Muzeul Orăşenesc Agnita (inv. 3563), dar provenită de la Bruiu (jud. Sibiu), piesă pentru care s-a propus o datare, după părerea noastră prea timpurie, în ultima treime a secolului al XII-lea[170]. Spada de la Bruiu, cu lungimea totală de 1160 mm, din care lama reprezintă 960 mm iar mânerul 200 mm, cu buton greu şi gardă cu braţele aplecate spre lamă, se încadrează în categoria armelor grele pentru două mâini, a căror datare nu poate fi coborâtă sub mijlocul secolului al XIV-lea.

Piesele grele pentru două mâini cu gărzi şi butoane asemănătoare spadei de la Agnita, sunt incluse de A. B. Hoffmeyer pe baza inscripţiilor pe care unele spade exemplificate le poartă, în grupul armelor gotice, sau grupa "III-d" şi datate după anul 1350.[171] În materialul polonez cu puternice influenţe germane purtate de cavalerii teutoni[172], întâlnim numeroase spade grele pentru două mâini datate în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi prima parte a secolului al XV-lea,[173] ce au unele trăsături comune spadei de la Agnita, fără a reprezenta însă paralele tipologice apropiate. Nici între piesele din Rusia nu pot fi identificate decât corespondenţe parţiale, databile spre sfârsitul secolului al XIV-lea.[174] R. E. Oakeshott, defineste butonul sferic drept tipul "R", databil în secolul al XIV-lea,[175] iar garda de felul celei de pe spada de la Agnita, o consideră aparţinătoare stilului "7", cu aceeaşi propunere de datare.[176] În clasificarea propusă de A. Ruttkay, spada în discuţie nu îşi găseşte o paralelă exactă, dar elemente şi trăsături ale acestei piese se regăsesc în tipurile XVIII şi XIX ale acestei lucrări, tipuri datate tot în secolul al XIV-lea.[177] D.G. Alexander în analiza spadelor europene intrate în arsenalul de la Alexandria, prezintă câteva piese foarte asemănătoare celor în discuţie, integrându-le grupului "VIII" cu datare la sfârşitul secolului XIV.[178]

Pe baza acestor paralele chiar dacă numai parţiale, precum şi a mai sus descriselor trăsături generale ale spadei de la Agnita, această armă poate fi datată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. În acest fel, piesele tipului nostru "X", pot fi considerate ca primele variante ale spadelor grele pentru două mâini, ce vor domina această categorie de armament în secolul următor.

T I P U L XI

Caracteristici: lamă categoria H, mâner dimensiunea m2, gardă varianta e, buton forma 9,11.

Exemplificare: (H,m2,e,9)

ORADEA, Muzeul Ţării Crişurilor Oradea[179]; (pl.46-b)

În bogata colecţie de spade a Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea, majoritatea pieselor se datează prin forma şi dimensiunile părţilor componente, în special a gărzii curbate în "S", (stilul 12-Oakeshott), spre mijlocul secolului al XV-lea[180] şi ca atare ies din limitele cronologice impuse studiului de faţă.

Una dintre piesele colecţiei, fără număr de inventar şi fără loc de provenienţă cunoscut, reprezintă însă o formă evoluată din tipul nostru "X", anterior definit şi reprezintă o formă de spadă a cărei folosire debutează la sfârşitul secolului al XIV-lea sau la cumpăna secolelor XIV-XV; (pl.46-b). Lungimea totală a acestei spade este în prezent de 1112 mm, iar din vârful lamei lipseşte o porţiune care după unghiul de convergenţă al tăişurilor, ar putea fi apreciată la cca. 100 mm. În aceste condiţii lama măsoară actualmente în lungime 816 mm iar iniţial trebuie să fi depăşit cu puţin 900 mm. Tăişurile converg uşor spre un vârf ascuţit şi fac ca lăţimea lamei să scadă de la 54 mm sub gardă, la 40 mm în zona centrală şi la 25 mm la capătul păstrat dinspre vârf. Şenţuirile mediane sunt cu lungimea de cca 480 mm relativ scurte şi acoperă doar ceva mai mult decât jumătate din lungimea iniţială a lamei. Lăţimea lor maximă este de 14 mm sub gardă, de unde scade proporţional cu lăţimea lamei.

Tija mânerului are lungimea de 200 mm între gardă şi buton şi o lăţime aproximativ constantă ce variază destul de puţin în jurul valorii de 25 mm. Tija străpunge butonul şi este îngroşată la capăt prin batere, pe această cale fiind realizată fixatarea butonului.

Garda este dreaptă şi măsoară în lungime 195 mm. Profilul gărzii este rectangular cu colţurile rotunjite, iar grosimea este uniformă la valoarea de 17 mm.

Butonul mânerului are aspect poligonal cu colţurile rotunjite şi este plat, iar din suprafeţele laterale, evoluează doar în zonele centrale, trunchiuri de con. Înălţimea butonului este de 72 mm, iar grosimea de 31 mm.

Echilibrarea a fost în aşa fel realizată încât centrul de greutate să cadă în apropierea mijlocului spadei, adică între centrul lamei şi gardă, conferind armei posibilitatea unei duble întrebuinţări. Prin priza avansată la gardă, spada putea fi încă mânuită pentru lovire şi din şaua calului cu o singură mână. Eficienţa maximă era însă dată de folosirea pentru lovit şi împuns în priză dublă, cu ambele mâini, în lupta de infanterie. Această dublă destinaţie s-a realizat prin îngustarea şi uşurarea lamei fără a se renunţa la mânerul lung pentru două mâini, pe care s-a montat o gardă simplă şi un buton masiv dar plat.

O piesă aproape identică atât ca dimensiuni şi formă, cât şi ca echilibrare şi întrebuinţare, se păstrează tot în muzeul din Oradea sub numărul de inventar 8036, (pl.46-c) principala deosebire înregistrându-se în forma butonului, care este mai mic în înălţime (58 mm) dar mai gros (46 mm).

