SPADA ŞI SABIA MEDIEVALĂ �N TRANSILVANIA ŞI BANAT

(SECOLELE IX-XIV)

 

German Abstract: Mittelalterliche Schweter und S�bel in Siebenb�rgen und im Banat (9. bis 14. Jahrhunderts)

 

Cuprins

Home

Autor: ZENO-KARL PINTER.

ISBN 973-98446-2-6, Editura BANATICA, Reşiţa 2001.

� copyright: ZENO-KARL PINTER

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean �n Context European (IPTCE)

 

 

V. Făurirea, folosirea şi evoluţia spadei şi sabiei medievale

 

Este foarte greu de stabilit pentru aceste categorii de armament, �n ce măsură evoluţia lor a fost determinată de dezvoltarea procedeelor tehnice de făurire sau de modul practic de m�nuire, de folosire a lor �n luptă, sau de complexitatea şi eficienţa echipamentului defensiv pe care trebuiau să �l �nfrunte, care a fost factorul primordial, căci după toate aparenţele avem de-a face cu o permanentă interdependenţă şi determinare reciprocă. Strategia şi tactica militară a unei epoci poate influenţa armamentul epocii respective, dar de asemenea apariţia unor arme calitativ superioare poate duce la modificări �n modul de luptă şi implicit, la schimbări �n concepţia tactică. De asemenea apariţia unui echipament defensiv mai eficient poate determina perfecţionarea armelor ofensive, dar reciproca poate fi chiar mai plauzibilă. Raportul dintre armele ofensive şi cele defensive a fost poate cel mai activ factor �n evoluţia ambelor categorii, �n general fiind sesizabil, cel puţin pentru epoci mai noi şi mai uşor accesibile documentar, un oarecare avans al elementului ofensiv. Astfel se poate afirma cu siguranţă că a apărut mai �nt�i tunul şi apoi sistemul de fortificare bastionară de tip Vaubain, mai �nt�i glonţul şi mult mai t�rziu vesta antiglonţ, sau mai �nt�i aviaţia şi doar mai apoi artileria antiaeriană, exemplele put�nd fi continuate.

Revenind la armamentul evului mediu, informaţia mult prea săracă, ne determină să abordăm toţi aceşti factori �n mod unitar, fără să �ncercăm stabilirea unor impulsuri iniţiale, să privim toate influenţele asupra categoriilor alese ca rezultat al unui complex de interacţiuni şi determinări reciproce.

 

1. Făurirea

Producerea spadelor şi a săbiilor, reprezenta o muncă de fierărieextrem de pretenţioasă şi specializată, ce necesita numeroase cunoştinţe de metalurgie a fierului, de la reducerea minereului p�nă la obţinerea aliajului adecvat cerinţelor şi solicitărilor cărora trebuia să le răspundă arma finită.[1]Partea cea mai greu de realizat la aceste arme, era cu certitudine lama, care trebuia să fie de duritate mare dar nu casantă, elastică şi rezistentă la lovirea din diferite unghiuri. Toate acestea se puteau realiza destul de uşor pe un v�rf de lance sau săgeată, pe un bolţ de arbaletă, pe o secure de luptă sau pe un pumnal, unde părţile active sunt mici faţă de volumul total al armei. Spre deosebire de gladiusul roman, cu lama scurtălată şi masivă, �n cazul spadei şi sabiei medievale, lama trebuia, pe l�ngă calităţile amintite ceva mai sus, să fie lungă, zveltă şi uşoară, ceea ce se putea realiza mai ales prin �mbunătăţirea calitativă a materialului folosit şi mai puţin prin adaptarea cantitativă a formei.

�n Rom�nia, datorită mai mult lipsei de �nzestrare tehnică adecvată dec�t datorită dezinteresuluicercetătorilor, s-au făcut mult prea puţine analize metalografice complexe pe arme medievale, deşi asemenea analize reprezintă singura cale de clarificare a amănuntelor constructive ale acestor piese. Una dintre puţinele exceptii �n acest sens o constituie spadele medievale din colecţia Muzeului Brukenthal[2], dar acest eşantion redus, nu poate fi luat drept reper concludent pentru modul de făurire a complexului armelor medievale produse sau păstrate �n Transilvania. Din acest motiv, suntem nevoiţi să apelăm la lucrările de metalografie elaborate �n străinătate, pe baza analizelor efectuate pe un număr important de arme europene şi orientale.[3] Putem �n acest fel constata, pentru perioada cuprinsă �ntre antichitatea t�rzie şi miezul evului mediu european, c�teva procedee tehnice de bază folosite �n producerea pretenţioaselor lame de spade şi săbii şi bazate pe combinaţia dintre fierul bogat şi oţelul sărac �n carbon. O asemenea combinaţie a dus la aşa-numitul "oţel de Damasc", ce �ntrunea toate calităţile necesare; tăria fontei şi elasticitatea oţelului.[4]

