SPADA ŞI SABIA MEDIEVALĂ ÎN
TRANSILVANIA ŞI BANAT
(SECOLELE IX-XIV)
|
German Abstract: Mittelalterliche Schweter und Säbel in Siebenbürgen und im
Banat (9. bis 14. Jahrhunderts) |
Autor:
ZENO-KARL PINTER. ISBN
973-98446-2-6, Editura BANATICA, Reşiţa 2001.
©
copyright: ZENO-KARL
PINTER
Prelucrare
Web: Cosmin Suciu; Powered by Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural
Transilvanean în Context European
(IPTCE)
|
V. Făurirea,
folosirea şi evoluţia spadei şi sabiei medievale
Este foarte greu de stabilit pentru aceste categorii de armament, în ce măsură evoluţia lor a fost determinată de dezvoltarea procedeelor tehnice de făurire sau de modul practic de mânuire, de folosire a lor în luptă, sau de complexitatea şi eficienţa echipamentului defensiv pe care trebuiau să îl înfrunte, care a fost factorul primordial, căci după toate aparenţele avem de-a face cu o permanentă interdependenţă şi determinare reciprocă. Strategia şi tactica militară a unei epoci poate influenţa armamentul epocii respective, dar de asemenea apariţia unor arme calitativ superioare poate duce la modificări în modul de luptă şi implicit, la schimbări în concepţia tactică. De asemenea apariţia unui echipament defensiv mai eficient poate determina perfecţionarea armelor ofensive, dar reciproca poate fi chiar mai plauzibilă. Raportul dintre armele ofensive şi cele defensive a fost poate cel mai activ factor în evoluţia ambelor categorii, în general fiind sesizabil, cel puţin pentru epoci mai noi şi mai uşor accesibile documentar, un oarecare avans al elementului ofensiv. Astfel se poate afirma cu siguranţă că a apărut mai întâi tunul şi apoi sistemul de fortificare bastionară de tip Vaubain, mai întâi glonţul şi mult mai târziu vesta antiglonţ, sau mai întâi aviaţia şi doar mai apoi artileria antiaeriană, exemplele putând fi continuate.
Revenind la armamentul evului mediu, informaţia mult prea săracă, ne determină să abordăm toţi aceşti factori în mod unitar, fără să încercăm stabilirea unor impulsuri iniţiale, să privim toate influenţele asupra categoriilor alese ca rezultat al unui complex de interacţiuni şi determinări reciproce.
1. Făurirea
Producerea spadelor şi a săbiilor, reprezenta o muncă de fierărie extrem de pretenţioasă şi specializată, ce necesita numeroase cunoştinţe de metalurgie a fierului, de la reducerea minereului până la obţinerea aliajului adecvat cerinţelor şi solicitărilor cărora trebuia să le răspundă arma finită.[1] Partea cea mai greu de realizat la aceste arme, era cu certitudine lama, care trebuia să fie de duritate mare dar nu casantă, elastică şi rezistentă la lovirea din diferite unghiuri. Toate acestea se puteau realiza destul de uşor pe un vârf de lance sau săgeată, pe un bolţ de arbaletă, pe o secure de luptă sau pe un pumnal, unde părţile active sunt mici faţă de volumul total al armei. Spre deosebire de gladiusul roman, cu lama scurtă lată şi masivă, în cazul spadei şi sabiei medievale, lama trebuia, pe lângă calităţile amintite ceva mai sus, să fie lungă, zveltă şi uşoară, ceea ce se putea realiza mai ales prin îmbunătăţirea calitativă a materialului folosit şi mai puţin prin adaptarea cantitativă a formei.
În România, datorită mai mult lipsei de înzestrare tehnică adecvată decât datorită dezinteresului cercetătorilor, s-au făcut mult prea puţine analize metalografice complexe pe arme medievale, deşi asemenea analize reprezintă singura cale de clarificare a amănuntelor constructive ale acestor piese. Una dintre puţinele exceptii în acest sens o constituie spadele medievale din colecţia Muzeului Brukenthal[2], dar acest eşantion redus, nu poate fi luat drept reper concludent pentru modul de făurire a complexului armelor medievale produse sau păstrate în Transilvania. Din acest motiv, suntem nevoiţi să apelăm la lucrările de metalografie elaborate în străinătate, pe baza analizelor efectuate pe un număr important de arme europene şi orientale.[3] Putem în acest fel constata, pentru perioada cuprinsă între antichitatea târzie şi miezul evului mediu european, câteva procedee tehnice de bază folosite în producerea pretenţioaselor lame de spade şi săbii şi bazate pe combinaţia dintre fierul bogat şi oţelul sărac în carbon. O asemenea combinaţie a dus la aşa-numitul "oţel de Damasc", ce întrunea toate calităţile necesare; tăria fontei şi elasticitatea oţelului.[4]
Primele dovezi clare ale combinaţiei de fier şi oţel în lama spadelor, ni s-au păstrat din mediul franc merovingian. Nu este exclus ca această tehnologie să fi fost cunoscută şi de către romani, dar armele romane păstrate, sunt atăt de corodate, încât nu li se mai poate analiza structura metalografică.[5] Cert este că încă din secolul al VI-lea, în zona renană existau câteva ateliere specializate în producerea lamelor de spade,[6] ce îşi exportau produsele până în lumea vikingilor,[7] a slavilor de răsărit[8], a maghiarilor[9] şi foarte probabil în Transilvania, aşa cum se poate bănui pe baza unei lame damascinate păstrate în Muzeul Unirii din Alba Iulia[10]. Faptul că aceste ateliere produceau numai lamele, este demonstrat prin descoperirea în Peninsula Scandinavică a unor spade cu inscripţie - marcă de atelier; de certă provenienţă francă, dar cu mânerul, garda şi butonul de clară lucrătură nordică[11], ca şi prin descoperiri similare din Rusia[12]. Renumele de care au ajuns să se bucure lamele renane a depăşit până în secolul al X-lea chiar limitele geografice ale Europei, fiind lăudate chiar în lumea arabă de Al Biruni (973-1098), pentru calităţile lor deosebite.