SPADA ŞI SABIA MEDIEVALĂ ÎN TRANSILVANIA ŞI BANAT

(SECOLELE IX-XIV)

German Abstract: Mittelalterliche Schweter und Säbel in Siebenbürgen und im Banat (9. bis 14. Jahrhunderts)

Home

ISBN 973-98446-2-6, Editura BANATICA, Reşiţa 2001.

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

IV. Forme precursoare spadei şi sabiei medievale

Ca şi în cazul altor categorii de armament, originea spadei şi a sabiei medievale, trebuieşte căutată în formele asemănătoare şi uzuale ale epocilor cronologic precedente.

În cazul spadei, se pare că avem de-a face cu o formă, ce apare odată cu prelucrarea metalelor, ce permit prin caracteristicile lor realizarea unei lame mai lungi şi mai zvelte şi în acelaşi timp uşoare şi rezistente la lovire sau împungere. Bronzul a fost în acest sens primul aliaj, ce a permis tehnic realizarea unor astfel de piese. Spadele de bronz, asupra tipologiei cărora nu vom insista,[1] apar în descoperiri izolate şi în depozite pe teritoriul României începând din perioada bronzului mijlociu şi până în mijlocul perioadei hallstattiene şi din punct de vedere morfologic reprezintă toate caracteristicile acestei categorii de armament; lungimi ce depăşesc 50 cm, uneori de peste 100 cm, mâner turnat sau ataşat, lame drepte cu două tăişuri şi prevăzute cu şenţuiri sau nervuri mediane de întărire.[2] O categorie interesantă o reprezintă în acest ansamblu piesele pentru împuns, numite şi rapiere de tip micenian cu lama zveltă, de secţiune rombică şi cu nervură mediană.[3] În special în depozite sau morminte se pare că spadele au ocupat un loc de cinste ce le sugerează valoarea excepţională deja în această epocă[4].

Aceste piese pot fi considerate prima verigă din lanţul evolutiv al spadelor.

Se pare că cea mai veche spadă din fier descoperită pe teritoriul României este piesa de la Dobolii de Jos, Ilieni (jud. Covasna), ce păstrează în morfologia mânerului elemente specifice pumnalelor akinakes - butonul cu "antene" sau "ghiare de vultur" şi gardă antropomorfă - dar este prevăzută cu o lamă dreaptă cu lungimea neobişnuită de 1,12 m. şi dotată cu şenţuiri.[5] Această piesă este atribuită cronologic secolelor VI-V î.d.C., şi etnic mediului scitic unde îşi găseşte analogii.[6] O filiaţie între spadele din bronz "cu antene" încadrate în Hallstatt B₂ şi cronologic în secolul al IX-lea î.d.C,[7] cum sunt cele provenite de la Buneşti[8], Silvaşul de Câmpie[9], Simleul Silvaniei[10], Vadul Crişului[11] şi piesa în discuţie, pare firească. Este normal ca primele folosiri ale fierului pentru asemenea arme să se fi limitat la lame mai scurte, mai uşor de realizat tehnic. Astfel este explicabilă evoluţia prin pumnalele de tip akinakes, mai exact prin varianta acestora "B", numită tot "cu antene" şi specifică atât Hallstatt-ului central-european în secolul al V-lea, cât şi mediului nordpontic în secolul VI î.d.C..[12] Această evoluţie este întărită şi de folosirea cel puţin pe teritoriul Transilvaniei, simultan a pumnalelor akinakes confecţionate în întregime sau parţial din bronz cu cele confecţionate integral din fier.[13]