Primele dovezi clare ale combinaţiei de fier şi oţel �n lama spadelor, ni s-au păstrat din mediul franc merovingian. Nu este exclus ca această tehnologie să fi fost cunoscută şi de către romani, dar armele romane păstrate, sunt atăt de corodate, �nc�t nu li se mai poate analiza structura metalografică.[5] Cert este că �ncă din secolul al VI-lea, �n zona renană existau c�teva ateliere specializate �n producerea lamelor de spade,[6] ce �şiexportau produsele p�nă �n lumea vikingilor,[7] a slavilor de răsărit[8], a maghiarilor[9] şi foarte probabil �n Transilvania, aşa cum se poate bănui pe baza unei lame damascinate păstrate �n Muzeul Unirii din Alba Iulia[10]. Faptul că aceste ateliere produceau numai lamele, este demonstrat prin descoperirea �n Peninsula Scandinavică a unor spade cu inscripţie - marcă de atelier;de certă provenienţă francă, dar cu m�nerul, garda şi butonul de clară lucrătură nordică[11], ca şi prin descoperiri similare din Rusia[12]. Renumele de care au ajuns să se bucure lamele renane a depăşit p�nă �n secolul al X-lea chiar limitele geografice ale Europei, fiind lăudate chiar �n lumea arabă de Al Biruni (973-1098), pentru calităţile lor deosebite.[13]Motivul pentru care lamele făurite �n ateliere de pe cursul mijlociu al Rinului erau at�t de apreciate, rezidă �n procedeele tehnice folosite de fierarii din Francia Merovingiană �n realizarea deja amintitei combinaţii fier - oţel cunoscută şi ca "damascinare mecanică" sau "sudată".[14] Meşterii renani foloseau drept materie primă f�şii din fier bogat şi oţel sărac�n carbon, pe care le suprapuneau alternat şi le sudau apoi prin batere la cald �ntr-o bară de secţiune rectangulară. Se exploata �n acest fel calitatea majorităţii metalelor, de a difuza unele �n altele, �n stare de incandescentă. Aceste bare erau apoi forjate pentru eliminarea fixării particulelor de zgură, răsucite, �ndoite, torsadate, şi din nou forjate �n bare. Trei p�nă la patru asemenea bare erau apoi suprapuse sau �mpletite şi forjate din nou �n ceea ce va constitui miezul viitoarei lame de spadă, după cum s-a demonstrat prin metoda experimentală; (pl. 21-a).[15] Sunt cunoscute trei feluri sau metode de damascinare mecanică: cea totală, cea lamelară şi cea aplicată, zisă şi "damascul furniruit", diferenţiate de felul �n care acest miez era integrat lamei;[16] (pl. 21-b). �n cazul damascinării totale, pe acest miez se sudau apoi, pe ambele părţi, tăişurile din oţeldur, �mbogătit �n carbon, iar apoi de cele mai multe ori se placau cu oţel mai moale, cu conţinut de carbon sub 0,5 %. Damascinarea lamelară implica alternarea unor bare damascinate cu un miez de oţel, iar prin "furniruire", pe o lamă simplă se aplicau prin batere pe cele două feţe f�şii damascinate, diferenţele de calitate �ntre cele trei metode nu sunt majore iar sesizarea lor este posibilă doar prin analiză metalografică.Pe partea centrală a unor asemenea spade, după şlefuire şi lustruire, apărea un model neregulat, din linii curbe, �mpletite asemănătoare oaselor de peşte şi cercuri concentrice, asemănător unui furnir de lemn foarte noduros.[17] Aceste modele, constituiau o dovadă pentru armele de exceptională calitate fiind de obicei accentuate prin gravare mecanică, corodare controlată cu ajutorul unor acizi[18] sau prin �ntărirea contururilor cu infuzii de metal nobil.[19] Din relatările lui Cassiodor, aflăm despre astfel de lame ce distrug orice coif sau armură, c�nd regele Teodoric (493-526) mulţumeşte regelui vandal Thrasamund pentru spadele dăruite, lăud�nd luciul uniform al lamelor şi culorile pe care le joacă modelul �nc�lcit din şanţul lamei şi subliniind că el ştie să aprecieze adevărata valoare a unei spade după calitatea lamei şi nu după ornamentele aurite ale m�nerului şi tecii.[20] Şi călugărul cronicar din St. Gallen descrie o scenă, �n care �mpăratul Ludovic Germanicul (843-876) �ncearcă nişte spade �ndoind lama p�nă ce v�rful a atins m�nerul, pentru ca apoi lama să revină imediat la poziţia iniţială.[21] Prestigiul de cate s-au bucurat vreme �ndelungată �n Europa piesele realizate prin damascinare mecanică reiese din numeroasele �ncercări de imitare a modelelor renane timp de multe secole, şi �n spaţii geografice �ntinse.[22] Figurarea pe lame a modelelor france persistă chiar p�nă �n epoca modernă şi chiar şi după ce procedeele metalurgiei moderne au reuşit să obţinăoţeluri aliate, mult superioare, pe cale industrială. Astfel armurerii prestigioase ca cele de la Clouet (Franta), Trivelli (Italia) sau Solingen (Germania), producdin secolul al XIV-lea şi p�nă �n epoca modernă spade şi săbii pe a căror lame sunt imprimate prin laminaremodele imit�nd pe cele merovingiene.[23]

Cu sigurantă meşterii fierari merovingieni nu numeau metoda lor de prelucrare a lamelor "damascinare", şi este interesant că adevăratele spade şi săbii "de Damasc" nu au fost produse pentru prima oară �n vestitul centru comercial sirian, ci mult mai probabil �n India sau Persia, Damascul prelu�nd doar mai t�rziu acest meşteşug, iniţial fiind doar locul de unde le aduceau negustorii �n Europa.[24] Meşterii armurieri din orient, au folosit tot combinaţia fier - oţel pentru realizarea unor lame cu calităţi deosebite, dar aliajul se obţinea pe cale chimică şi nu mecanică, aşa-zisa "damascinare turnată"[25]. Rezultatul era �n mare măsură acelaşi, iar mărturii despre lame orientale damascinate pe cale chimică există din secolul VI.[26] Lamele orientale prezintă un conţinut relativ mare de carbon; 1,3 p�nă la 2 % şi cu toate acestea nu sunt casante, deoarece răsp�ndirea acestui element se face uniform, �n două faze. �n prima fază, la reducerea minereului de fier, se obţinea prin �mbogăţirea excesivă cu monoxidul de carbon emanat de cărbunele de lemn, un oţel poros extrem de dur, care �n a doua fază, era impregnat, �n stare solidă, cu fier fluid, sărac �n carbon, care are un punct de topire cu 300�C mai cobor�t.[27] Prin această metodă, lamele orientale aveau pe toată suprafaţa aceeaşi structură, (pl. 26) fiind mai viabile şi mai elastice. Ca şi �n cazul lamelor france, modelul damascinat era scos �n evidentă �n special prin corodare superficială cu substanţe slab acide ce afectează mai mult fierul moale. Acest material uşor acid-coroziv, era numit �n lumea arabă "Zag", fiind o pastă compusă din lut, gips, sulfaţi şi oxizi de fier şi magneziu şi substanţe alkaline �n procente riguros stabilte, cu care se "�mpacheta" lama �nainte de şlefuire şi lustruire.[28] Procedeul a rămas �nsă p�nă �n secolul XIX, un monopol al lumii musulmane, fierarii europeni continu�nd să practice şi să perfecţioneze metoda mecanică, deşi deja la �nceputul secolului XVI, Gheorg Agricola (1494-1555), descrie �n a sa lucrare "De re metallica", procedeul "�mbibării" oţelului poros cu fier moale, fără topirea celui dint�i.[29]