[13] Motivul pentru care lamele făurite în ateliere de pe cursul mijlociu al Rinului erau atât de apreciate, rezidă în procedeele tehnice folosite de fierarii din Francia Merovingiană în realizarea deja amintitei combinaţii fier - oţel cunoscută şi ca "damascinare mecanică" sau "sudată".[14] Meşterii renani foloseau drept materie primă fâşii din fier bogat şi oţel sărac în carbon, pe care le suprapuneau alternat şi le sudau apoi prin batere la cald într-o bară de secţiune rectangulară. Se exploata în acest fel calitatea majorităţii metalelor, de a difuza unele în altele, în stare de incandescentă. Aceste bare erau apoi forjate pentru eliminarea fixării particulelor de zgură, răsucite, îndoite, torsadate, şi din nou forjate în bare. Trei până la patru asemenea bare erau apoi suprapuse sau împletite şi forjate din nou în ceea ce va constitui miezul viitoarei lame de spadă, după cum s-a demonstrat prin metoda experimentală; (pl. 21-a).[15] Sunt cunoscute trei feluri sau metode de damascinare mecanică: cea totală, cea lamelară şi cea aplicată, zisă şi "damascul furniruit", diferenţiate de felul în care acest miez era integrat lamei;[16] (pl. 21-b). În cazul damascinării totale, pe acest miez se sudau apoi, pe ambele părţi, tăişurile din oţel dur, îmbogătit în carbon, iar apoi de cele mai multe ori se placau cu oţel mai moale, cu conţinut de carbon sub 0,5 %. Damascinarea lamelară implica alternarea unor bare damascinate cu un miez de oţel, iar prin "furniruire", pe o lamă simplă se aplicau prin batere pe cele două feţe fâşii damascinate, diferenţele de calitate între cele trei metode nu sunt majore iar sesizarea lor este posibilă doar prin analiză metalografică. Pe partea centrală a unor asemenea spade, după şlefuire şi lustruire, apărea un model neregulat, din linii curbe, împletite asemănătoare oaselor de peşte şi cercuri concentrice, asemănător unui furnir de lemn foarte noduros.[17] Aceste modele, constituiau o dovadă pentru armele de exceptională calitate fiind de obicei accentuate prin gravare mecanică, corodare controlată cu ajutorul unor acizi[18] sau prin întărirea contururilor cu infuzii de metal nobil.[19] Din relatările lui Cassiodor, aflăm despre astfel de lame ce distrug orice coif sau armură, când regele Teodoric (493-526) mulţumeşte regelui vandal Thrasamund pentru spadele dăruite, lăudând luciul uniform al lamelor şi culorile pe care le joacă modelul încâlcit din şanţul lamei şi subliniind că el ştie să aprecieze adevărata valoare a unei spade după calitatea lamei şi nu după ornamentele aurite ale mânerului şi tecii.[20] Şi călugărul cronicar din St. Gallen descrie o scenă, în care împăratul Ludovic Germanicul (843-876) încearcă nişte spade îndoind lama până ce vârful a atins mânerul, pentru ca apoi lama să revină imediat la poziţia iniţială.[21] Prestigiul de cate s-au bucurat vreme îndelungată în Europa piesele realizate prin damascinare mecanică reiese din numeroasele încercări de imitare a modelelor renane timp de multe secole, şi în spaţii geografice întinse.[22] Figurarea pe lame a modelelor france persistă chiar până în epoca modernă şi chiar şi după ce procedeele metalurgiei moderne au reuşit să obţină oţeluri aliate, mult superioare, pe cale industrială. Astfel armurerii prestigioase ca cele de la Clouet (Franta), Trivelli (Italia) sau Solingen (Germania), produc din secolul al XIV-lea şi până în epoca modernă spade şi săbii pe a căror lame sunt imprimate prin laminare modele imitând pe cele merovingiene.[23]
Cu sigurantă meşterii fierari merovingieni nu numeau metoda lor de prelucrare a lamelor "damascinare", şi este interesant că adevăratele spade şi săbii "de Damasc" nu au fost produse pentru prima oară în vestitul centru comercial sirian, ci mult mai probabil în India sau Persia, Damascul preluând doar mai târziu acest meşteşug, iniţial fiind doar locul de unde le aduceau negustorii în Europa.[24] Meşterii armurieri din orient, au folosit tot combinaţia fier - oţel pentru realizarea unor lame cu calităţi deosebite, dar aliajul se obţinea pe cale chimică şi nu mecanică, aşa-zisa "damascinare turnată"[25]. Rezultatul era în mare măsură acelaşi, iar mărturii despre lame orientale damascinate pe cale chimică există din secolul VI.[26] Lamele orientale prezintă un conţinut relativ mare de carbon; 1,3 până la 2 % şi cu toate acestea nu sunt casante, deoarece răspândirea acestui element se face uniform, în două faze. În prima fază, la reducerea minereului de fier, se obţinea prin îmbogăţirea excesivă cu monoxidul de carbon emanat de cărbunele de lemn, un oţel poros extrem de dur, care în a doua fază, era impregnat, în stare solidă, cu fier fluid, sărac în carbon, care are un punct de topire cu 300°C mai coborât.