Treapta evolutiv următoare a spadelor din fier o reprezintă desigur cele ale perioadei La Téne, păstrate în număr mult mai mare şi ca atare mai bine cunoscute. Şi în acest caz se poate urmări o lungire a lamei de la valori de 60-65 cm la cele mai vechi exemplare, la peste 80 cm în a doua perioadă La Téne.[14] În cazul acestor piese mânerele sunt mai puţin cunoscute, înmănuşările fiind în general confecţionate din materiale perisabile, dar se pare că se mai foloseşte tipul "cu antene" specific perioadei precedente, cum se poate observa în cazul pumnalului de la Chaumont cu mâner încă turnat din bronz,[15] sau al reprezentării unei spade pe o monedă celtică[16], în schimb apar frecvent teci sau fragmente de teacă din fier sau cu elemente din fier ce contribuie la cunoaşterea modului de purtare a acestor arme[17]. Lamele sunt în general robuste şi prevăzute cu nervuri, de foarte multe ori piesele provenind din morminte fiind deformate ritual ca cele descoperite în Transilvania la Pişcolţ, Sanislău, Tărian, Dersida,[18] şi mai rar întregi ca cea de la Zăuani[19]. Aceste spade, atribuite în general celţilor[20], au fost folosite se pare şi de daci, aşa cum reiese din descoperirile arheologice de arme ce provin din mormântul princiar de la Cugir[21]. Aceasta pare să fie însă şi singura dovadă de folosire în mediul dacic al spadei drepte cu două tăişuri şi suntem tentaţi să credem că în cazul mormântului de la Cugir, avem de-a face, după cum dovedeşte şi deformarea rituală a spadei sau carul de luptă cu patru roţi, cu un împrumut atât în privinţa armei cât şi a unor obiceiuri, din mediul celtic, aşa cum şi în spaţiul extracarpatic sunt adoptate din mediul grecesc cnemidele[22]. Astfel de împrumuturi din mediul celtic sau roman în ceea ce priveşte armele par să fie destul de frecvente la daci, deşi atât autorii antici, cât şi reprezentările de daci înarmaţi pe diferite monumente par să confirme sabia curbă, "falx", drept arma specifică acestei populaţii.[23] Dintr-o descoperire ocazională din secolul trecut, făcută într-un tumul din hotarul satului Viscri, se mai cunoaşte o spadă dreaptă, (de fapt un gladius roman) găsită într-un "cazan de fier" printre multe cioburi cenuşiu negricioase, groase de cca. 2 cm provenite de la mai multe urne şi împreună cu un falx dacic; (pl.19).[24] Datorită condiţiilor de descoperire şi a lipsei unor cercetări sistematice ulterioare[25] este greu de spus ce relaţie a existat între cele două piese, care au făcut obiectul atenţiei mai multor autori[26]. Arma romană putea pătrunde în ceea ce pare să fi fost un mormânt de căpetenie dacică, integrat unui complex militar şi civil, fie ca pradă de război, fie ca dar.[27]

Sub influenţa armatei romane şi a strategiei şi tacticii militare a legiunilor sale, armamentul lumii antice cunoaşte importante modificări. În cazul spadelor acest aspect este relevat de scurtarea lamei şi lungirea mânerului, după modelul gladiusului. Scurtarea ori lungirea lamei sau mânerului spadelor este strict dependentă de modul practic de folosire a respectivelor arme în luptă şi de posibilităţile tehnicii metalurgice ale fiecărei epoci. În ceea ce priveşte modul de folosire în luptă, acesta este la rându-i dependent de tactica militară a diferitelor populaţii, despre care pentru perioada romană avem mai multe informaţii scrise decât pentru epocile anterioare. Armele lungi ale perioadei La Téne, specifice celţilor, reflectă folosirea lor în cadrul unei strategii militare ce se baza pe iniţiativa individuală în luptă a războinicului, în general fără echipament defensiv serios, tactică descrisă foarte bine de Diodor[28]. Se pare însă că din punct de vedere tehnic aceste spade lungi nu erau de cea mai bună calitate, cum rezultă din relatările lui Polybios, despre campania consulului Flaminius din anul 223, căci se îndoiau la prima lovitură, după care trebuiau îndreptate cu piciorul[29].