Perfecţiunea absolută �n ceea ce priveşte obţinerea pe cale mecanică a aliajului de lamă, au atins-o �nsă �n Japonia medievală făuritorii de săbii de samurai. Aceştia stăp�neau �n secolul al VII-lea, nu numai tehnologia obţinerii unor aliaje fier - oţel bine omogenizate, ci şi metode de tratare termică parţială, şlefuire şi lustruire, ce duceau la rezultate situate la limita superioară aposibilului tehnic.Se folosea o singură bară, din fier relativ moale şi săracă �n carbon, care era de zeci de ori pliată şi apoi din nou forjată la forma iniţială. Spre deosebire de franci, niponii nu căutau să elimine cu totul zgura, ci dimpotrivă, se urmărea menţinerea şi fixarea ei, desigur �n cantităti bine controlate şi omogen răsp�ndite �n structura metalului. Luptătorii şi meşterii japonezi, au constatat probabil după lungi experienţe, ceea ce a reuşit să clarifice abia de cur�nd metalografia , şi anume că o lamă ce conţine particule de zgură este mai uşor de m�nuit, deoarece acestea măresc frecarea interioară şi ca atare micşorează vibratia lamei.[30] Acest nucleu era prins apoi �ntr-o tablă �n formă de "V" care constituia feţele viitoarei lame şi care se făurea separat, din benzi de oţel şi fier, ce se pliau de 20 de ori �n cruce, se sudau şi se forjau din nou, obţin�ndu-se astfel un laminat din 220 straturi, adică; peste 1.000.000. La o grosime de 5 mm a laminatului, �nseamnă că un strat cuprindea doar cca. 40 de atomi de fier. O lamă astfel realizată, era apoi "�mpachetată" �ntr-o pastă de ceramică �n amestec cu praf de piatră şi cărbune, care după uscare, se �nlătura doar �n zona tăişului. Astfel preparată, lama era adusă din nou la incandescenţă şi apoi cufundată brusc �n apă, obţin�ndu-se călirea tăisului şi răcirea �nceată a restului lamei. Ultima operaţiune era ascuţirea şi şlefuirea cu mare grijă a lamei, p�nă se ajungea la suprafeţe perfect netede, dar niciodată lucioase, ci uşor mate.[31] (pl. 26).

Desigur metodele descrise anterior, at�t pentru spaţiul european, c�t şi pentru cel al orientului apropiat sau extrem, reprezintă tehnologiile "de v�rf", pe l�ngă care persistă şi metode mai simple şi cu rezultate mai modeste, la �ndem�na oricărui fierar de atunci sau de acuma. �n Transilvania, cunoaştem doar dintr-o descoperire arheologică �nt�mplătoare de la sf�rşitul secolului trecut unele piese, ce par să provină dintr-un atelier de fierar, ce producea spade �n secolul XIII, la Şelimbăr.[32] Metodele folosite aici s-au dovedit a fi fost foarte simple, lamele fiind prelucrate prin forjare, aşa cum demonstrează intruziunile lenticulare de impurităţi orientate �n sensul baterii, observate la analiza microscopică. După această prelucrare, lama a fost supusă unor tratamente termice, sau căliri succesive, �nsă �ncălzirea excesivă a dus la sărăcirea �n carbon a părţilor active şi prin aceasta la obţinerea unei durităti reduse, de numai 220 HV0,1.[33] Şi analiza celuilalt fragment de lamă a dus la aceleaşi concluzii, �nregistr�ndu-se chiar o duritate mai scăzută de numai 200 HV0,1, ceea ce pare să demonstreze că fierăria de la Şelimbăr, nu era specializată �n producţia de arme, fapt demonstrat dealtfel şi de celelalte piese descoperite, �n majoritate unelte agricole şi meşteşugăreşti. Că �n acelaşi spaţiu geografic se produceau şi spade cu lame mai bine călite, o demonstrează analizele efectuate pe celelalte spade din colecţia Muzeului Brukenthal, lama de la Vurpăr de exact aceeaşi factură tipologică cu cea din Şelimbăr, dezvăluind o tărie de 600 HV0,1.[34]

Indiferent de calitatea ei, o lamă pentru a putea fi folosită, trebuia prevăzută cu gardă, m�ner şi buton. Dintre aceste părţi componente ale armei, m�nerul este �n marea majoritate a cazurilor prelucrat din aceeaşi bară de metal cu lama şi �n prelungirea acesteia[35]. Celelalte piese componente puteau fi din acelaşi metal ca lama, desigur fără tratări speciale sau mai rar, din metale neferoase, �n special bronz[36]; (pl. 17-f). Metale nobile sunt folosite mai mult pentru ornamentarea prin placare a butoanelor şi gărzilor �n cazul armelor de ceremonie sau paradă[37] (pl. 22-a). Pe anumite arme din perioada migraţiei popoarelor, �n special pe aşa-numitele "spatha", se �nt�lnesc şi m�nere prevăzute cu gardă şi buton şi realizate cu totul din os, lemn sau corn[38]; (pl. 22-b).