În tipologiile consacrate, întâlnim piese asemănătoare celor descrise anterior. R. E. Oakeshott, încadrează butoane asemănătoare celor de la Oradea în tipul "J", mai mici şi mai groase şi tipul "K", mai mari şi plate, cu datare foarte largă între 1290 şi 1480.[181] Lama şi mânerul se încadrează însă perfect în "grupa a doua", datată între 1350-1550, mai exact în subtipul "XVIa", specific intervalului cronologic de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, şi cel mai adesea prevăzut cu butoane tip "K".[182] La A. Ruttkay nu întâlnim corespondenţe apropiate, ci eventual unele trăsături comune cu piesele tipului "XVIII", cu datare la sfârşitul secolului al XIV-lea.[183] Câteva piese asemănătoare celor în discuţie s-au păstrat în arsenalul din Alexandria, pe unele spade fiind scrijelită data achiziţionării sau numele sultanului mameluc căruia i-au fost dăruite de cruciaţi.[184] Spadele din arsenalul de la Alexandria, cu caracteristici foarte apropiate celor de la Oradea, sunt încadrate de D.G. Alexander, în grupele "IX" şi "X", datate în anii 1392, 1400 sau 1401-1408, pe baza scrijelirii acestor ani, sau a numelui sultanului Muhammad ibn Mahmud.[185]

Prin urmare piesele aparţinând tipului numit de noi "XI", sunt databile la cumpăna secolelor XIV-XV, apariţia lor fiind înregistrată în ultimul sfert al secolului al XIV-lea, iar răspândirea pe scară largă făcându-se în secolul al XV-lea.

Spadele pentru două mâini de tipul "X" şi "XI" îşi vor continua evoluţia în secolele XV-XVII, spre exemplare foarte grele şi de dimensiuni uriaşe ce ating 2 m, aşa-numitele; Zweihänder, (Bidenhänder), Claymore, uneori cu lama flambată sau zimtată şi prevăzută cu pinteni; Flamberg, Espadon, forme ce încheie linia evolutivă a spadei grele.

T I P U L XII

Caracteristici: lamă categoria I, mâner dimensiunea m1, buton forma 8.

Exemplificare: (I,m1,8)

ORĂŞTIE, Muzeul Orăşenesc Orăştie[186]; (pl.46-a).

În anul 1986, pe teritoriul oraşului Orăştie, în curtea casei din strada Alexandru Ioan Cuza Nr.26, a fost scoasă la lumină, cu prilejul săpării unei fântâni, o spadă medievală (pl.46-a). Prin urmare descoperirea ocazională a acestei piese, într-un context ce nu a mai permis observaţii arheologice, limitând analiza doar la consideraţii tipologice. Singurul element suplimentar, ajutător, ar fi adâncimea mare la care a fost făcută descoperirea (cca. 3 m) şi care în asociere cu poziţionarea locului în spaţiul de habitat medieval ar putea conduce la prezumţia existenţei pe acelaşi loc a unei fântâni mai vechi, în care la un moment dat, aruncarea spadei ar fi fost posibilă. Desigur, în aceeaşi ordine de idei, nu putem exclude nici posibilitatea ascunderii armei într-o pivniţă medievală, care în lipsa observaţiilor stratigrafice, nu a fost sesizată.

Spada, actualmente inventariată sub Nr. 577 în registrul 2 al Muzeului din Orăştie, se prezintă într-o avansată stare de corodare, ce s-a produs în solul relativ umed, afectând în special tăişurile şi vârful lamei. Probabil datorită acestor condiţii de păstrare în pământ, s-a produs şi desprinderea gărzii de la întâlnirea lamei cu mânerul şi pierderea sau nesesizarea ei, de către descoperitorii neavizaţi.

În condiţiile de păstrare mai sus arătate, lungimea totală a piesei reprezintă astăzi 850 mm şi adăugând la această dimensiune, porţiunea de vârf pierdută prin oxidare, am putea reconstitui lungimea iniţială, în jurul valorii de 900 mm. Şi greutatea totală a armei; acum de 870 g, ar putea fi întregită la cca. 1000 g, luând în considerare corodările şi garda pierdută.

Lama dreaptă şi prevăzută cu două tăişuri, ce converg de la mâner spre un vârf foarte ascuţit, măsoară în lungime 710 mm. Ca atare, lăţimea lamei scade uniform de la valoarea de 33 mm la umerii de fixare a gărzii, spre 28 mm la mijloc şi 9 mm în apropierea vârfului. Şenţuirile mediane, câte una pe fiecare faţă a lamei, sunt destul de slab vizibile pe o lungime de cca 550 mm. Ele sunt mai profunde înspre mâner, unde şi în lăţime măsoară 5 mm, şi se pierd spre vârf, lăţimea lor scăzând de asemenea proporţional cu cea a lamei.

Mânerul, a fost făurit din aceeaşi bucată de metal cu lama, în prelungirea acesteia, tija măsurând în între buton şi umerii lamei; 90 mm, în timp ce lăţimea scade de la 25 mm în locul de fixare a gărzii, la 18 mm la intrarea în buton. Lipsa unor orificii sau a altor urme de nituire, îndrepzăţeşte afirmaţia că înmănuşarea s-a făcut prin înfăşurarea cu piele sau material textil, metoda cea mai uzuală dealtfel în cazul spadelor medievale.[187]

Butonul mânerului, prezentând din faţă o formă circulară, iar din lateral un aspect bitronconic aplatizat, se încadrează clar în categoria butoanelor discoidale. Diametrul butonului măsoară 48 mm, iar în centrul suprafeţelor circulare plate cu diametrul de 32 mm, au fost practicate, pe fiecare parte, câte o adâncitură, de asemenea circulară, cu diametrul de 7 mm, şi profunzime maximă de 3 mm. Întrucât butonul nu este străpuns de mâner şi urme de nituire nu sunt vizibile, putem considera că fixarea s-a făcut prin metoda baterii la cald.

Coroborând dimensiunile şi forma părţilor componente, putem conchide, că spada de la Orăştie a fost o armă uşoară, pentru o singură mână, şi în special pentru împuns. În sprijinul acestei atribuiri vine atât dimensiunea redusă a mânerului faţă de cele ale unor piese provenite din zone apropiate geografic, cât mai ales lama îngustă şi foarte ascuţită spre vârf. Butonul masiv, asigură echilibrarea armei şi face prin contrabalans, ca centrul de greutate să cadă în zona gărzii. Astfel proporţionată, spada în discuţie era eficientă prin manevrarea lesnicioasă din încheietura mâinii şi prin uşurinţa cu care vârful ei ascuţit putea fi dirijat spre interstiţiile armurilor şi nu prin forţa de lovire a cele două tăişuri.