Spada scurtă romană, gladiusul, cu o lungime de 40-70 cm, reflectă caracterul ei de armă secundară, specifică unităţilor militare închegate şi bine organizate, cu luptători dotaţi cu echipament defensiv greu, după modelul falangei şi al hoplitului grec, a căror eficienţă consta în efortul militar colectiv.[30] Asemenea arme asupra tipologiei cărora nu ne vom opri[31] se cunosc în Transilvania din câteva descoperiri atât în mediul dacic, cât şi provincial roman.[32] Mai interesantă decât gladiusul, este pentru evoluţia spadei medievale, arma specifică soldaţilor cavalerişţi, cu mâner mai scurt dar lamă mai lungă, pentru lovit de la înălţimea calului ca cea descoperită la Tibiscum; (pl.20)[33]. Iată deci că încă în epoca romană, se simte necesitatea unei arme pentru lovit şi împuns mai lungi. Conflictele cu popoarele germanice şi pătrunderea unor luptători germani în armata romană, au dus la accelerarea preluării spathei şi la renunţarea folosirii gladiusului. Creşterea rolului cavaleriei a contribuit de asemenea la preluarea spathei şi chiar la lungirea acesteia, căci pentru lupta din şaua calului, numai o armă lungă putea fi eficientă. Prin urmare, spatha, devine arma specifică a armatei romane din perioadele târzii şi apoi a armatei bizantine.[34] Dacă Vegetius consideră încă necesar să explice că spatha este un gladius mai mare[35], Isidor din Sevilla foloseşte la începutul secolului al VII-lea deja termenul de spatha, alternat cu cel grecesc de xiphos.[36]

Spatha, arma lungă pentru lovit a popoarelor germanice, preluată probabil de la celţi[37] şi adoptată de armata romană mai întâi la trupele auxiliare de cavalerie şi apoi generalizată în etapele târzii şi în perioada bizantină, reprezintă în privinţa acestei categorii de armament, veriga de legătură dintre antichitate şi evul mediu, fiind fără îndoială "strămoşul direct" al spadei medievale.

Desigur diferitele părţi ale continentului au parcurs etape distincte şi au suferit numeroase influenţe în ceea ce priveşte echipamentul militar, în perioada evului mediu timpuriu. Din acest punct de vedere, Transilvania trebuie privită în contextul de ansamblu geo-politic şi istoric al Bazinului carpatic, zonă de interferenţă a mai multor culturi în această etapă.

Numită şi epoca migraţiilor, perioada cuprinsă între secolele IV şi XI, se caracterizează în acest spaţiu prin succesiunea din punct de vedere al supremaţiei militare a mai multor populaţii europene sau asiatice, cu strategii şi echipament războinic specific, ce au marcat aici evoluţia armamentului. Din punctul de vedere al dominaţiei militare, care ne interesează în acest context datorită influenţei pe care o are asupra armamentului, putem distinge: perioada hunică, până la mijlocul secolului al V-lea, în care arma pentru lovit cu cea mai largă răspândire este spatha cu gardă scurtă din fier; perioada germanică de la mijlocul secolului al V-lea până la sfârşitul secolului al VI-lea, cu spatha fără gardă; perioada avarică a secolului al VII-lea, când apare în acest spaţiu spada de sorginte iraniană cu garda mică din fier placată cu tablă de aur; perioada româno-slavă până la sfârşitul secolului al IX-lea, când în acest spaţiu se răspândeşte spada de tip franc respectiv de tip nordic.[38]