Pentru perioada secolelor IX-XIV, sunt cunoscute două moduri de fixare a acestor părţi componente pe lamă; prin batere la cald şi prin nituire. Baterea la cald, implică de regulă făurirea din acelaşi metal şi �n acelaşi atelier a tuturor părţilor componente ce trebuiau să se potrivească perfect pe locul �n care urmau să fie montate[39]. Sunt �nsă cunoscute şi cazuri �n care butonul sau garda ce nu se potriveau exact pe m�ner, au fost "�mpănate" cu bucăti de fier[40]. Aceste cazuri pot ridica dealtfel din nou �n discuţie problema, dacă lamele se făureau separat de elementele m�nerului[41]�n cazul gărzii astfel fixate, orificiul de prindere era lărgit �m partea dinspre lamă p�nă la lăţimea umerilor acesteia, pe care �i cuprindea �n grosimea sa şi �ngustat spre m�ner. Astfel concepută, garda era �ncălzită p�nă la incandescenţă şi bătută pe lama şi m�nerul rece. Prin răcire şi contractare, garda se str�ngea pe m�ner şi lamă, făc�nd aproape imposibilă detaşarea ei �n luptă. �n acelaşi fel se monta apoi butonul.[42] Nituirea este �n general o metodă mai puţin sigură de fixare, fiind folosită mai ales �n cazul �n care garda şi butonul nu se fabricau �n acelaşi atelier cu lama. Această situaţie se �nt�lneşte mai frecvent la spadele de provenienţă francă sau vikingă[43]. La aceste arme, gărzile bogat ornamentate erau prevăzute de obicei cu orificii mai mari, ce se potriveau pe orice lamă, iar spaţiul rămas liber după fixarea prin nituire, se umplea cu chit[44]. La fel se proceda şi cu butoanele, făurite de obicei din două părţi; o placă de fixare pe m�ner, şi o "coroană" ce se prindea prin nituire pe placă; (pl. 22). Această placă, prevăzută cu un orificiu central, era aşezată pe capătulm�nerului şi bătută, p�nă era străpunsă. Apoi se bătea capătul m�nerului p�nă se �ngroşa şi nu mai permitea detasarea. Pe placa astfel fixată se nituia apoi coroana butonului, goală �n imterior sau umplută cu chit.[45]

M�nerul, partea cuprinsă �ntre gardă şi buton, era �nmănuşat �n evul mediu, cel mai frecvent prin �nfăşurare cu piele sau material textil, aşa cum s-a păstrat pe unele piese p�nă �n zilele noastre[46] sau cum se poate vedea cu uşurinţă pe numeroase reprezentări din arta figurativă medievală[47]; (pl. 23). O altă modalitate o reprezenta "bobinarea" m�nerului cu s�rm� din metal nobil, aur sau argint, fie direct pe fier, fie peste o �nfăşurare iniţială din piele sau placare cu lemn[48]; (pl. 23). Mai rar, m�nerele de spade erau �nmănuşate prin nituirea pe feţele laterale a unor plăcute din lemn, os, corn, fildeş sau metale neferoase, exemple ale acesei practici fiind mai puţin frecvente at�t pe materiale păstrate[49], c�t şi �n reprezentările de arme din arta figurativă[50]; (pl. 23). Metoda placării este mai răsp�ndită pe săbii, al căror m�ner curbat se preta mai puţin la �nfăşurare[51].

 

2. M�nuirea şi raportul cu echipamentul defensiv

 

Cu montarea gărzii, a butonului şi cu �nmănuşarea m�nerului, procesul de fabricaţie al spadei sau sabiei medievale, era �ncheiat iar arma putea fi folosită �n luptă. Eficienţa cu care aceste arme puteau fi folosite, nu depindea numai de calitatea lamei, ci şi de modul �n care o asemenea lamă putea fi m�nuită. Manevrabilitatea spadei şi sabiei medievale depindea �n mare măsură de echilibrare, de felul �n care era repartizat centrul lor de greutate. Echilibrarea spadelor s-a făcut diferit de la o perioadă la alta depinz�nd mai ales de tehnica de luptă şi de echipamentul defensiv folosit. Acesta este şi motivul pentru care orice apreciere referitoare la modul de folosire a acestor piese de armament, necesită o analiză a evoluţiei şi permanentei adaptări a formelor constructive, �n funcţie de tacticile militare şi de echipamentele defensive specifice unor grupuri de populaţii sau unor etape distincte ale epocii medievale.

Epoca migraţiei popoarelor şi evul mediu timpuriu sunt caracterizate �n plan militar prin tranziţia nucleului armatelor, de la infanteria grea a antichitătii greco - romane grupată �n falangă sau legiune, spre trupa combinată de cavalerie şi infanterie mai puţin organizată, dar foarte mobilă a migratorilor germanici. Populaţiile germanice folosesc ca arma ofensive pentru lovit "spatha",o spadă lungă cu două tăişuri şi "saxul", o armă cu un singur tăiş, dar dreaptă şi relativ scurtă.[52] Cele două arme se pare că erau purtate simultan, după cum rezultă din deja amintitul poem "Waltari" [53]. Şi luptătorii din armata bizantină erau dotaţi cu două arme ofensive de lovit: un gladius mare numit spatha şi unul mic, numit semispatha; după cum ne informează mai multe izvoare [54]. Arma de bază a epocii era totuşi spatha lungă, saxul sau semispatha, fiind folosite mai ales c�nd prima se rupea, sau era pierdută, situaţie bine descrisă �n acelaşi poem al lui Walthari[55]. Lama lungă a spathei, cu toate prelucrările pretenţioase amintite mai sus, era destul de sensibilă şi se pare că se rupea destul de des, c�nd se bara cu ea lovitura altei arme ofensive[56]. Din acest motiv, �n evul mediu timpuriu, spadele nu se loveau unele de altele, ci lovitura de spadă ori se eschiva, ori se bara cu scutul. Nu cunoaştem nici o reprezentare din perioada secolelor V-XIV, �n care să apară luptători cu spadele �ncrucişate, iar �n poemele germanice ciocnirea a două spade se soldează de obicei cu ruperea uneia dintre ele[57]. Această situaţie este normală, căci spadele medieval timpurii erau arme pentru lovit, iar �ncrucişarea spadelor şi dezvoltarea artei scrimei este legată de apariţia, ceva mai t�rzie, a armelor pentru lovit şi �mpuns.