[27] Prin această metodă, lamele orientale aveau pe toată suprafaţa aceeaşi structură, (pl. 26) fiind mai viabile şi mai elastice. Ca şi în cazul lamelor france, modelul damascinat era scos în evidentă în special prin corodare superficială cu substanţe slab acide ce afectează mai mult fierul moale. Acest material uşor acid-coroziv, era numit în lumea arabă "Zag", fiind o pastă compusă din lut, gips, sulfaţi şi oxizi de fier şi magneziu şi substanţe alkaline în procente riguros stabilte, cu care se "împacheta" lama înainte de şlefuire şi lustruire.[28] Procedeul a rămas însă până în secolul XIX, un monopol al lumii musulmane, fierarii europeni continuând să practice şi să perfecţioneze metoda mecanică, deşi deja la începutul secolului XVI, Gheorg Agricola (1494-1555), descrie în a sa lucrare "De re metallica", procedeul "îmbibării" oţelului poros cu fier moale, fără topirea celui dintâi.[29]
Perfecţiunea absolută în ceea ce priveşte obţinerea pe cale mecanică a aliajului de lamă, au atins-o însă în Japonia medievală făuritorii de săbii de samurai. Aceştia stăpâneau în secolul al VII-lea, nu numai tehnologia obţinerii unor aliaje fier - oţel bine omogenizate, ci şi metode de tratare termică parţială, şlefuire şi lustruire, ce duceau la rezultate situate la limita superioară a posibilului tehnic. Se folosea o singură bară, din fier relativ moale şi săracă în carbon, care era de zeci de ori pliată şi apoi din nou forjată la forma iniţială. Spre deosebire de franci, niponii nu căutau să elimine cu totul zgura, ci dimpotrivă, se urmărea menţinerea şi fixarea ei, desigur în cantităti bine controlate şi omogen răspândite în structura metalului. Luptătorii şi meşterii japonezi, au constatat probabil după lungi experienţe, ceea ce a reuşit să clarifice abia de curând metalografia , şi anume că o lamă ce conţine particule de zgură este mai uşor de mânuit, deoarece acestea măresc frecarea interioară şi ca atare micşorează vibratia lamei.[30] Acest nucleu era prins apoi într-o tablă în formă de "V" care constituia feţele viitoarei lame şi care se făurea separat, din benzi de oţel şi fier, ce se pliau de 20 de ori în cruce, se sudau şi se forjau din nou, obţinându-se astfel un laminat din 220 straturi, adică; peste 1.000.000. La o grosime de 5 mm a laminatului, înseamnă că un strat cuprindea doar cca. 40 de atomi de fier. O lamă astfel realizată, era apoi "împachetată" într-o pastă de ceramică în amestec cu praf de piatră şi cărbune, care după uscare, se înlătura doar în zona tăişului. Astfel preparată, lama era adusă din nou la incandescenţă şi apoi cufundată brusc în apă, obţinându-se călirea tăisului şi răcirea înceată a restului lamei. Ultima operaţiune era ascuţirea şi şlefuirea cu mare grijă a lamei, până se ajungea la suprafeţe perfect netede, dar niciodată lucioase, ci uşor mate.[31] (pl. 26).
Desigur metodele descrise anterior, atât pentru spaţiul european, cât şi pentru cel al orientului apropiat sau extrem, reprezintă tehnologiile "de vârf", pe lângă care persistă şi metode mai simple şi cu rezultate mai modeste, la îndemâna oricărui fierar de atunci sau de acuma. În Transilvania, cunoaştem doar dintr-o descoperire arheologică întâmplătoare de la sfârşitul secolului trecut unele piese, ce par să provină dintr-un atelier de fierar, ce producea spade în secolul XIII, la Şelimbăr.[32] Metodele folosite aici s-au dovedit a fi fost foarte simple, lamele fiind prelucrate prin forjare, aşa cum demonstrează intruziunile lenticulare de impurităţi orientate în sensul baterii, observate la analiza microscopică. După această prelucrare, lama a fost supusă unor tratamente termice, sau căliri succesive, însă încălzirea excesivă a dus la sărăcirea în carbon a părţilor active şi prin aceasta la obţinerea unei durităti reduse, de numai 220 HV0,1.[33] Şi analiza celuilalt fragment de lamă a dus la aceleaşi concluzii, înregistrându-se chiar o duritate mai scăzută de numai 200 HV0,1, ceea ce pare să demonstreze că fierăria de la Şelimbăr, nu era specializată în producţia de arme, fapt demonstrat dealtfel şi de celelalte piese descoperite, în majoritate unelte agricole şi meşteşugăreşti. Că în acelaşi spaţiu geografic se produceau şi spade cu lame mai bine călite, o demonstrează analizele efectuate pe celelalte spade din colecţia Muzeului Brukenthal, lama de la Vurpăr de exact aceeaşi factură tipologică cu cea din Şelimbăr, dezvăluind o tărie de 600 HV0,1.[34]
Indiferent de calitatea ei, o lamă pentru a putea fi folosită, trebuia prevăzută cu gardă, mâner şi buton. Dintre aceste părţi componente ale armei, mânerul este în marea majoritate a cazurilor prelucrat din aceeaşi bară de metal cu lama şi în prelungirea acesteia[35]. Celelalte piese componente puteau fi din acelaşi metal ca lama, desigur fără tratări speciale sau mai rar, din metale neferoase, în special bronz[36]; (pl. 17-f). Metale nobile sunt folosite mai mult pentru ornamentarea prin placare a butoanelor şi gărzilor în cazul armelor de ceremonie sau paradă[37] (pl. 22-a). Pe anumite arme din perioada migraţiei popoarelor, în special pe aşa-numitele "spatha", se întâlnesc şi mânere prevăzute cu gardă şi buton şi realizate cu totul din os, lemn sau corn[38]; (pl. 22-b).