În lucrările de specialitate ce tratează spadele medievale, apar piese cu lamă ascuţită, pentru împuns şi buton discoidal sau poligonal în număr destul de mare în Polonia[188], Slovacia[189] sau Ungaria[190] datate între secolele XIV şi XVI, dar toate sunt dotate cu mâner pentru două mâini şi ca atare reprezintă o categorie de spade grele, pentru lovit şi împuns, folosite atât de către trupele de cavalerie cât şi de cele de infanterie grea. Din Rusia, de la Pskov, este publicată o singură spadă pentru împuns cu mâner scurt şi buton discoidal[191], dar cu lamă grea şi lată la gardă. Câteva spade de provenienţa italiană, pentru o singură mână, cu buton foarte asemănător celei de la Orăştie dar cu lamă ceva mai grea, întâlnim în arsenalul din Alexandria, unde au intrat în anii 1415-1437, cel mai probabil ca daruri ale cruciaţilor din Cipru către sultanii mameluci.[192] Spadele uşoare pentru împuns, în corespondenţă tipologică mai clară, sunt mai frecvente în Europa Occidentală, fiind cuprinse în tipurile XV, XVIII-a şi XVIII-d, ale clasificării propuse de R.E., Oakeshott[193]. Piesa care atât ca formă şi dimensiuni cât şi ca mod de utilizare se aseamănă cel mai mult cu spada de la Orăştie, este spada de la Southery, datată în jurul anului 1400 şi inclusă în tipul "XV".[194] Armele cuprinse în această categorie, sunt spade uşoare, pentru o singură mână şi cu lamă foarte zveltă prevăzută atât cu şenţuiri, dar mai ales cu nervuri mediane de întărire. Dintre acestea, piesele prevăzute cu şenţuiri sunt desigur mai vechi decât cele cu nervuri, amintind de spadele medievale timpurii din care au evoluat, adaptându-se mereu condiţiilor de luptă sau necesităţilor impuse de echipamentul defensiv al adversarului. Secolul al XV-lea este marcat de mari transformări în domeniul militar, generate în special de perfecţionarea continuă a armelor de foc, ce fac tot mai puţin utilă atât armura grea din plăci metalice, cât şi spadele cavalereşti, grele pentru o mână şi jumătate sau două mâini.[195] În aceste condiţii, spada medievală "clasică" suferă modificări structurale şi funcţionale ample. Pe de o parte aceste arme vor evolua spre forme extrem de mari, cum s-a arătat mai sus în cazul tipurilor şi "X" si "XI", iar pe de altă parte spre spadele foarte uşoare; lansqueneta, espadila, rapiera şi floreta.[196]

Spada de la Orăştie, se înscrie evident în linia evolutivă a armelor uşoare, ce vor supravieţui celor grele, fiind folosite în luptă până în epoca modernă, iar în ceremonialul militar până în zilele noastre. Această situaţie este rezultatul răspândirii duelului particular şi a artei scrimei, într-o epocă în care spadele îşi pierd treptat importanţa în sectorul militar, devenind arme "civile" şi parte integrantă a costumului nobiliar şi orăşenesc în perioada secolelor XV-XVIII.[197] Dovadă a acestei situaţii este chiar numele de "rapieră" ce provine din limba spaniolă în care espada ropera înseamnă spadă de costum.[198] În această calitate, rapiera s-a răspândit rapid devenind în secolul XVI armă orăşenească "par excellence", portul şi dimensiunile ei fiind bine reglementate. John Stow (1525 - 1605) scrie despre echipe de "buni cetăţeni" care în conformitate cu un ordin regal trebuie să se posteze la porţile de intrare în Londra, să verifice armele tuturor călătorilor şi să rupă vârfurile rapierelor mai lungi de 1 Yard[199], adică 914 cm. Reamintim în acest context, că spada de la Orăştie a măsurat iniţial cca. 900 cm.

În evoluţia spadei medievale uşoare spre rapieră, elementul ce suferă cele mai radicale modificări începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea este garda, care se curbează iniţial spre lamă şi căreia i se ataşează un inel în care se putea introduce degetul arătător în scopul unei mai exacte dirijări a loviturii. Acest inel se va amplifica la începutul secolului XV, pentru ca spre sfârşitul aceluiaşi secol şi începutul celui următor să se dezvolte într-o gardă suplimentară ce va acoperi pumnul luptătorului oferindu-i o mai bună protecţie.[200] Chiar dacă, din păcate, tocmai acest element component al spadei de la Orăştie s-a pierdut, pe baza dimensiunilor şi formei celorlalte părţi componente, precum şi a paralelelor mai sus arătate, putem afirma fără prea multe riscuri că piesa ce a generat aceste rânduri, reprezintă o formă de tranziţie de la spada medievală uşoară a cărei evoluţie o încheie, la rapieră, constituind chiar veriga de legătură între cele două forme. În aceste condiţii, încadrarea cronologică cea mai plauzibilă ar fi la sfârşitul secolului al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea.

Această datare este în bună corelare cu evoluţia istorică generală a cetăţii şi târgului Orăştiei. La 21 aprilie 1421, printr-un act emis de regele Sigismund de Luxemburg (1386-1437) la Visegrád, oraşul dobândeşte dreptul de liberă alegere a juzilor, iar la 9 aprilie 1433, printr-un document emis la Suceava, Ilieş Domnul Moldovei, acordă negustorilor orăştieni, ca şi celor din alte oraşe saseşti, importante privilegii comerciale în tara sa.[201] Aceste documente demonstrează înflorirea vietii urbane în prima jumătate a secolului al XV-lea în Orăştie şi implicit existenţa unei orăşenimi meşteşugăreşti şi negustoreşti puternice care a putut purta arme uşoare, asemeni orăşenilor din marile centre urbane europene. Mai mult decât atât, numeroasele conflicte interne de ordin social şi politic, precum şi permanenta amenintare a Scaunului Oraştie, de către turci, relatate de numeroase documente de la mijlocul secolului al XV-lea[202], a făcut ca portul permanent al spadei să ţină în aceste locuri, mai mult de necesitatea de apărare şi supravieţuire decăt de moda vestimentară epocii.

Sabia, ca armă de cavalerie uşoară nu va face în Transilvania medievală "carieră militară". Ea va rămâne un implement de scurtă durată, legat cultural istoric de prima generaţie de migratori maghiari aşezaţi aici şi plasat cronologic în prima jumătate a secolului al X-lea. Singurele piese de acest gen, destul de puţine la număr, le întâlnim din acest motiv, în mormintele aparţinătoare acestei populaţii, mai exact în cadrul primului val de penetraţie, desemnat arheologic pentru Transilvania drept "grupul Cluj"[203], după cele mai vechi descoperiri de acest fel făcute încă în anul 1911 şi apoi în anii 1941-1942 în oraşul de pe Someş, mai exact în strada Zápolya (Dostievski)[204]. În acest orizont se păstrează încă puternice influenţe ale culturii stepelor prin depunerile de arme şi fragmente din corpul calului. Numărul redus al săbiilor descoperite în câteva staţiuni ca Gîmbaş[205], Arad-Ceala[206], deja menţionata necropolă din Cluj şi la care se adaugă câteva piese de provenienţa incertă, nu permit stabilirea unei tipologii proprii ci eventual racordarea la tipologii consacrate din Europa Apuseană, Centrală şi Răsăriteană.