Categoria armelor pentru lovit, medieval timpurii, se caracterizează prin plasarea centrului lor de greutate, pe lamă, de la mijloc spre v�rf. Aceasta se realiza printr-un m�ner scurt, o gardă mică şi un buton foarte uşor, gol �n interior[58]. Spadele astfel realizate, dezvoltau o uimitoare forţă de lovire, antrenată din umărul luptătorului şi fără prea multe posibilităţi de manevră din �ncheietura m�inii, datorită greutăţii lamei. Lupta cu asemenea spade solicita stabilitatea luptătorului pe picioare, at�t pentru a nu se dezechilibra �n timp ce lovea, c�t şi pentru a se putea feri de năprasnicele lovituri ale căror efecte au putut fi sesizate arheologic pe craniul de la Wien-Leopoldau[59]; (pl. 25). Din acest motiv, spadele din această categorie cunosc cea mai largă răsp�ndire �n perioada secolelor V-VIII, la populaţiile germanice, mai cu seamă �n lumea nordică, unde folosirea lor se prelungeşte p�nă �n secolul al X-lea la navigatorii vikingi sau varegi şi mai puţin la populaţiile care �şi bazau forţa militară pe cavalerie[60]. Călăreţii stepelor euro-asiatice, care �şi fac apariţia �n istoria Europei cu �ncepere din secolul al V-lea, folosesc arme mai uşor de m�nuit din şaua calului, cu centrul de greutate plasat tot pe lamă, dar �n porţiunea acesteia cuprinsă �ntre mijloc şi m�ner. Acestea sunt piese uşoare, fie spade cu două tăişuri dar cu lama mai zveltă şi m�ner ceva mai lung, fie săbii cu un singur tăiş, drepte sau uşor curbate,a căror eficienţă nu este diminuată prin scăderea greutăţii, aceasta fiind compensată de lovirea de la �nălţimea şi din viteza calului.[61]

�ncep�nd cu secolul al VIII-lea, �n raportul de forţe din Europa intervin importante schimbări, ce vor avea repercusiuni �nsemnate �n domeniul militar şi al �narmării. �n faţa pericolului arab, viking şi avar, se impune cavaleria grea a francilor carolingieni, ce va deveni pentru tot restul evului mediu forma de bază a organizării armatelor europene. �n acest context, spada medievalăseva transforma adapt�ndu-se noilor cerinţe ale luptei de cavalerie. �ntr-o primă etapă, cuprinsă �n linii mari �ntre secolele IX-XI, centrul de greutate al acestor arme, se mută dinspre mijlocul lamei, spre zona gărzii, prin modificarea părţilor componente ale m�nerului. Astfel, garda se lungeşte, iar butonul uşor este �nlocuit de unul masiv şi greu, care prin contrabalansare uşurează manevrarea spadei din �ncheietura m�inii. Prin această modificare nu se atenua forţa de lovire, dar se evita dezechilibrarea călăreţului şi se mărea precizia de lovire. Aceste spade, numite după curentul cultural cu care folosirea lor se suprapune �n linii mari cronologic; "spade romanice"[62], răm�n �n continuare arme �n exclusivitate pentru lovit, lama lor av�nd tăişurile paralele iar v�rful rotunjit. Astfel construite, spadele romanice, cu m�ner pentru o m�nă erau perfect adaptate şi echipamentului defensiv al epocii, format din scut şi coif din fier iar armură din piele groasă placată cu ţinte de metal, sau din cămaşe din zale de s�rmă �mpletită, din inele sau solzi metalici.[63] Lovirea cu aceste spade se făcea �n principal tot cu braţul �ntins, din umărul luptătorului, iar din �ncheietura m�inii făc�ndu-se doar dirijarea, eventual şi cu degetul arătător �ndoit pe gardă[64]; (pl. 28).

�n aceeaşi perioadă, �n spatiile răsăritene ale continentului, prin apariţia maghiarilor, purtători ai modului de luptă caracteristic tuturor nomazilor de stepă; cavaleria uşoară, �nt�lnim frecvent arma specifică acestei forme de organizare militară: sabia uşor curbată, cu un singur tăiş şi cu m�nerul �nclinat la cca. 20� faţă de mediana lamei. Această armă c�ntăreşte �n general pe jumătate c�t spadele romanice contemporane, adică cca. 0,5 kg, fiind astfel foarte uşor de m�nuit, dar forţa ei de lovire este eficientă doar �mpotriva unui luptător fără echipament defensiv greu. De fapt eficienţa acestei arme nu se bazează, ca �n cazul spadei, pe forţa de lovire, ci datorită curburii lamei, sabia provoacă tăieturi prin tragerea tăişului pe suprafaţa de impact. Altfel spus, spada despică iar sabia taie. Dacă o spadă ce culisează pe axul gărzii, dezvoltă �n cădere liberă o forţă de lovire de 6,39 Nm (Newton-metru), sabia reuşeşte �n aceleaşi condiţii doar performanţa de 2,69 Nm.[65]; (pl. 29-a; 1=sabie, 2=spadă). Acesta trebuie să fie şi motivul renunţării, pentru moment la această armă, după primele confruntări ale maghiarilor cu cavaleria grea a ottonienilor şi după creştinarea şi �nchegarea regalităţii de tip feudal, care �ncearcă cu ajutor papal şi german "integrarea" �n structurile militare central europene.[66] Spunem pentru moment, deoarece �n adaptarea la tactica de luptă a inamicului, popoarele din Europa Centrală şi de S.E., vor reveni la sabie din secolul al XV-lea, de�ndată ce principalul inamic al zonei devine Imperiul Otoman. Se observă chiar o interesantă �ncercare de combinare a spadei cu sabia �n aşa-numita "sabie spadă", - "S�belschwert",sau "paloş" - cu lamă dreaptă şi grea de spadă, şi m�ner de sabie, formă ce se va perpetua p�nă �n epoca modernă[67]; (pl. 29-b).