Pentru perioada secolelor IX-XIV, sunt cunoscute două moduri de fixare a acestor părţi componente pe lamă; prin batere la cald şi prin nituire. Baterea la cald, implică de regulă făurirea din acelaşi metal şi în acelaşi atelier a tuturor părţilor componente ce trebuiau să se potrivească perfect pe locul în care urmau să fie montate[39]. Sunt însă cunoscute şi cazuri în care butonul sau garda ce nu se potriveau exact pe mâner, au fost "împănate" cu bucăti de fier[40]. Aceste cazuri pot ridica dealtfel din nou în discuţie problema, dacă lamele se făureau separat de elementele mânerului[41] În cazul gărzii astfel fixate, orificiul de prindere era lărgit îm partea dinspre lamă până la lăţimea umerilor acesteia, pe care îi cuprindea în grosimea sa şi îngustat spre mâner. Astfel concepută, garda era încălzită până la incandescenţă şi bătută pe lama şi mânerul rece. Prin răcire şi contractare, garda se strângea pe mâner şi lamă, făcând aproape imposibilă detaşarea ei în luptă. În acelaşi fel se monta apoi butonul.[42] Nituirea este în general o metodă mai puţin sigură de fixare, fiind folosită mai ales în cazul în care garda şi butonul nu se fabricau în acelaşi atelier cu lama. Această situaţie se întâlneşte mai frecvent la spadele de provenienţă francă sau vikingă[43]. La aceste arme, gărzile bogat ornamentate erau prevăzute de obicei cu orificii mai mari, ce se potriveau pe orice lamă, iar spaţiul rămas liber după fixarea prin nituire, se umplea cu chit[44]. La fel se proceda şi cu butoanele, făurite de obicei din două părţi; o placă de fixare pe mâner, şi o "coroană" ce se prindea prin nituire pe placă; (pl. 22). Această placă, prevăzută cu un orificiu central, era aşezată pe capătul mânerului şi bătută, până era străpunsă. Apoi se bătea capătul mânerului până se îngroşa şi nu mai permitea detasarea. Pe placa astfel fixată se nituia apoi coroana butonului, goală în imterior sau umplută cu chit.[45]
Mânerul, partea cuprinsă între gardă şi buton, era înmănuşat în evul mediu, cel mai frecvent prin înfăşurare cu piele sau material textil, aşa cum s-a păstrat pe unele piese până în zilele noastre[46] sau cum se poate vedea cu uşurinţă pe numeroase reprezentări din arta figurativă medievală[47]; (pl. 23). O altă modalitate o reprezenta "bobinarea" mânerului cu sârmâ din metal nobil, aur sau argint, fie direct pe fier, fie peste o înfăşurare iniţială din piele sau placare cu lemn[48]; (pl. 23). Mai rar, mânerele de spade erau înmănuşate prin nituirea pe feţele laterale a unor plăcute din lemn, os, corn, fildeş sau metale neferoase, exemple ale acesei practici fiind mai puţin frecvente atât pe materiale păstrate[49], cât şi în reprezentările de arme din arta figurativă[50]; (pl. 23). Metoda placării este mai răspândită pe săbii, al căror mâner curbat se preta mai puţin la înfăşurare[51].
2. Mânuirea şi raportul cu echipamentul defensiv
Cu montarea gărzii, a butonului şi cu înmănuşarea mânerului, procesul de fabricaţie al spadei sau sabiei medievale, era încheiat iar arma putea fi folosită în luptă. Eficienţa cu care aceste arme puteau fi folosite, nu depindea numai de calitatea lamei, ci şi de modul în care o asemenea lamă putea fi mânuită. Manevrabilitatea spadei şi sabiei medievale depindea în mare măsură de echilibrare, de felul în care era repartizat centrul lor de greutate. Echilibrarea spadelor s-a făcut diferit de la o perioadă la alta depinzând mai ales de tehnica de luptă şi de echipamentul defensiv folosit. Acesta este şi motivul pentru care orice apreciere referitoare la modul de folosire a acestor piese de armament, necesită o analiză a evoluţiei şi permanentei adaptări a formelor constructive, în funcţie de tacticile militare şi de echipamentele defensive specifice unor grupuri de populaţii sau unor etape distincte ale epocii medievale.
Epoca migraţiei popoarelor şi evul mediu timpuriu sunt caracterizate în plan militar prin tranziţia nucleului armatelor, de la infanteria grea a antichitătii greco - romane grupată în falangă sau legiune, spre trupa combinată de cavalerie şi infanterie mai puţin organizată, dar foarte mobilă a migratorilor germanici. Populaţiile germanice folosesc ca arma ofensive pentru lovit "spatha", o spadă lungă cu două tăişuri şi "saxul", o armă cu un singur tăiş, dar dreaptă şi relativ scurtă.[52] Cele două arme se pare că erau purtate simultan, după cum rezultă din deja amintitul poem "Waltari" [53]. Şi luptătorii din armata bizantină erau dotaţi cu două arme ofensive de lovit: un gladius mare numit spatha şi unul mic, numit semispatha; după cum ne informează mai multe izvoare [54]. Arma de bază a epocii era totuşi spatha lungă, saxul sau semispatha, fiind folosite mai ales când prima se rupea, sau era pierdută, situaţie bine descrisă în acelaşi poem al lui Walthari[55]. Lama lungă a spathei, cu toate prelucrările pretenţioase amintite mai sus, era destul de sensibilă şi se pare că se rupea destul de des, când se bara cu ea lovitura altei arme ofensive[56]. Din acest motiv, în evul mediu timpuriu, spadele nu se loveau unele de altele, ci lovitura de spadă ori se eschiva, ori se bara cu scutul. Nu cunoaştem nici o reprezentare din perioada secolelor V-XIV, în care să apară luptători cu spadele încrucişate, iar în poemele germanice ciocnirea a două spade se soldează de obicei cu ruperea uneia dintre ele[57]. Această situaţie este normală, căci spadele medieval timpurii erau arme pentru lovit, iar încrucişarea spadelor şi dezvoltarea artei scrimei este legată de apariţia, ceva mai târzie, a armelor pentru lovit şi împuns.