În ceea ce priveşte sabia, se pare că această armă îşi face apariţia în arsenalele europene abia în evul mediu timpuriu, odată cu penetraţia pe continent a unor popoare de origine asiatică. Drept precursoare în Europa, ar putea fi însă considerate cele câteva tipuri de arme cunoscute încă din antichitate, cu lama dreaptă dar prevăzute cu un singur tăiş. O foarte interesantă armă aparţinând primei vârste a fierului (Hallstatt-D), cu un singur tăiş pe lama dreaptă şi mânerul înclinat spre partea activă în unghi foarte apropiat celui al săbiilor medievale a fost descoperită în România la Ferigile[39]. Arme cu lama curbată sunt menţionate în spaţiul apusean doar la iberi înainte de cucerirea romană[40] şi la daci[41]. În Orient, la perşi, este menţionată o armă numită chimichir, cu lama curbată şi tăiş pe partea exterioară a curburii, lipsită de gardă şi cu vârful tăiat oblic, astfel încât partea tăioasă să fie mai lungă, armă preluată de mauri şi prin aceştia cunoscută în Europa ca: cimeterre (franc.), scymitar (engl.) sau Seymitar (germ.).[42] In cadrul armamentului roman nu sunt cunoscute arme asemănătoare, luptătorii din legiune având pe lângă gladius, doar un pumnal, pugio tot drept şi cu două tăişuri. În armata bizantină în schimb, unde influenţele orientale asupra armamentului s-au făcut mai puternic simţite[43], se încetăţeneşte o a doua armă pentru lovit, cu un singur tăiş, numită machaira.[44] Această realitate este surprinsă şi de informaţia scrisă, astfel reglementându-se în armata bizantină pentru anumite trupe portul celei de-a doua arme pe lângă spadă. În conformitate cu "Percepta militaria", fiecare cavalerist trebuia să poarte spatha, iar kataphraktul era obligat pe lângă spatha să mai poarte o a doua armă pentru lovit şi împuns, chiar dacă în plus era înarmat cu lance, suliţă, buzdugan, secure sau arc cu săgeţi.[45] La Xenophon, această a doua armă este numită machaira, şi descrisă ca un "cuţit mare pentru lovit cu tăiş pe o singură parte, spre deosebire de spatha dreaptă"[46]. Vegetius numeşte aceeaşi armă "semispatha"[47] iar Isidorus se pare că face distincţie între machaera pe care o prezintă ca "gladius mai lung cu un singur tăiş"[48] şi semispatha descrisă ca fiind un "gladius mai mic în lungime decât spatha"[49]. O a doua armă, cu un singur tăiş, completează spatha şi la populaţiile germanice din apusul continentului. Este vorba despre sax, o armă ce apare în principal în două variante: saxul scurt de cca. 40 cm, "kurzsax" şi saxul lung, până la 80 cm. "langsax", "scramasax"[50]. Asemenea piese de armament sunt documentate în numeroase descoperiri arheologice provenind dintr-un areal extrem de întins, din Peninsula Scandinavică[51] în spaţiul franc[52] şi până în Europa Centrală şi Răsăriteană[53]. Şi în informaţia scrisă. apar menţionări ale acestor arme europene cu un singur tăiş, cu precădere în transcrieri mai târzii ale unor poeme eroice germanice din perioada migraţiei. Astfel în "Waltarius manu fortis" transcrierea de la începutul secolului al XI-lea întocmită de călugărul Eckehard de St. Gallen în hexametru latin a unui mai vechi poem germanic, se vorbeşte despre "obiceiul pannonic", (în acest caz hunic), adoptat de eroul german Walther, conform căruia luptătorul se încinge în stânga cu "spada cu două tăişuri" iar în dreapta cu o a doua, care "numai cu un singur tăiş provoacă rănile ucigătoare"[54].