�ntorc�ndu-ne la spada cavalerească a mediului occidental, putem observa o evoluţie continuă generată de evoluţia echipamentului defensiv, �n special a armurii. �ncă �ncep�nd cu secolul XIII, se produce "ascuţirea" v�rfurilor de spade ca şi lungirea şi �ngustarea spre v�rf a lamelor. Pentru a evita ruperea acestor lame mai zvelte, ele sunt �ntărite cu şenţuiri mediane mai profunde dec�t cele ale spadelor pentru lovit, (K�hlung) numite şi şanţuri pentru scurgerea s�ngelui (Blutrinne) sau cu nervuri mediane. Garda se lungeşte revenindu-i acuma nu numai rolul de a �mpiedica alunecarea m�inii spre tăişurile lamei, ci şi un rol defensiv de protecţie a pumnului luptătorului. Lungirea m�nerului permite eventual o cuprindere cu o m�nă şi jumătate, iar butonul devine şi mai greu, făc�nd ca centrul de greutate să cadă pe lamă, foarte aproape de gardă. Răsp�ndirea rapidă a acestor spade "pentru lovit şi �mpuns" sau "gotice"[68], trebuieşte pusă �n legătură cu apariţia unor cămăşi de zale din s�rmă �mpletită tot mai complicat şi �n r�nduri tot mai dese, cum se observă pe reprezentări ale artei figurative (pl. 29-c, pl. 10), dar mai ales cu primele platoşe din plăci metalice; (pl. 11). �mpotriva acestor armuri, lovirea cu o singură m�nă devenise insuficientă, �n plus fiind necesar un v�rf ascuţit pentru �mpuns şi o echilibrare care să uşureze dirijarea acestui v�rf spre interstiţiile armurii. �n acest punct al evoluţiei spadelor se pot plasa şi �nceputurile artei scrimei, deci a luptei fără scut sau cu folosirea tot mai rară a acestuia, �n care lama nu mai era folosită doar pentru lovit, revenindu-i şi un rol defensiv, iar partea activă şi ofensivă este v�rful.

Butonul �nregistrează pe parcursul evului mediu o continuă creştere �n greutate, determinată de necesitatea contrabalansării lamelor ce devin din ce �n ce mai lungi şi �n acelaşi timp se cer m�nuite cu uşurinţă at�t �n lovire c�t şi �n �mpungere. �n acest fel butonul plat specific armelor france sau nordice, eventual gol �n interior, este �nlocuit cu butoane masive din fier, cu volum mai mare. Pentru a spori greutatea butoanelor fără o mărire exagerată a volumului, �n secolul al XIII-lea se practica umplerea cu plumb a spaţiului interior, aşa cum s-a putut observa la analiza microscopică şi chimică a butonului discoidal descoperit �n cetatea R�şnov.[69]

Felul �n care spadele erau m�nuite, nu depinde numai de unul dintre aceste elemente descrise mai sus, ci de raportul dintre ele, de modul de combinare a lamei cu celelalte componente. De maximă importanţă �n acest context, era şi felul de prindere a diferitelor tipuri de m�nere, sau "priza" m�inii luptătorului, ce nu depindea doar de lungimea tijei m�nerului, ci şi de forma butonului şi a gărzii. Astfel pot fi sesizate la piesele pentru lovit cu o singură m�nă, priza fixă şi priza mobilă. Priza fixă este asigurată de o tijă scurtă, o gardă scurtă dar masivă şi un buton a cărui parte de jos, dinspre m�ner, este lungă şi dreaptă. Pumnul luptătorului este astfel fixat �ntre cele două margini drepte şi paralele ale gărzii şi butonului, �mpiedic�ndu-se manevrabilitatea �ncheieturii m�inii, (pl. 30-a) şi oblig�nd la lovirea rigidă dar extrem de puternică cu tot braţul din umăr, sau eventual cu antebraţul din cot. �n cadrul aceleiaşi categorii, a armelor pentru lovit, odată cu evoluţia spre spada cavalerească, se trece la priza mobilă, prin rotunjirea părţii de jos a butonului şi sporirea masivitătii acestui element. Prin �ngreunarea butonului, eventual prin umplere cu plumb, acesta devine contrabalans la greutatea lamei, iar prin rotunjirea părţii sale inferioare, se asigură c�mp de manevră din �ncheietura m�inii; (pl. 30-b). Prin apariţia spadelor pentru o m�nă şi jumătate sau două m�ini, apare şi priza dublă. �n cazul m�nerelor pentru o m�nă şi jumătate, putem sesiza o priză principală şi una secundară sau auxiliară, poziţionarea acestora fiind dependentă at�t de modul de lovire, c�t şi de caracterul luptătorului. Reprezentările artistice medievale dezvăluie �ncă de la mijlocul secolului al XIII-lea, asemenea prize duble �n cazul unor loviri extrem de puternice şi �n acelaşi timp bine tintite (Pl. 28-c). Prima posibilitate este lovirea cu priza principală �n spate, la buton, şi cea secundară la gardă. �n acest caz, pumnul m�inii ce asigură priza de bază, cuprinde partea din spate a m�nerului, �n timp ce a doua m�nă, de priză auxiliară acoperă cu podul palmei şi degetele mici pumnul str�ns al prizei principale, degetele mari cuprinz�nd spaţiul rămas liber p�nă la gardă; (pl. 30-c). A doua posibilitate este cea a prizei principale �n faţă, caz �n care partea m�nerului dinspre gardă este apucată cu pumnul m�inii de priză primară, iar priza auxiliară se face prin cuprinderea cu podul palmei a butonului �n timp ce degetele mari str�ng partea de m�ner dinspre buton rămasă liberă; (pl. 30-c). �n acest al doilea caz, butonul trebuie să permită prin formă şi dimensiuni cuprinderea cu m�na prizei secundare. Aceeaşi răm�ne situaţia şi �n cazul spadelor pentru două m�ini, cu deosebirea că pe m�nerul lung al acestor arme este loc pentru priza completă cu palmele ambelor m�ini; (pl. 30-d). �n toate cazurile �n care sunt reprezentate prize cu o singură m�nă pe m�nere prevăzute pentru o m�nă şi jumătate sau două m�ini, aceasta este poziţionată cum e şi firesc �n faţă, c�t mai aproape de centrul de greutate; (pl. 10-d). Care dintre m�ini asigura priza principală, depindea cel mai probabil de opţiunea şi �nclinaţia fiecărui luptător �n parte (st�ngaci sau dreptaci). Spadele sunt arme simetrice, care nu impun prin construcţie folosirea cu m�na st�ngă sau dreaptă, ca de pildă arcurile. De remarcat �n acest sens este şi faptul că �n reprezentările de scene de luptă dinainte de secolul al XV-lea, priza dublă pe spade, apare doar la infanterişti, care �n scopul unor astfel de loviri, poartă at�rnat pe spate scutul prevăzut cu o curea mai lungă; (pl. 28-g). Pe reprezentările secolului al XV-lea, chiar dacă �n dotarea călăreţilor apar spade cu m�nere pentru două m�ini, din şaua calului acestea sunt folosite tot cu o singură m�nă, printr-o priză mai lesnicioasă la gardă; (pl. 10-d, 31-b).