Categoria armelor pentru lovit, medieval timpurii, se caracterizează prin plasarea centrului lor de greutate, pe lamă, de la mijloc spre vârf. Aceasta se realiza printr-un mâner scurt, o gardă mică şi un buton foarte uşor, gol în interior[58]. Spadele astfel realizate, dezvoltau o uimitoare forţă de lovire, antrenată din umărul luptătorului şi fără prea multe posibilităţi de manevră din încheietura mâinii, datorită greutăţii lamei. Lupta cu asemenea spade solicita stabilitatea luptătorului pe picioare, atât pentru a nu se dezechilibra în timp ce lovea, cât şi pentru a se putea feri de năprasnicele lovituri ale căror efecte au putut fi sesizate arheologic pe craniul de la Wien-Leopoldau[59]; (pl. 25). Din acest motiv, spadele din această categorie cunosc cea mai largă răspândire în perioada secolelor V-VIII, la populaţiile germanice, mai cu seamă în lumea nordică, unde folosirea lor se prelungeşte până în secolul al X-lea la navigatorii vikingi sau varegi şi mai puţin la populaţiile care îşi bazau forţa militară pe cavalerie[60]. Călăreţii stepelor euro-asiatice, care îşi fac apariţia în istoria Europei cu începere din secolul al V-lea, folosesc arme mai uşor de mânuit din şaua calului, cu centrul de greutate plasat tot pe lamă, dar în porţiunea acesteia cuprinsă între mijloc şi mâner. Acestea sunt piese uşoare, fie spade cu două tăişuri dar cu lama mai zveltă şi mâner ceva mai lung, fie săbii cu un singur tăiş, drepte sau uşor curbate, a căror eficienţă nu este diminuată prin scăderea greutăţii, aceasta fiind compensată de lovirea de la înălţimea şi din viteza calului.[61]
Începând cu secolul al VIII-lea, în raportul de forţe din Europa intervin importante schimbări, ce vor avea repercusiuni însemnate în domeniul militar şi al înarmării. În faţa pericolului arab, viking şi avar, se impune cavaleria grea a francilor carolingieni, ce va deveni pentru tot restul evului mediu forma de bază a organizării armatelor europene. În acest context, spada medievală se va transforma adaptându-se noilor cerinţe ale luptei de cavalerie. Într-o primă etapă, cuprinsă în linii mari între secolele IX-XI, centrul de greutate al acestor arme, se mută dinspre mijlocul lamei, spre zona gărzii, prin modificarea părţilor componente ale mânerului. Astfel, garda se lungeşte, iar butonul uşor este înlocuit de unul masiv şi greu, care prin contrabalansare uşurează manevrarea spadei din încheietura mâinii. Prin această modificare nu se atenua forţa de lovire, dar se evita dezechilibrarea călăreţului şi se mărea precizia de lovire. Aceste spade, numite după curentul cultural cu care folosirea lor se suprapune în linii mari cronologic; "spade romanice"[62], rămân în continuare arme în exclusivitate pentru lovit, lama lor având tăişurile paralele iar vârful rotunjit. Astfel construite, spadele romanice, cu mâner pentru o mână erau perfect adaptate şi echipamentului defensiv al epocii, format din scut şi coif din fier iar armură din piele groasă placată cu ţinte de metal, sau din cămaşe din zale de sârmă împletită, din inele sau solzi metalici.[63] Lovirea cu aceste spade se făcea în principal tot cu braţul întins, din umărul luptătorului, iar din încheietura mâinii făcându-se doar dirijarea, eventual şi cu degetul arătător îndoit pe gardă[64]; (pl. 28).
În aceeaşi perioadă, în spatiile răsăritene ale continentului, prin apariţia maghiarilor, purtători ai modului de luptă caracteristic tuturor nomazilor de stepă; cavaleria uşoară, întâlnim frecvent arma specifică acestei forme de organizare militară: sabia uşor curbată, cu un singur tăiş şi cu mânerul înclinat la cca. 20° faţă de mediana lamei. Această armă cântăreşte în general pe jumătate cât spadele romanice contemporane, adică cca. 0,5 kg, fiind astfel foarte uşor de mânuit, dar forţa ei de lovire este eficientă doar împotriva unui luptător fără echipament defensiv greu. De fapt eficienţa acestei arme nu se bazează, ca în cazul spadei, pe forţa de lovire, ci datorită curburii lamei, sabia provoacă tăieturi prin tragerea tăişului pe suprafaţa de impact. Altfel spus, spada despică iar sabia taie. Dacă o spadă ce culisează pe axul gărzii, dezvoltă în cădere liberă o forţă de lovire de 6,39 Nm (Newton-metru), sabia reuşeşte în aceleaşi condiţii doar performanţa de 2,69 Nm.[65]; (pl. 29-a; 1=sabie, 2=spadă). Acesta trebuie să fie şi motivul renunţării, pentru moment la această armă, după primele confruntări ale maghiarilor cu cavaleria grea a ottonienilor şi după creştinarea şi închegarea regalităţii de tip feudal, care încearcă cu ajutor papal şi german "integrarea" în structurile militare central europene.[66] Spunem pentru moment, deoarece în adaptarea la tactica de luptă a inamicului, popoarele din Europa Centrală şi de S.E., vor reveni la sabie din secolul al XV-lea, deîndată ce principalul inamic al zonei devine Imperiul Otoman. Se observă chiar o interesantă încercare de combinare a spadei cu sabia în aşa-numita "sabie spadă", - "Säbelschwert",sau "paloş" - cu lamă dreaptă şi grea de spadă, şi mâner de sabie, formă ce se va perpetua până în epoca modernă[67]; (pl. 29-b).