Între aceste arme europene şi sabia medievală a secolelor IX-XIV, nu se poate însă stabili ca în cazul spadei, o filiaţie directă şi continuă. Saxul, scramasaxul, machaira, sau seimitarul, toate arme cu un singur tăiş dar cu lama dreaptă şi destul de scurtă, evoluează în apusul continentului spre cuţitele de luptă medievale iar în părţile sud-estice, prin influenţa orientală spre hanger şi iatagan. Originea sabiei medievale cu un singur tăiş şi lama lungă curbată, trebuieşte căutată la popoarele nomade de origine asiatică, ce dezvoltă această armă în strânsă legătură cu modul de luptă al cavaleriei uşoare.[55] Zonele de geneză a sabiei sunt considerate teritoriile ocupate de populaţii türcice din Nordul Iranului unde apar pe arme cu lamă lungă dreaptă şi cu un singur tăiş, primele trăsături caracteristice ale mânerului de sabie şi de unde prin valul avar, asemenea piese pătrund şi în Europa[56]. O interesantă descoperire de la Gyenesdiás (Ungaria), atestă într-un mormânt atribuit mediului avar şi datat cu un solidus bizantin de aur emis de Constans II şi Constantin IV, între anii 654 şi 659, o sabie cu un singur tăiş, lama foarte uşor curbată doar de la jumătate spre vârf, gardă mică şi mânerul lung pentru două mâini.[57] O piesă asemănătoare, din aceeaşi epocă dar din păcate foarte corodată a fost decoperită în Banat, la Sânpetrul German.[58] Asemenea piese, de frapantă asemănare celor folosite în Extremul Orient şi cunoscute mai ales ca "săbii japoneze sau de samurai" sunt extrem de rare în acest spaţiu central european[59], iar prezenţa lor aici în secolul al VII-lea, este explicată printr-un aflux de populaţie asiatică într-un al doilea val avar[60]. Apariţia sporadică a unor asemenea piese, purtate probabil de grupuri restrânse dacă nu de luptători izolaţi din slujba avarilor, a făcut ca folosirea acestor arme să nu se extindă pe continent.

Primele teritorii în care sunt cunoscute din descoperiri arheologice săbii cu lamă curbată şi mâner înclinat, sunt cele în care în secolul al VIII-lea se dezvoltă cultura "Saltowo Majak", deci sudul U.R.S.S., (C.S.I.), de unde prin populaţiile de migratori turanici şi în special prin maghiari, începând cu secolul IX, această armă va pătrunde în Europa.[61] Prin urmare, zonele de geneză ale sabiei medievale sunt plasate în Asia Centrală, iar particularităţile constructive ce fac aceste piese precursoare ale sabiei medievale şi moderne europene pot fi cel mai timpuriu constatate pe arme ce provin din mediul turcic sau kirghiz.[62]

[1]. Pentru o tipologie a acestor piese vezi: ALEXANDRESCU, A., Die Bronzeschwerter aus Rumänien, în Dacia N.S., /1966; BADER, T., Die Schwerter in Rumänien, în Prähistorische Bronzefunde, IV-8/1991; HANSEN, S., Studien zu Metalldeponierungen während der älteren Urnenfelderzeit zwischen Rhônetal und Karpatenbecken, în Universitätsforschungen zur Prähistorischen Archäologie, (UPA), 21-1/1994; HARDING, A., Die Schwerter im ehemaligen Jugoslavien, în Prähistorische Bronzefunde, (PBF), IV-14/1995.

[2]. PETRESCU DÎMBOVIŢA, M., Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti 1977. În această lucrare asemenea piese sunt numite săbii.

[3] . HÄNSEL, B., Beiträge zur Chronologie der mittleren Bronzezeit im Karpatenbecken, in BAM, 7-8/1968; a.a., Eine datierte Rapierklinge mykenischen Typs von der unteren Donau, în PZ, 48-2/1973; VULPE, A., în Dicţionar de istorie veche a României, Bucureşti, 1976; GOGÂLTAN, F., O rapieră de tip micenian de la Densuş (jud. Hunedoara), în Apulum, XXXIV/1997.În alte lucrări asemenea piese sunt numite inpropriu săbii: HOREDT, K., Săbiile de tip micenian din Transilvania, în Apulum, III/1961.

[4]. SOROCEANU, T., Op. cit., p.37 sqq; cf. si HANSEN, S., Op. cit., p. 43 sqq.

[5]. * * * , Goldhelm, Schwert und Silberschätze. Reichtümer aus 6000 Jahren rumänischer Vergangenheit, Frankfurt am Main, 1994, p. 144.