Pe l�ngă aceste prize "standard", existau desigur numeroase variante de prindere a spadelor �n luptă. Pentru secolul al XV-lea, perioadă din care ni s-au păstrat primele "tratate" sau manuale de scrimă, putem observa şi prize mai puţin obişnuite. Astfel �n lucrarea lui Hans Talhoffer, considerat nu numai cel mai renumit şi experimentat spadasin şi maestru de scrimă al secolului al XV-lea, ci şi �ntemeietorul scrierilor ilustrate despre lupta cu spada[70], sunt reprezentate �n cazul spadelor lungi pentru o m�nă şi jumătate şi două m�ini, prize pe gardă, sau chiar pe lamă, destinate smulgerii armei adversarului (pl. 31-a). �n aceeaşi lucrare, c�nd lupta se duce călare, spadele sunt m�nuite cu o singură m�nă (pl. 31-b). Aceste reprezentări ale lui Tallhofer din secolul al XV-lea, la fel ca cele ceva mai vechi ale lui Johannes Lichtenauer, Johannes Leck�chers şi Juden Ott sau adaptările anonime mai t�rzii păsrtrate la Staatsbibliothek Berlin sau Stadtarchiv Augsburg[71] (pl. 31-c,d), sunt mult mai relevante dec�t reprezentările iconografice, deoarece sunt realizate de specialişti şi au drept principal scop redarea modului de m�nuire a armelor, put�nd fi considerate "lucrări de specialitate" şi nu reprezintă arma doar secundar, �n contextul unor acţiuni biblice.

Dacă p�nă �n secolul al XIV-lea, modificările enumerate mai sus nu au dus la schimbări majore �n morfologia şi aspectul spadei medievale, �ncep�nd cu secolul al XV-lea, evoluţia spadei medievale urmează două directii, ce vor genera modificări de structură şi �n final disparitia spadei medievale "clasice". Răsp�ndirea armurii grele compusă �n totalitate din plăci metalice, va duce pe de o parte la apariţia spre mijlocul secolului al XV-lea a spadelor de lovit şi �mpuns, foarte grele, pentru două m�ini cu dimensiuni impresionante, variind �n jurul valorii de 2 m, (Zweih�nder, Bideh�nder) uneori cu lama zimtată sau vălurită (Flammberg sau Claymore), iar pe de altă parte, apariţia armelor de foc, va �mpinge treptat armele albe �n planul secundar şi va duce la geneza unor spade foarte uşoare, doar pentru �mpuns; rapiera şi floreta, ce vor fi folosite pe scară largă �n zorii epocii moderne.[72]

�n concluzie putem afirma, că modul de făurire a părţilor componente ale spadei şi sabiei, precum şi felul �n care acestea erau asamblate, depindea pe de o parte de posibilităţile tehnice ale epocii şi pe de altă parte, de utilizarea �n luptă a respectivelor arme, de raportul faţă de alte categorii de armament, �n funcţie de strategia şi tactica militară şi de echipamentul defensiv caracteristic diferitelor perioade ale evului mediu. �n jurul acestor cauzalităti de bază, �nregistrăm cele mai importante schimbări �n morfologia şi funcţionalitatea armelor medievale pentru lovit şi �mpuns, ce evoluează de la spatha secolelor V-VIII, la spada cavalerească romanică şi sabia uşoară, specifice secolelor IX-XII, şi apoi la armele gotice pentru o m�nă şi jumătate şi pentru două m�ini ale secolelor XIII-XV, cu care cariera medievală a acestei categorii de armament se �ncheie.

 



[1]. PLEINER, R., Star� evropsk� kov�rstv�. Praha, 1962, pp. 164 sqq.

[2]. RILL, M., �n Forschungen, 2/1983, p. 83 sq.

[3]. SMITH, C.S., Op. cit., p. 32.

[4]. PANSERI, C., �n Gladius IV/1965

[5]. ibidem.

[6]. RUTTKAY, A., �n Slov. Arch., XXIV, 2/1976, p. 260 sq.

[7]. PETERSEN, J., Op. cit., p 140 sq.

[8]. KIRPICNIKOV, A. N., �n Archeologia SSSR, El-36. Moskva, 1966 p. 46 sq.

[9]. BAKAY, K., �n Acta AASH., 19/1967, pp. 105-111.

[10]. Vezi mai jos, capitolul VI.

[11]. PETERSEN, J., Op.cit., p. 141.

[12]. KIRPICNIKOV, A. N., Russische Waffen des 9.-15. Jahrhunderts, �n WuK, 28-1/1986, p. 11 sq.

[13]. Ibidem, p. 16.

[14]. FELGENHAUER-SCHMIEDT, S., Die Sachkultur des Mittelalters im Lichte der arch�ologischen Funde, Frankfurt am Main, 1993, p. 78.

[15]. SACHSE, M., Die Restaurierung von Damaszenstahl, �n Arbeitsbl�tter f�r Restauratoren, 11-1/1978, p.120, fig. 8.

[16]. MENGHIN, W., Op.cit., p. 17. fig.3.

[17]. YPEY, J., Au sujet des armes avec damas soud� en Europe, �n Arch�ologie Medi�vale, 11/1981, p. 146 sqq.

[18]. SACHSE, M., Op. cit., p. 121 sq.

[19]. LENZIN, H. von, �n ZfHW, 4/1906-1908, p. 23 sqq.

[20]. MENGHIN, W., Op. cit., p. 17.

[21]. ibidem.

[22]. KIRPICNIKOV, A.N., Op. cit., (n.322), p. 15.

[23]. REITZENSTEIN, A. von, Der Waffenschmied, M�nchen, 1964, p. 4 sqq.

[24]. NEUMANN, B., Die �ltesten Verfahren der Erzeugung technischen Eisens, �n Freiburger Forschungshefte - Kultur und Technik, 6/1964, p. 60 sqq.