Întorcându-ne la spada cavalerească a mediului occidental, putem observa o evoluţie continuă generată de evoluţia echipamentului defensiv, în special a armurii. Încă începând cu secolul XIII, se produce "ascuţirea" vârfurilor de spade ca şi lungirea şi îngustarea spre vârf a lamelor. Pentru a evita ruperea acestor lame mai zvelte, ele sunt întărite cu şenţuiri mediane mai profunde decât cele ale spadelor pentru lovit, (Kählung) numite şi şanţuri pentru scurgerea sângelui (Blutrinne) sau cu nervuri mediane. Garda se lungeşte revenindu-i acuma nu numai rolul de a împiedica alunecarea mâinii spre tăişurile lamei, ci şi un rol defensiv de protecţie a pumnului luptătorului. Lungirea mânerului permite eventual o cuprindere cu o mână şi jumătate, iar butonul devine şi mai greu, făcând ca centrul de greutate să cadă pe lamă, foarte aproape de gardă. Răspândirea rapidă a acestor spade "pentru lovit şi împuns" sau "gotice"[68], trebuieşte pusă în legătură cu apariţia unor cămăşi de zale din sârmă împletită tot mai complicat şi în rânduri tot mai dese, cum se observă pe reprezentări ale artei figurative (pl. 29-c, pl. 10), dar mai ales cu primele platoşe din plăci metalice; (pl. 11). Împotriva acestor armuri, lovirea cu o singură mână devenise insuficientă, în plus fiind necesar un vârf ascuţit pentru împuns şi o echilibrare care să uşureze dirijarea acestui vârf spre interstiţiile armurii. În acest punct al evoluţiei spadelor se pot plasa şi începuturile artei scrimei, deci a luptei fără scut sau cu folosirea tot mai rară a acestuia, în care lama nu mai era folosită doar pentru lovit, revenindu-i şi un rol defensiv, iar partea activă şi ofensivă este vârful.
Butonul înregistrează pe parcursul evului mediu o continuă creştere în greutate, determinată de necesitatea contrabalansării lamelor ce devin din ce în ce mai lungi şi în acelaşi timp se cer mânuite cu uşurinţă atât în lovire cât şi în împungere. În acest fel butonul plat specific armelor france sau nordice, eventual gol în interior, este înlocuit cu butoane masive din fier, cu volum mai mare. Pentru a spori greutatea butoanelor fără o mărire exagerată a volumului, în secolul al XIII-lea se practica umplerea cu plumb a spaţiului interior, aşa cum s-a putut observa la analiza microscopică şi chimică a butonului discoidal descoperit în cetatea Râşnov.[69]
Felul în care spadele erau mânuite, nu depinde numai de unul dintre aceste elemente descrise mai sus, ci de raportul dintre ele, de modul de combinare a lamei cu celelalte componente. De maximă importanţă în acest context, era şi felul de prindere a diferitelor tipuri de mânere, sau "priza" mâinii luptătorului, ce nu depindea doar de lungimea tijei mânerului, ci şi de forma butonului şi a gărzii. Astfel pot fi sesizate la piesele pentru lovit cu o singură mână, priza fixă şi priza mobilă. Priza fixă este asigurată de o tijă scurtă, o gardă scurtă dar masivă şi un buton a cărui parte de jos, dinspre mâner, este lungă şi dreaptă. Pumnul luptătorului este astfel fixat între cele două margini drepte şi paralele ale gărzii şi butonului, împiedicându-se manevrabilitatea încheieturii mâinii, (pl. 30-a) şi obligând la lovirea rigidă dar extrem de puternică cu tot braţul din umăr, sau eventual cu antebraţul din cot. În cadrul aceleiaşi categorii, a armelor pentru lovit, odată cu evoluţia spre spada cavalerească, se trece la priza mobilă, prin rotunjirea părţii de jos a butonului şi sporirea masivitătii acestui element. Prin îngreunarea butonului, eventual prin umplere cu plumb, acesta devine contrabalans la greutatea lamei, iar prin rotunjirea părţii sale inferioare, se asigură câmp de manevră din încheietura mâinii; (pl. 30-b). Prin apariţia spadelor pentru o mână şi jumătate sau două mâini, apare şi priza dublă. În cazul mânerelor pentru o mână şi jumătate, putem sesiza o priză principală şi una secundară sau auxiliară, poziţionarea acestora fiind dependentă atât de modul de lovire, cât şi de caracterul luptătorului. Reprezentările artistice medievale dezvăluie încă de la mijlocul secolului al XIII-lea, asemenea prize duble în cazul unor loviri extrem de puternice şi în acelaşi timp bine tintite (Pl. 28-c). Prima posibilitate este lovirea cu priza principală în spate, la buton, şi cea secundară la gardă. În acest caz, pumnul mâinii ce asigură priza de bază, cuprinde partea din spate a mânerului, în timp ce a doua mână, de priză auxiliară acoperă cu podul palmei şi degetele mici pumnul strâns al prizei principale, degetele mari cuprinzând spaţiul rămas liber până la gardă; (pl. 30-c). A doua posibilitate este cea a prizei principale în faţă, caz în care partea mânerului dinspre gardă este apucată cu pumnul mâinii de priză primară, iar priza auxiliară se face prin cuprinderea cu podul palmei a butonului în timp ce degetele mari strâng partea de mâner dinspre buton rămasă liberă; (pl. 30-c). În acest al doilea caz, butonul trebuie să permită prin formă şi dimensiuni cuprinderea cu mâna prizei secundare. Aceeaşi rămâne situaţia şi în cazul spadelor pentru două mâini, cu deosebirea că pe mânerul lung al acestor arme este loc pentru priza completă cu palmele ambelor mâini; (pl. 30-d). În toate cazurile în care sunt reprezentate prize cu o singură mână pe mânere prevăzute pentru o mână şi jumătate sau două mâini, aceasta este poziţionată cum e şi firesc în faţă, cât mai aproape de centrul de greutate; (pl. 10-d). Care dintre mâini asigura priza principală, depindea cel mai probabil de opţiunea şi înclinaţia fiecărui luptător în parte (stângaci sau dreptaci). Spadele sunt arme simetrice, care nu impun prin construcţie folosirea cu mâna stângă sau dreaptă, ca de pildă arcurile. De remarcat în acest sens este şi faptul că în reprezentările de scene de luptă dinainte de secolul al XV-lea, priza dublă pe spade, apare doar la infanterişti, care în scopul unor astfel de loviri, poartă atârnat pe spate scutul prevăzut cu o curea mai lungă; (pl. 28-g). Pe reprezentările secolului al XV-lea, chiar dacă în dotarea călăreţilor apar spade cu mânere pentru două mâini, din şaua calului acestea sunt folosite tot cu o singură mână, printr-o priză mai lesnicioasă la gardă; (pl. 10-d, 31-b).