[6]. VASILIEV, V., Sciţii agatîrşi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980, p.86 sq.,Pl.14:3 si 3a. Autorul numeste aceasă piesă "sabie de tip akinakes".

[7]. PETRESCU-DÎMBOVIŢA, M., op.cit., p.140; BADER, T., Op.cit., p. 157 sqq.

[8]. PETRESCU-DÎMBOVIŢA, M., op.cit., p.140, Pl. 343:14; BADER, T., Op.cit., p.158, Tf. 53.

[9]. PETRESCU-DÎMBOVIŢA, M., Op.cit., p.143, Pl. 350:13; BADER, T., Op.cit., Tf. 53-373.

[10]. PETRESCU-DÎMBOVIŢA, M., Op.cit., p.143, Pl. 354:2 si 2a; BADER, T., Op.cit., Tf. 53-374.

[11]. BADER, T., Op.cit., Tf. 54-375.

[12]. VASILIEV, V., Op.cit., p.85 cu nota 436.

[13]. ibidem, p.87 sq.

[14]. HUBERT, H., Celţii şi civilizaţia celtică, Bucureşti 1983, p.75. În cazul acestei lucrări, termenul francez épée - (spadă), este tradus consecvent prin sabie - (sabre), ceea ce ni se pare nepotrivit.

[15]. ibidem, p.76, fig. 2: 8 si 8a.

[16]. Pentru această reprezentare, vezi: DRÎMBA, O., Istoria culturii şi civilizaţiei, II, Bucureşti, 1987, p.29.

[17] HUBERT, H., Op. cit., p.75 sq.

[18]. NEMETI, J., LAKO, E., Noi descoperiri celtice în judeţul Sălaj, în Acta Musei Porolissensis XVII/1993, p.78, Fig.4:5.

[19]. ibidem, p.80, Fig. 7:1.

[20]. HUBERT, H., Op.cit., p.75 sqq.; cf.si BERCIU, D., Lumea celţilor, Bucureşti, 1970.

[21]. CRIŞAN, I. H., Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, 1993; spada nu este menţionată în descrierea mormântului şi a inventarului acestuia în paginile 245 şi 246, ale volumului I, dar este vizibilă în figura 11 din volumul II, (Arme din mormântul princiar de la Cugir) alături de un vârf de lance, un umbo de scut un pumnal cu lamă curbată şi mai multe piese de harnaşament.

[22]. * * * , Goldhelm, Schwert und Silberschätze, Reichtümer aus 600 Jahren rumänischen Vergangenheit, Frankfurt am Main, 1994, p. 162 sq.

[23]. GLODARIU, I., Civilizaţia fierului la daci, Cluj-Napoca, 1978, p. 137 sqq.

[24]. MÜLLER, H., Archäologische Funde, în Korrespondenzblatt des Vereins für siebenbürgische Landeskunde, 12/1898, p. 144 sq.

[25]. COSTEA. F., Repertoriul arheologic al judeţului Braşov, (I), în Cumidava, XV-XIX/1995, p. 120 sq.

[26]. PÂRVAN, V., Getica, p. 507, fig. 342; HOREDT, K., în Deutsche Forschung im Südosten, 1/1942, p. 33 sqq.

[27]. PINTER, Z., în Weisskirch - Ein Siebenbürgisches Dorf im Griff der Zeit, 2. 1. 3., Der historische Rahmen, în Acta Geographica Lovaniensia, Leuven, 36/1997, p. 39.

[28]. DIODOR din SICILIA, Biblioteca istorică, Bucureşti, 1981, cartea V, V: "Îşi acoperă pieptul cu zale, alţii drept platoşă au doar pielea lor /.../ au săbii foarte lungi care atârnă de lanţuri de fier sau de bronz /.../ aruncă mai multe suliţe iar apoi sar jos încingând lupta cu sabia /.../ obişnuiesc să iasă din rând şi să cheme la luptă în doi pe cei mai viteji dintre duşmani".

[29]. HUBERT, H., Op.cit., p. 74.

[30]. ibidem.