Sabia din mormântul nr. 4 de la Cluj,[207] a avut in situ o lungime totală de 800 mm, din care după recuperare s-a pierdut o parte din vârf, piesa măsurând în prezent 650 mm; (pl.47). Lama este doar foarte uşor curbată, fiind însă vizibilă îngroşarea de vârf, în aşa-numitul elman prevăzut cu tăişuri pe ambele părţi. Tija mânerului măsurând 70 mm, este uşor curbată şi înclinată la 18 grade faţă de linia mediană a lamei. Garda, elementul cel mai reprezentativ din punct de vedere tipologic, a fost făurită din fier şi este dreaptă în partea dinspre lamă, iar capetele sunt terminate în bulbi. Partea dinspre mâner este alungită cilindric, fiind probabil că a îmbrăcat iniţial o parte a înmănuşării din material perisabil, fixând-o în acelaşi timp pe tija mânerului. Acest tip de gardă se încadrează ca formă în tipul IB al clasificării propuse de A. Ruttkay, cu datare în a doua jumătate a secolului al X-lea şi prima parte a secolului al XI-lea.[208] În această categorie, autorul include piese cu foarte asemănătoare celei de la Cluj, cu deosebirea că în exemplele oferite: Nesvady şi Stůrovo, gărzile sunt turnate din bronz şi nu forjate din fier. Şi în clasificarea propusă de A.N. Kirpicnikov întâlnim acelaşi tip de gardă datată în secolul al XI-lea.[209]

O a doua piesă, ceva mai bine păstrată (pl.47-b) decât cea analizată anterior, este sabia din mormântul 6, al aceleiaşi necropole clujene.[210]

Depusă pe piciorul stâng al defunctului, sabia măsoară în lungime cu totul 775 mm , din care lamei revin 705 mm pe o lăţime de 33 mm. În cazul acestei piese s-a păstrat mult mai bine porţiunea de 210 mm din vârful lamei, lăţită la 38 mm şi cu tăiş pe ambele părţi, aşa-numitul elman, prin care centrul de greutate cade între mijlocul lamei şi vârf sporind eficienţa armei.

Tija mânerului are lungimea de 70 mm, fiind de asemenea curbată în sens invers curburii lamei, deci spre tăiş, în aşa fel încât medianele mânerului şi lamei generează un unghi de 20 de grade.

Garda realizată din fier, este uşor curbată spre lamă şi terminată în bulbi aplatizaţi, iar orificiul de prindere dinspre mâner este lărgit pentru a cuprinde şi fixa înmănuşarea. Acestă gardă, aparţine tipului IA al clasificării Ruttkay, fiind considerată ca cea mai răspândită formă, caracteristică secolului al X-lea. [211] Pentru spaţiul răsăritean, unde prin populaţiile de stepă sabia s-a menţinut mai mult în uz, A.N. Kirpicnikov extinde posibilitatea folosirii acestor gărzi cu mici modificări până în secolul al XII-lea, aducând în sprijinul acestei afirmaţii exemplificări de piese provenite în cea mai mare parte din mediul cuman.[212]

Pentru Transilvania şi Banat, nu există până în prezent dovezi ale folosirii sabiei după secolul al XI-lea. În acest spaţiu chiar în complexe funerare ce conţin elemente specifice migratorilor maghiari, scăriţe cu talpă rotunjită săgeţi rombice sau zăbală articulată, deja de la cumpăna mileniilor, spada grea de tip occidental, dreaptă şi cu două tăişuri, înlocuieşte sabia uşoară[213], reflectând adaptarea acestei populaţii la modul de luptă al zonei.

---

[1]. SCHULZE DÖRRLAM, M., Op.cit., p. 23 sqq; KIRPICNIKOV, A.N., în WuK, 28-1/1986, p. 16 sqq.

[2]. HOFFMEYER, A. Bruhn de, Op. cit.

[3]. Mulţumim cu acest prilej D-lui Horia Ciugudean, pentru sprijinul acordat în studierea materialului din Muzeul Unirii.

[4] . HEITEL, R.R., în Dacia NS, XXXVIII-XXXIX/1994-1995, pp. 430-431, fig. 18. a, b.

[5]. KIRPICNIKOV, A.N., în WuK, 28-1/1986, p. 15.

[6]. ibidem, p. 16 sq.

[7]. GEIBIG, A., Op. cit., p. 256, 276, 282, 329, Pl. 46, 66, 72, 119.

[8]. LEPPÄAHO, J., Op. cit., p. 22:2-4, p.23, fig. 2b,3b,4c; p. 24: 2, p.25, fig. 2c.

[9]. PETERSEN, J., Op. cit., p. 85, fig. 72.

[10]. KIRPICNIKOV, A.N., în WuK, 28-1/1986, p. 6, fig. 2; p. 14 pl. IV-8.

[11] . HEITEL, R.R., în Dacia NS, XXXVIII-XXXIX/1994-1995, pp. 430-431.

[12]. MENGHIN, W., Op. cit., p. 19.

[13]. KIRPICNIKOV, A.N., Op. cit., p. 16.; LEPPÄAHO, J., Op. cit., p. 12 sqq.

[14]. ROSKA, M., în Közlemények, 4/1944, pp. 102-108; HOREDT, K., în SCIVA, 5/1954, pp. 497-499; a.a., Untersuchungen, p. 141; a.a., Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 81; BAKAY, K., în Acta AASH, 19/1967, p. 126; HEITEL, R.R., în Dacia NS, XXXVIII-XXXIX/1994-1995, pp. 431-432.

[15]. Aducem cu acest prilej mulţumiri D-lui Petre Rogozea pentru ajutorul acordat la cercetarea materialului păstrat în Muzeul Banatului din Timişoara.

[16]. BINDER, P., Lista localităţilor din Banat de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Studii de istorie a Banatului, II/1970, p. 65.

[17]. POPA, R., în Germania, 62-2/1984.

[18]. PETERSEN, J., Op. cit., pp. 112-116, fig. 94-97.

[19]. ibidem., p. 124 sq., fig. 102.

[20]. ibidem., p. 167 sqq.

[21]. LEPPÄAHO, J., Op. cit., p. 24, Taf.10: 2-a, p. 26, Taf. 11: a.

[22]. KIRPICNIKOV, A.N., în WuK, 28-1/1986, pp. 10-12, Tab. I: 13, 14.

[23]. GEIBIG, A., Op. cit., p. 47 sq.