Pe lângă aceste prize "standard", existau desigur numeroase variante de prindere a spadelor în luptă. Pentru secolul al XV-lea, perioadă din care ni s-au păstrat primele "tratate" sau manuale de scrimă, putem observa şi prize mai puţin obişnuite. Astfel în lucrarea lui Hans Talhoffer, considerat nu numai cel mai renumit şi experimentat spadasin şi maestru de scrimă al secolului al XV-lea, ci şi întemeietorul scrierilor ilustrate despre lupta cu spada[70], sunt reprezentate în cazul spadelor lungi pentru o mână şi jumătate şi două mâini, prize pe gardă, sau chiar pe lamă, destinate smulgerii armei adversarului (pl. 31-a). În aceeaşi lucrare, când lupta se duce călare, spadele sunt mânuite cu o singură mână (pl. 31-b). Aceste reprezentări ale lui Tallhofer din secolul al XV-lea, la fel ca cele ceva mai vechi ale lui Johannes Lichtenauer, Johannes Lecküchers şi Juden Ott sau adaptările anonime mai târzii păsrtrate la Staatsbibliothek Berlin sau Stadtarchiv Augsburg[71] (pl. 31-c,d), sunt mult mai relevante decât reprezentările iconografice, deoarece sunt realizate de specialişti şi au drept principal scop redarea modului de mânuire a armelor, putând fi considerate "lucrări de specialitate" şi nu reprezintă arma doar secundar, în contextul unor acţiuni biblice.
Dacă până în secolul al XIV-lea, modificările enumerate mai sus nu au dus la schimbări majore în morfologia şi aspectul spadei medievale, începând cu secolul al XV-lea, evoluţia spadei medievale urmează două directii, ce vor genera modificări de structură şi în final disparitia spadei medievale "clasice". Răspândirea armurii grele compusă în totalitate din plăci metalice, va duce pe de o parte la apariţia spre mijlocul secolului al XV-lea a spadelor de lovit şi împuns, foarte grele, pentru două mâini cu dimensiuni impresionante, variind în jurul valorii de 2 m, (Zweihänder, Bidehänder) uneori cu lama zimtată sau vălurită (Flammberg sau Claymore), iar pe de altă parte, apariţia armelor de foc, va împinge treptat armele albe în planul secundar şi va duce la geneza unor spade foarte uşoare, doar pentru împuns; rapiera şi floreta, ce vor fi folosite pe scară largă în zorii epocii moderne.[72]
În concluzie putem afirma, că modul de făurire a părţilor componente ale spadei şi sabiei, precum şi felul în care acestea erau asamblate, depindea pe de o parte de posibilităţile tehnice ale epocii şi pe de altă parte, de utilizarea în luptă a respectivelor arme, de raportul faţă de alte categorii de armament, în funcţie de strategia şi tactica militară şi de echipamentul defensiv caracteristic diferitelor perioade ale evului mediu. În jurul acestor cauzalităti de bază, înregistrăm cele mai importante schimbări în morfologia şi funcţionalitatea armelor medievale pentru lovit şi împuns, ce evoluează de la spatha secolelor V-VIII, la spada cavalerească romanică şi sabia uşoară, specifice secolelor IX-XII, şi apoi la armele gotice pentru o mână şi jumătate şi pentru două mâini ale secolelor XIII-XV, cu care cariera medievală a acestei categorii de armament se încheie.
[1]. PLEINER, R., Staré evropské kovárství. Praha, 1962, pp. 164 sqq.
[2]. RILL, M., în Forschungen, 2/1983, p. 83 sq.
[3]. SMITH, C.S., Op. cit., p. 32.
[4]. PANSERI, C., în Gladius IV/1965
[5]. ibidem.
[6]. RUTTKAY, A., în Slov. Arch., XXIV, 2/1976, p. 260 sq.
[7]. PETERSEN, J., Op. cit., p 140 sq.
[8]. KIRPICNIKOV, A. N., în Archeologia SSSR, El-36. Moskva, 1966 p. 46 sq.
[9]. BAKAY, K., în Acta AASH., 19/1967, pp. 105-111.
[10]. Vezi mai jos, capitolul VI.
[11]. PETERSEN, J., Op.cit., p. 141.
[12]. KIRPICNIKOV, A. N., Russische Waffen des 9.-15. Jahrhunderts, în WuK, 28-1/1986, p. 11 sq.
[13]. Ibidem, p. 16.
[14]. FELGENHAUER-SCHMIEDT, S., Die Sachkultur des Mittelalters im Lichte der archäologischen Funde, Frankfurt am Main, 1993, p. 78.
[15]. SACHSE, M., Die Restaurierung von Damaszenstahl, în Arbeitsblätter für Restauratoren, 11-1/1978, p.120, fig. 8.
[16]. MENGHIN, W., Op.cit., p. 17. fig.3.
[17]. YPEY, J., Au sujet des armes avec damas soudé en Europe, în Archéologie Mediévale, 11/1981, p. 146 sqq.
[18]. SACHSE, M., Op. cit., p. 121 sq.
[19]. LENZIN, H. von, în ZfHW, 4/1906-1908, p. 23 sqq.
[20]. MENGHIN, W., Op. cit., p. 17.
[21]. ibidem.
[22]. KIRPICNIKOV, A.N., Op. cit., (n.322), p. 15.
[23]. REITZENSTEIN, A. von, Der Waffenschmied, München, 1964, p. 4 sqq.
[24]. NEUMANN, B., Die ältesten Verfahren der Erzeugung technischen Eisens, în Freiburger Forschungshefte - Kultur und Technik, 6/1964, p. 60 sqq.
[25]. SACHSE, M., Op. cit., p. 113.