[25]. SACHSE, M., Op. cit., p. 113.

[26]. R�CKERT, F., Amrilkais der Dichter und K�nig, Berlin, 1924; poetul persan Imra al Kais, descrie �n anul 540 foarte plastic o spadă pe a cărei lamă, par să �nainteze �n valuri, nesf�rşite şiruri de furnici.

[27]. SACHSE, M., �n Deutsche Waffen Journal, VII/1981

[28]. SACHSE, M., �n Arbeitsbl�tter f�r Restauratoren, 11-1/1978, p. 121, nota 4.

[29]. DARMSTAEDER, E., Georg Agricola - Bergwerksbuch, M�nchen, 1928.

[30]. SMITH, C.S., loc. cit.

[31]. ibidem.

[32]. HOREDT, K., �n Emlekk�nyv Kelemen Lajos, Kolosvar 1975, pp. 334-348; si RILL, M., Forschungen, 2/1983, p. 81 sqq.

[33]. DEAC, N., CIORAN, D., �n Forschungen, 26-2/1983, p. 83.

[34]. ibidem.

[35]. OAKESHOTT, R.E.,Op. cit., p. 129 sqq.

[36]. KISS, A., �n Acta A.A.S.H., 39/1987, pp.193-207.

[37].POPA, R., �n Germania, 62-2/1984;WILKINSON, F., Op. cit., pp. 40-42.

[38]. SCHULZE-DORLAMM, Op. cit., p. 29, fig. 10; MENGHIN, W., Op. cit., p. 63 sq; DOPPELFELD, O., �n Germania, 42/1964, p.15 sq., fig.8.

[39]. RUTTKAY, A., �n Slov. Arch., XXIV-2/1976, p. 271 sq.

[40]. PETERSEN, J., Op. cit., p. 170, fig. 132.

[41]. GEIBIG, A., Op. cit., p. 90.

[42]. Aceste constatări le-amfăcut �n anul 1987, pe cale experimentală, cu ajutorul meşterului Ion Pascu �n fierăria sa arhaică din satul S�nicolau de Beiuş (jud. Bihor).

[43]. WESTPHAL, H., Die Restaurierung und Untersuchung eines karolingischen Schwertes, �n Arbeitsbl�tter f�r Restauratoren, 13-2/1980, p. 141 sq., fig. 1-2.

[44]. RUTTKAY, A., Op. cit., p.272.

[45]. WESTPHAL, H., Op. cit., pp. 141-148.

[46]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., Pl. 10,14,15,16,18,19,41.

[47]. Amintim �n acest sens: efigia lui Dedo de Wettin din Catedrala de la Wechselburg (1230); statuia de donator a lui Wilhelm de Comburg şi a altor cavaleri donatori din Domul de la Naumburg (1255); relieful reprezent�nd pe Abraham şi Melchisedech din Catedrala de la Reims (1251), sau piatra tombală a lui Eberhard I, de Katzenellenbogen, din biserica mănăstirii Eberbach (1311).

[48]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., p. 129 sqq., Pl. 8-a,17,21 38,43,46-a. Cf. şi RUTTKAY, A., �n Slov.Arch., XXIII-1/1975, p. 152, fig. 8-2, 9; SCHULZE-D�RRLAMM, Op. cit., p. 28.

[49]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., Pl. 7.

[50]. PORUMB, M., Pictura rom�nească din Transilvania, I, Cluj-Napoca, 1981, Pl. 24-26.

[51]. RUTTKAY, Op. cit., p. 288.

[52]. NEMETH, P., �n Germanen, Hunnen und Awaren, Sch�tze der V�lkerwanderungszeit, N�rnberg, 1987, pp. 219-225. Vezi şi mai sus; cap. II-III.

[53]. B�TTICHER, G., KINZEL, K., Altdeutsches Lesebuch, Halle/Saale 1927, p. 47.

[54]. Vezi supra notele320-323.

[55]. SCH�NEFELDER, E., SCHMIDT-VOIGT, H., FABER, G., Lebensgut aus germanischer und altdeutscher Zeit, Frankfurt, 1934, pp. 20-24, vers 1390.

[56]. ibidem., p.21.

[57]. ibidem., p.20, vers 1370; cf. şi WOLTERS, F., PETERSEN, K., Die Heldensagen der germanischen Fr�hzeit, Breslau, 1941, p.30, 138 sqq.

[58]. POPA, R., �n Germania, 62-2/1984.

[59]. STADLER, P., �n Germanen, Hunnen und Awaren, N�rnberg, 1987, p. 308 sq.

[60]. BAKAY, K., Op. cit., p. 141

[61]. ibidem., p. 143.

[62]. HOFFMEYER, A. Bruhn de, Op. cit.,Vol.I., p.36 sqq., si p.186 sq.

[63]. KIRPICNIKOV, A.N., Russische K�rper-Schutzwaffen des 9.-16. Jahrhunderts, �n WuK, 18-1/1976, pp. 22-28.

[64]. BAKAY, K., Op. cit., p. 142.

[65]. ibidem., p. 146, fig: 16.1, 16.2.

[66]. KOVACS, L., �n A.�., 117-1/1990, pp. 39-49. Vezi�� şi; BAKAY, K., Op. cit., p. 144 sqq. şi RUTTKAY, A., �n Slov. Arch., XXX-1/1982, pp. 174-185.

[67]. LUGOSI, J., TEMESVARI, F., Kardok, Budapest, 1988, p. 17 sqq; vezi şi supra notele 117-120.

[68]. HOFFMEIER, A., Bruhn de, Op. cit., p. 188.

[69]. Piesa inedită ne-a fost pusă la dispoziţie cu amabilitate de coordonatorul şantierului Dl. Florea Costea iar analizele au fost realizate �n laboratorul de restaurare al Muzeului Brukenthal. Mulţumim pe această cale pentru sprijin.

[70]. HILS, H. P., Handschriften der Fecht- und Ringmeister des Sp�tmittelalters, �n WuK, 29-2/1987, p. 108.

[71]. ibidem, pp. 107-114.

[72]. KRENN, P., Op. cit., p.62.