[24]. ibidem., p. 369, Taf. 159-4.

[25]. RUTTKAY, A., în Slov.Arch., XXIII-1/1975; XXIV-2/1976.

[26]. BAKAY, K., Op. cit.

[27]. ibidem., p. 169 sqq.

[28]. FETTICH, N., A prágai Szent István kard régészeti megvilágításban, în Emlékkönyv Szent István király halálának kilencszázadik évfordulóján, Budapest 1938, pp. 473-516; cf. şi BAKAY, K., în Acta AASH, 19/1967, p. 113, fig. 8-1; cf. şi DIENES, I., A honfoglaló magyarok, Budapest, 1972, p. 45, fig. 19.

[29]. GEIBIG, A., Op. cit., pp. 54-56, fig. 12.

[30]. ibidem, p. 56.

[31]. POPA, R., în Germania, 62-2/1984.

[32]. ATANACKOVIC-SALCIC, V., Fränkische Waffenfunde in der Herzegovina, în Balcanoslavica, 10/1983, p. 24 sq; fig.2.

[33]. JANKOVIC, M., Implements and Weapons from 9th-11th Centuries Found at Kljuc Dunava, în Balcanoslavica, 10/1983, p. 58; fig. IV-1.

[34]. BELOSEVIC, J., Materijalna kultura Hrvata od VII do IX stoljeca, Zagreb, 1980.

[35]. ZIMMERMANN, H., Das Mittelalter, Braunschweig, 1988, p. 342 sqq.; CLARE, J.D., TWEDDLE, D., Wikinger, Nürnberg, 1991, p.46; cf. si ARBMAN, H., The Vikings, London, 1962.

[36]. ANONYMUS, Faptele ungurilor, în Izvoarele istoriei românilor, I-XLIV, ed. POPA-LISEANU, G., Bucureşti, 1933, p. 110; cf. şi TONCIULESCU, P. L., Cronica notarului Anonymus, faptele ungurilor, Bucureşti, 1996, p. 82 sq.

[37]. NAGY, G., în AÉ, 26/1906, p. 133, fig. 6; LASZLO, Gy., Szolnok Doboka területének települése Szent István koráig, Dés-Kolosvár, 1944, p. 38, fig. II-2; HOREDT, K., Untersuchungen, p. 139; a.a., Siebenbürgen im Frühmittelalter, p. 81, fig. 37-2; BAKAY, K., Op. cit., p. 125.

[38]. KISS, A., în Acta AASH, 39/1987, pp. 193-210.

[39]. Vezi mai jos capitolul VII.

[40]. BALINT, Cs., Zur Frage der byzantinischen Beziehungen im Fundmaterial Ungarns, în Mitt. Arch. Inst., 14/1985, pp. 209-217.

[41]. SZÉKELY, Z., Adatok a Székelyföld népvápvandorláskorához, Sepsiszentgyörgy, 1945.

[42]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 252.

[43]. KISS, A., Op. cit.

[44]. RADOSLAV, D., LAZIN, G., Spada feudal timpurie de la Vetiş, în Studii şi Comunicări Satu Mare, 7-8/1986-1987, pp. 59-62.

[45]. Autorii menţionaţi în nota anterioară se contrazic în textul citat în privinţa definirii formei butonului. Acest element este numit "de formă sferoidală", pentru ca un rând mai jos să se spună că partea de jos a butonului este aproape dreaptă şi "de fapt între această parte a butonului şi gardă există un paralelism perfect", realitate usor observabilă dealtfel şi pe desenul bine realizat.

[46]. PETERSEN, J., Op. cit., pp. 138-167.

[47]. GEIBIG, A., Op. cit., p. 56 sqq, fig. 13.

[48]. RUTTKAY. A., Op. cit., p. 250 sq., p. 249: fig. 1.

[49]. KIRPICNIKOV, A.N., Op. cit., p. 5, Tab. I.

[50]. LEPÄAHO, J., Op. cit., pp. 9-13.

[51]. BAKAY, K., Op. cit., p. 168 sq.

[52]. Propunerea de datare în secolele XIII-XIV, oferită de prima publicare a spadei, (vezi mai sus notele 464-465) şi de încadrare în "grupul C" - Hoffmeyer, ni se pare cu totul nepotrivită şi în disconcordanţă cu exemplificările şi notele bibliografice aduse ca argument.

[53]. BAKAY, K., Op. cit., p. 169.

[54]. RUTTKAY, A., Op. cit., nr. cat., 49, 84, 89, cf. si: HRUBY, V., în Grossmähren, ein versunkenes Slavenreich im Lichte neuer Ausgrabungen, Berlin 1968, pp. 55-61, fig. 22.

[55]. BAKAY, K., Op. cit., p. 110 sqq.

[56]. KOVACS, L., Szablya-kard fegyverváltás, în A.É., 117/1990, pp. 39-45.

[57]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 264, fig. 19.

[58]. PINTER, Z. K., în Sargetia, XXV/1992-1994; a.a., în Forschungen, 37-2/1995; Cf. şi HEITEL, R.R., în Dacia NS, XXXVIII-XXXIX/1994-1995.

[59]. Mulţumim cu acest prilej autorilor săpăturii: D-lor Mircea Dan Lazăr şi Ioan Andriţoiu pentru informaţiile furnizate, precum şi D-nei Directoare Adriana Rusu Pescaru, care cu amabilitate ne-a pus la dispoziţie materialul arheologic existent în depozitul muzeului.

[60]. Amintim în acest sens: efigia lui Dedo de Wettin din catedrala de la Wechselburg (1230); statuia de donator a lui Wilhelm de Comburg din Domul de la Naumburg, (1255); relieful reprezentând pe Abraham şi Melchisedech din catedrala de la Reims (1251), sau piatra tombală a lui Eberhard I de Katzenelenbogen din biserica mănăstirii Eberbach (1311).

[61]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., pl.10. vezi şi pl. 14, 15, 16, 18, 19, 41, 46, 47.

[62]. DAVIDSON, H. R. E., The Sword in Anglo-Saxon England, Oxford 1962; HOFFMEYER, A.Bruhn de, Op. cit.; OAKESHOTT, R.E., Op. cit.; NICOLLE, D.C., Op. cit.

[63]. POPA, R., în Sargetia, IX/1972, pp.75-88. Vezi şi PINTER, Z., în Banatica, IX/1987, pp.363-367 sau în SCIVA, 2/1986, pp.184-188.

[64]. HOFFMEYER, A.Bruhn de, Op. cit., vol.I, p.36 sqq., şi pp. 186-187 (rezumat în limba engleză)

[65]. PETERSEN, J., Op. cit., pp. 158-167. Vezi în special fig.129 - spada de la Sandeherred.