[26]. RÜCKERT, F., Amrilkais der Dichter und König, Berlin, 1924; poetul persan Imra al Kais, descrie în anul 540 foarte plastic o spadă pe a cărei lamă, par să înainteze în valuri, nesfârşite şiruri de furnici.
[27]. SACHSE, M., în Deutsche Waffen Journal, VII/1981
[28]. SACHSE, M., în Arbeitsblätter für Restauratoren, 11-1/1978, p. 121, nota 4.
[29]. DARMSTAEDER, E., Georg Agricola - Bergwerksbuch, München, 1928.
[30]. SMITH, C.S., loc. cit.
[31]. ibidem.
[32]. HOREDT, K., în Emlekkönyv Kelemen Lajos, Kolosvar 1975, pp. 334-348; si RILL, M., Forschungen, 2/1983, p. 81 sqq.
[33]. DEAC, N., CIORAN, D., în Forschungen, 26-2/1983, p. 83.
[34]. ibidem.
[35]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., p. 129 sqq.
[36]. KISS, A., în Acta A.A.S.H., 39/1987, pp.193-207.
[37].POPA, R., în Germania, 62-2/1984; WILKINSON, F., Op. cit., pp. 40-42.
[38]. SCHULZE-DORLAMM, Op. cit., p. 29, fig. 10; MENGHIN, W., Op. cit., p. 63 sq; DOPPELFELD, O., în Germania, 42/1964, p.15 sq., fig.8.
[39]. RUTTKAY, A., în Slov. Arch., XXIV-2/1976, p. 271 sq.
[40]. PETERSEN, J., Op. cit., p. 170, fig. 132.
[41]. GEIBIG, A., Op. cit., p. 90.
[42]. Aceste constatări le-am făcut în anul 1987, pe cale experimentală, cu ajutorul meşterului Ion Pascu în fierăria sa arhaică din satul Sânicolau de Beiuş (jud. Bihor).
[43]. WESTPHAL, H., Die Restaurierung und Untersuchung eines karolingischen Schwertes, în Arbeitsblätter für Restauratoren, 13-2/1980, p. 141 sq., fig. 1-2.
[44]. RUTTKAY, A., Op. cit., p.272.
[45]. WESTPHAL, H., Op. cit., pp. 141-148.
[46]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., Pl. 10,14,15,16,18,19,41.
[47]. Amintim în acest sens: efigia lui Dedo de Wettin din Catedrala de la Wechselburg (1230); statuia de donator a lui Wilhelm de Comburg şi a altor cavaleri donatori din Domul de la Naumburg (1255); relieful reprezentând pe Abraham şi Melchisedech din Catedrala de la Reims (1251), sau piatra tombală a lui Eberhard I, de Katzenellenbogen, din biserica mănăstirii Eberbach (1311).
[48]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., p. 129 sqq., Pl. 8-a,17,21 38,43,46-a. Cf. şi RUTTKAY, A., în Slov. Arch., XXIII-1/1975, p. 152, fig. 8-2, 9; SCHULZE-DÖRRLAMM, Op. cit., p. 28.
[49]. OAKESHOTT, R.E., Op. cit., Pl. 7.
[50]. PORUMB, M., Pictura românească din Transilvania, I, Cluj-Napoca, 1981, Pl. 24-26.
[51]. RUTTKAY, Op. cit., p. 288.
[52]. NEMETH, P., în Germanen, Hunnen und Awaren, Schätze der Völkerwanderungszeit, Nürnberg, 1987, pp. 219-225. Vezi şi mai sus; cap. II-III.
[53]. BÖTTICHER, G., KINZEL, K., Altdeutsches Lesebuch, Halle/Saale 1927, p. 47.
[54]. Vezi supra notele 320-323.
[55]. SCHÖNEFELDER, E., SCHMIDT-VOIGT, H., FABER, G., Lebensgut aus germanischer und altdeutscher Zeit, Frankfurt, 1934, pp. 20-24, vers 1390.
[56]. ibidem., p.21.
[57]. ibidem., p.20, vers 1370; cf. şi WOLTERS, F., PETERSEN, K., Die Heldensagen der germanischen Frühzeit, Breslau, 1941, p.30, 138 sqq.
[58]. POPA, R., în Germania, 62-2/1984.
[59]. STADLER, P., în Germanen, Hunnen und Awaren, Nürnberg, 1987, p. 308 sq.
[60]. BAKAY, K., Op. cit., p. 141
[61]. ibidem., p. 143.
[62]. HOFFMEYER, A. Bruhn de, Op. cit., Vol.I., p.36 sqq., si p.186 sq.
[63]. KIRPICNIKOV, A.N., Russische Körper-Schutzwaffen des 9.-16. Jahrhunderts, în WuK, 18-1/1976, pp. 22-28.
[64]. BAKAY, K., Op. cit., p. 142.
[65]. ibidem., p. 146, fig: 16.1, 16.2.
[66]. KOVACS, L., în A.É., 117-1/1990, pp. 39-49. Vezi şi; BAKAY, K., Op. cit., p. 144 sqq. şi RUTTKAY, A., în Slov. Arch., XXX-1/1982, pp. 174-185.
[67]. LUGOSI, J., TEMESVARI, F., Kardok, Budapest, 1988, p. 17 sqq; vezi şi supra notele 117-120.
[68]. HOFFMEIER, A., Bruhn de, Op. cit., p. 188.
[69]. Piesa inedită ne-a fost pusă la dispoziţie cu amabilitate de coordonatorul şantierului Dl. Florea Costea iar analizele au fost realizate în laboratorul de restaurare al Muzeului Brukenthal. Mulţumim pe această cale pentru sprijin.
[70]. HILS, H. P., Handschriften der Fecht- und Ringmeister des Spätmittelalters, în WuK, 29-2/1987, p. 108.
[71]. ibidem, pp. 107-114.
[72]. KRENN, P., Op. cit., p.62.