[66]. BALINT, Cs., Die Archäologie der Steppe, Wien - Köln 1989, p.215, fig.112-1. Vezi şi BAKAY, K., în Acta. AASH., XIX/1967, p.168 sq., Pl.X, 1-4.

[67]. RADOSLAV, D., LAZIN, Ghe., în Studii şi Comunicări Satu-Mare, 7-8/1986-1987, pp. 59-62. Vezi şi mai sus observaţiile noastre de la notele 464, 465 şi 472.

[68]. HEITEL, R.R., în Dacia NS, XXXVIII-XXXIX/1994-1995, pp. 429-430. Atragem atenţia cu acest prilej, că probabil datorită unei regretabile greşeli de tipar, în fig. 16. a-b nu este reprezentată spada de la Deva aşa cum reiese din textul de la pagina 429 penultimul rând, ci două spade preluate după Petersen, cum corect se menţionează în legenda acestei ilustraţii.

[69]. FORRER, R., Op. cit., Leipzig, 1905, p. 115 sq.

[70]. HOFFMEYER, A. Bruhn de, Op. cit., vol.I, p.186 sq., pl.V-IX.

[71]. NADOLSKI, A., Studia nad uzbrojeniem plskim w X,XI a XII wieku, Lodz, 1954, p.28.

[72]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., p.82.

[73]. DAVIDSON, H.R.E., Op. cit., pl. VI-35.

[74]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., p.32.

[75]. GEIBIG, A., Op. cit., pp. 70-72, fig. 17.

[76]. ibidem, p.83 sq., fig. 48, 49.

[77]. ibidem, p.85. fig. 50.

[78]. Materialul arheologic descoperit împreună cu spada de la Deva, a generat numeroase discuţii, interpretări şi datări pentru că nu a fost publicat niciodată integral. Astfel M. Rusu aminteşteîn lucrarea colectivă Relations between the Autohtonous Population and the Migratory Populations on the Territory of Romania, Bucureşti, 1975, p. 210, necropola de la Deva ca făcând parte "probabil" din orizontul maghiar din prima jumătate a secolului al X-lea, pentru ca în nota 57 de la aceeaşi pagină spada să fie identificată drept "spadă carolingiană" şi să se remarce lipsa inventarului tipic maghiar din perioada migraţiei, respectiv caii şi aplicele motiv pentru care "nu este sigur că acest cimitir a aparţinut maghiarilor". Acelaşi autor, în mai noul volum colectiv Istoria României - Transilvania, I, Cluj-Napoca, 1997, p. 430, încadrează această necropolă între descoperirile de secol X-XI. K. Horedt publică în Siebenbürgen in Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 86, vârfurile de săgeţi, scăriţele de călărie un amnar, o cremene, o gresie pentru ascuţit arme, o brăţară şi un cercel, fără să amintească spada şi ca atare consideră că necropola de la Deva aparţine "grupului Cluj", deci orizontului vechi maghiar. R.R., Heitel menţionează în Dacia NS, XXXVIII-XXXIX/1994-1995, p. 429, pe lângă piesele deja amintite, craniu şi picioare de cal, o secure de luptă "care prin formă şi dimensiuni nu este exclus să provină din perioada avară", aplici de curea în formă de inimioară, vârfuri de săgeată bifurcate (în formde "Y"), un fragment dintr-o geantă de sabie, nasturi şi un inel de argint de factură bizantină şi observă diferenţe cronologice mari între piese, "ceea ce generează dificultăţi în interpretarea istorică a acestor descoperiri". Având în vedere faptul că prin anunţarea tardivă a descoperirilor, intervenţia muzeografilor deveni s-a făcut într-un moment în care nu mai erau posibile observaţii stratigrafice, ne punem întrebarea dacă nu cumva avem de-a face la Deva cu mai multe necropole suprapuse în acelaşi perimetru afectat de lucrările de construcţie? Sperăm ca cercetările viitoare să lămurească problemele legate de acest material pe cât de interesant pe atât de important.

[79]. PINTER, Z.K., LUCA, S.A., Necropola medieval timpurie de la Orăştie-"Dealul Pemilor - X2", în Corviniana - Acta Musei Corviniensis, I/1995, p. 18 sq, (M2/92 si M7/93).

[80]. Monumenta Germaniae Historica, XX, p.790.

[81]. PINTER, Z., în SCIVA, 2/1986, pp. 184-188; a.a., în Banatica, IX/1987, pp. 363-367.

[82]. Descoperitorul Damian Ionescu a adus piesa la Şcoala Generală Maru, de unde a fost donată Muzeului din Caransebeş.

[83]. RĂUŢ, O., IONIŢĂ, V., Studii şi cercetări de istorie si toponimie, Reşiţa, 1976 p. 52; cf. şi: IORDAN, I, Toponimia românească, Bucureşti, 1963, p. 64 sq.; HOREDT, K., Siebenbürgen im Fruhmittelalter, Bonn, 1981, p. 191.

[84]. Expresia aparţine lui Simion Bistrian din satul Măru.

[85]. SĂCARĂ, N., Permanenţă şi continuitate în Valea Bistrei, în Analele Banatului, Timişoara, 1981, p. 72.

[86]. Pe această cale ne exprimăm gratitudinea pentru sprijinul pe care regretatul Dr. Coriolan Răcăjdianu ni l-a acordat cu pasiune şi exigenţă profesională, în mai multe situaţii.

[87]. SCHULZE DÖRRLAM, M., Op.cit., pp. 9-34, cu bibliografia.

[88]. ibidem, p. 25, fig. 9.

[89]. ibidem, p. 30.

[90]. HOREDT, K., în Emlékkönyv Kelemen Lajos, Kolosvár, 1957, p. 335; a.a., Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 149, fig. 62-2; cf. şi HEITEL, R.R., în SCIVA, 46-1/1995.

[91]. HOFFMEIER, A. Bruhn de, Op. cit., pp. 12-18.

[92]. ibidem, II, Pl. VI-c.

[93]. ibidem, II, Pl. VI-e.

[94]. ibidem, II, Pl. VI-f.

[95]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., p. 24 sq, 31 sqq, 93, 113.

[96]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., pl. 4, 5.

[97]. BUCHAUSER, H., în Metallkunst, Berlin, 1982, p. 133 sq.

[98]. SKUBISZEWSKI, P., în Metallkunst, Berlin, 1982, pp. 256-261.

[99]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., p. 87.

[100]. Mulţumim cu acest prilej D-lui Florea Costea, coordonatorul cercetărilor arheologice, care ne-a pus la dispoziţie cu amabilitate piesa inedită.

[101]. HOFFMEYER, A. Bruhn de, Op. cit., pp. 37-42, Pl. IX-c,d,e.

[102]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 258.

[103]. HOFFMEYER, A.B., Op. cit., Pl. IX-e.

[104]. OAKESHOTT, Op. cit., p. 98.

[105]. BARLETT-WELLS, H., în Journal of the Arms and Armour Society, II-12/1958.

[106]. GEIBIG, A., Op. cit., p. 72 sq.

[107]. ibidem, Pl. 18 (Mühldorf), Pl. 33 (Seehausen), Pl. 44 (loc de descoperire necunoscut).

[108]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., p. 85, fig. 50; cf. şi RUTTKAY, A., Op. cit., p. 253, fig. 2.

[109]. PINTER, Z., în Sargetia, XXV/1992-1994, p. 238, fig. 3-d.

[110]. Informaţie amabilă Florea Costea.

[111]. RILL, M., în Forschungen, 26-2/1983, p. 81, fig. 1-2. Din păcate desenul butonului este inexact, reprezentarea frontală contrazicând-o pe cea laterală.

[112]. BARLETT-WELLS, H., în Journal of the Arms and Armour Society, II-12/1958, fig. 1.

[113]. POPA. R., în Sargetia, IX/1972, pp. 75-77; fig. 1.

[114]. HOREDT, K., în Emlékkönyv Kelemen Lajos, Kolosvár, 1957, p. 338; cf. si RILL, M., în Forschungen, 26-2/1983, p. 81 sq, fig. 2.

[115]. GEIBIG, A., Op. cit., p. 72 sq.

[116]. NÄGLER, T., Op. cit., cf. si HOREDT, K., Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986, p.158 sqq., 191 sq.; HOLBAN, M., Din cronica relaţiilor româno - ungare în secolele XIII-XIV, Bucureşti, 1981, pp. 9-49; NIEDERMAIER, P., Zur Siedlungsgeopgraphie und Siedlungsgeschichte Siebenbürgens în Zeitschrift für Siebenbürgische Landeskunde, IV-2/1988, pp.129-149; WAGNER, E., Geschichte der Siebenbürger Sachsen, Innsbruck, 1985, p. 15 sqq; NUSSBÄCHER, G., Aus Urkunden und Chroniken, Bukarest, 1981, pp. 11-39; ZIMMERMANN, H., în Siebenbürgen und seine Hospites Teutonici, Köln-Weimar-Wien, 1996.

[117]. Informaţie furnizată de Dl. Gheorghe Baltag, căruia îi mulţumim cu acest prilej pentru amabilitatea cu care ne-a oferit spre studiere materialul inedit.

[118]. DRAGOTĂ, G., PINTER, Z. K., Spadele medievale din colecţia Muzeului Ţării Făgăraşului, în Anuarul I.C.S.U., (sub tipar).

[119]. MĂTASĂ, C., ZAMOŞTEANU, I., în MCA, VII/1959, p. 347, Fig. 7.

[120]. ibidem., p. 346 sqq. Se pare că piesele fragmentare donate Muzeului Militar Central, (conform notei 2) s-au pierdut în timpul mutării muzeului în noul sediu. Spada descoperită întreagă, este expusă actualmente la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

[121]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., p. 89, fig. 56.

[122]. SZENDREI, J., Op. cit., p. 64, fig. 184.

[123] NAGY, G., Hadtörténelmi emlékek az azredéves kiállításon, în AÉ, 16/1896, p. 356 sqq.

[124]. FORRER, R., Schwerter und Schwertknauf, Leipzig, 1905, p. 17.

[125]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 259 sq.

[126]. ibidem.

[127]. RILL, M., în Forschungen, 26-2/1983.

[128]. PINTER, Z. K., ŢEICU, D., în Banatica, XIII/1995.

[129]. PINTER, Z., în Anuarul ICSU, I/1994; cf. şi HEITEL, R. R., în SCIVA, 46-1/1995.

[130]. ibidem.

[131]. PINTER, Z. K., ŢEICU, D., în Banatica, XIII/1995.

[132]. Informaţie amabilă Gh. Baltag.

[133]. PINTER, Z., în Anuarul ICSU, I/1994, p. 19; HEITEL, R. R., în SCIVA, 46-1/1995, p. 63.

[134]. ibidem.

[135]. PINTER, Z. K., ŢEICU, D., în Banatica, XIII/1995, pp. 251-262.

[136]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., p. 95.

[137]. ibidem, p. 114.

[138]. ibidem, p. 37.

[139]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 259.

[140]. Din păcate nu am avut acces la documentaţia de şantier şi ca atare nu cunoaştem contextul arheologic al acestei descoperiri.

[141]. Vezi mai sus, capitolul V-2.

[142]. Mulţumim pe această cale D-lui Petru Rogozea pentru sprijinul acordat.

[143]. RILL, M., în Forschungen, 26-2/1983,p. 82.

[144]. Conform relatării D-lui Dan Paul, de la laboratorul de restaurare metale al Muzeului Brukenthal, căruia îi mulţumim şi cu acest prilej pentru ajutorul acordat.

[145]. RILL, M., în Forschungen, 26-2/1983, nota 7.

[146]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., p. 96.

[147]. ibidem, p. 114, Pl. 11, 13.

[148]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 259 sq.

[149]. HOFFMEYER, A. Bruhn de, Op. cit., I, p. 185 sqq.

[150]. ibidem, II, Pl.XVII, XVIII, XIX.

[151]. VĂTĂŞIANU, V., Istoria artei feudale în Ţările Române, I, Bucureşti, 1959, p. 166, fig. 143.

[152]. PINTER, Z., TEICU, D., în Banatica, XIII/1995, p. 256.

[153]. PINTER, Z., în SCIVA, 4/1989, pp. 385-388; a.a., în Banatica, IX/1987, pp. 363-367.

[154]. Mulţumim pe această cale d-lui cercetător Petru Rogozea, care ne-a oferit piesa spre prelucrare şi publicare.

[155]. ALEXANDER, D. G., în WuK, 29-1/1987, p. 24; fig. 100, 101, 102, 103.

[156]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 260.

[157]. HOFFMEYER, A, Bruhn de, Op. cit., p. 21, pl. XIII-d.

[158]. ibidem, p. 20, pl. XIII-b.

[159]. GLOSEK, M., NADOLSKI, A., Op. cit., p. 34, tab. III fig. 10; p. 50, tab. XX fig. 59.

[160]. KIRPICNIKOV, A.N., Voennoe delo na Rusi, Moskva, 1966, tabl. X, fig 3.

[161]. ALEXANDER, D. G., în WuK, 27-2/1985, p. 81sqq.

[162]. ibidem, p. 87; fig. 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54.

[163]. DRĂGUŢ, V., în Buletinul Monumentelor Istorice, 2/1976, p. 11 sq; cf. şi BARTESCH, H., în Kirchliche Blätter, 8/1987.

[164]. HOLBAN, M., Op. cit., pp. 136-148.

[165]. POPA, R., Caransebeşul si districtul său medieval, în SCIVA, 40-4/1989.

[166]. RILL, M., în Forschungen, 26-2/1983, p. 82 sq.

[167]. HEITEL, R. R., SCIVA, 46-1/1995.

[168]. RILL, M., Forschungen, 2/1983, p. 82 sq.

[169]. Informaţie furnizată de D-l Lucian Chiţescu, căruia îi mulţumim cu acest prilej.

[170]. HEITEL, R. R., în SCIVA, 46-1/1995, p. 63.

[171]. HOFFMEYER, A, Bruhn de, Op. cit., I, p. 191.

[172]. GAIER, C., Quelques particularités de l'armament des chevaliers teutoniques dans le baillage de Germanie Inferieure aux XIVe et XVe siecles, în Fasciculi Archaeologiae Historicae, I/1986, pp. 27-33.

[173]. GLOSEK, M., NADOLSKI, A., Op. cit., p. 41, fig 33; p. 34, fig. 10; p. 50, fig 59.

[174]. KIRPICNIKOV, A. N., în WuK, 28-1/1986, p. 5 sqq; a.a., în Arheologia SSSR, 1985, p. 330.

[175]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., p. 100.

[176]. ibidem, p. 115.

[177]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 259 sq.

[178]. ALEXANDER, D. G., în WuK, 27-2/1985, p. 86; fig. 24, 29, 30.

[179]. Aducem cu acest prilej mulţumiri D-lui Doru Marta pentru ajutorul acordat.

[180]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., p. 118 sqq.

[181]. ibidem, p. 96.

[182]. ibidem, p. 63.

[183]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 260.

[184]. ALEXANDER, D. G., în WuK, 27-2/1985, p. 81 sqq.

[185]. ibidem, p. 86 sq; fig. 32, 37, 38, 39.

[186]. COSMA, A., PINTER, Z. K., în Anuarul I.C.S.U., 2/1995.

[187]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., p. 129 sqq.

[188]. GLOSEK, M., NADOLSKI, A., Op. cit., p. 34;Tab III, p.41; Tab. XI, p.43; Tab. XII. Cf. şi GLOSEK, M., KAJZER, L., NADOLSKI, A., Bron sredniowieczna z ziem polskich, Lódz, 1978, Tab. 20-21.

[189]. RUTTKAY, A., în Slov. Arch., XXIII-1/1975, p.148, p.165: Pl.13-4; XXIV-2/1976, p.259 sq. (Typus XVII).

[190]. LUGOSI, J., TEMESVARY, F., Op. cit., fig. 11, 13, 14. Cf. şi, NICOLLE, D. C., Op. cit., p.685, 938, 944.

[191]. KIRPICNIKOV, A. I., MEDVEDEV, A. F., în Arheologia SSSR, Moskva, 1985, p. 330, Tab. 118-8. (tip.VI).

[192]. ALEXANDER, D. G., în WuK, 27-2/1985, p. 81 sqq., fig. 13,14,15, 16. (group IV).

[193]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., pp. 58-65, p.64 fig.38.,

[194]. ibidem, Pl. 25.

[195]. DIETERS, F., Die englischen Angriffswaffen zur Zeit der Einführung der Feuerwaffen, Heidelberg, 1913, p. 87 sqq.

[196]. DEMMIN, A., Op. cit., pp. 710-721. Cf şi BLAIR, C., Op. cit., pp. 5-12; "The Post-Medieval Sword".

[197]. POST, P., Das Kostüm und die ritterliche Kriegstracht in deutschen Mittelalter, von 1000 bis 1450, Berlin, 1939, p. 68 sqq.

[198]. NORTH, A., Op. cit., p.7.

[199]. ibidem, p. 9.

[200]. OAKESHOTT, R. E., Op. cit., p. 118 sqq.

[201]. AMLACHER, A., Urkundenbuch zur Geschichte der Stadt und des Stuhles Broos bis zum Uebergang Siebenbürgens unter Erbfürsten aus dem Hause Oesterreich (1690) în Archiv des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, Bd.15/1879,p.186 sq doc. 25; 28.

[202]. ibidem, p. 194 sqq.

[203]. HOREDT, K., Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 80 sqq.

[204]. KOVACS, I., A kolosvári Zápolya-Utcai magyar honfoglaláskori temetö, în Közlemények az Erdélyi Nemzeti Můzeum Érem- es Régiségtárából, II-1/1942, pp. 85-115; cf. si: LASZLO, Gy., A honfoglaló magyarok müvészete Erdélyben, Kolozsvár, 1943, p. 8 sq. Descoperiri asemănătoare s-au mai făcut în acelaşi perimetru în anii 1984 si 1985, cu prilejul unor săpături de salvare. Din păcate la materialele încă inedite descoperite cu acest prilej printre care şi săbii nu am avut acces decât limitat, respectiv prin comunicarea prezentată de D-na Ioana Hica-Cîmpeanu la Sesiunea Naţională de Rapoarte de la Timişoara în numele colectivului din care au mai făcut parte şi Constantin Pop şi Petre Iambor. Regretăm că materialul arheologic propriu zis, păstrat la Muzeul de Istorie a Transilvaniei, nu ne-a fost accesibil.

[205]. HOREDT, K., Op. cit., p. 82; a.a., Untersuchungen zur Frühgeschichte Siebenbürgens, Bukarest, 1958, p. 139 sq.

[206]. DORNER, E., în MCA, IX/1970, pp. 447-449.

[207]. KOVACS, I., Op. cit., p. 96, pl. II-1.

[208]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 288; vezi si fig. 31.

[209]. KIRPICNIKOV. A.N., în WUK, 28-1/1986, p. 17 sq, pl. V.

[210]. KOVACS, I., Op. cit., p. 102 sq., pl. IV-1.

[211]. RUTTKAY, A., Op. cit., p. 288; vezi şi fig. 31.

[212]. KIRPICNIKOV, A.N., în WUK, 28-1/1986, p. 18 sqq, pl. VI.

[213]. PINTER, Z.K., în Forschungen, 37-2/1995; a. a., în Sargetia, XXV/1992-1994.