[31]. Vezi în acest sens: VLĂDESCU, C. M., Observaţii asupra tipologiei armamentului roman din Dacia Inferior, în Studii şi materiale de muzeologie şi istorie militară, 7-8/1974-75; a.a., Armata romană din Dacia Inferior, Bucureşti, 1983.

[32]. GLODARIU, I., loc. cit. Pentru bibliografia pieselor de armament romane din România, vezi GUDEA, N., în Ephemeris Napocensis, 3/1993.

[33]. BENEA, D., BONA, P., Tibiscum, Bucureşti, 1994, p. 60, fig. 21.

[34]. KOLIAS, TAXIARCHIS, G., Op. cit., p.137.

[35]. * * *, Flavi Vegeti Renati Epitoma rei militaris, (Vegetius), Leipzig, 1885, II-15, (49, 4-7); "... gladios majores quos spathas vocant, et alios minores, quos semoispathia nominant"

[36]. * * *, Isidori Hispaniensis Episcopi Etymologiarum sive Originum libri XX, (Isidorus), Oxford, 1911, XVIII; 6, 3.

[37]. KOLIAS, TAXIARCHIS, G., Op.cit., p. 136.

[38]. KISS, A., Frühmittelalterliche byzantinische Schwerter im Karpatenbecken, în Acta AASH, 39/1987, p. 4.

[39]. VULPE, A., Cimitirul din prima epocă a fierului de la Ferigile, în MCA, V/1959, p. 370 sqq.

[40]. HUBERT, H., Op. cit., p. 77.

[41]. Vezi supra notele 309-313.

[42]. MÜLLER, H. A., MOTHES, O., Archäologisches Wörterbuch, Leipzig - Berlin, 1878, II, p. 856.

[43]. WERNER, J., Der Grabfund von Malaja Prescepina und Kuvrat, Kagan der Bulgaren, în Abhandlungen der Bayerischen Akademie der Wissenschaften, Phil.-Hist. Klasse, N.F., 91, München, 1984, pp.25-27.

[44]. KOLIAS, TAXIARCHIS, G., Op. cit., p. 138.

[45]. ibidem, p. 137 sq.

[46]. GAMBER, O., Kataphrakten, Clibanarier, Normannenreiter, în Jahrbuch der kunsthistorischen Sammlungen in Wien, 64/1968, p. 9 sqq.

[47]. Vezi supra nota 321.

[48]. ISIDORUS, XVIII, 6, 2: "machaera autem est gladius longus ex una parte acutus".

[49]. ibidem, 6, 5; "Semispatium gladium est a media spatae longitudine appellatum".

[50]. EBERT, M., Sax, in Hoops' Reallexicon der germanischen Altertumskunde, 4/1918-1919.

[51]. DEMMIN, A., Op. cit., pp. 329-341, fig. 11, 12, 15, 55:1-2.

[52]. ibidem, p. 322 sqq.

[53]. * * * Germanen Hunen und Awaren, Schătze der Völkerwanderungszeit, Nürnberg 1987, p.250, 481, 496, 598.

[54]. EKKEHARD von St. Gallen, Das Waltarilied, în BÖTTICHER, G., KINZEL, K., Altdeutsches Lesebuch, Halle/Sale 1927, p. 47. "Gürtet die Hüfte links mit dem doppelschneidigen Schwerte / Und nach pannonischem Brauche die rechte zugleich mit dem zweiten, / Welches mit einer Seite nur schlägt die tödlichen Wunden"

[55]. BAKAY, K., Op. cit, p. 141 sq.

[56]. FETTICH, N., Garnitures de fourreau de sabres du temps des Avares en Hongrie, Arethuse 1926, p. 267.

[57]. MÜLLER, R., Vorbericht über die Freilegung des Grabes eines hohen Militärs aus der Mittelawarenzeit in Gyenesdiás în Comunicationes Archaeologicae Hungariae-1989, p. 141 sqq., fig. 3-5; Cf. si GARAM, E., Der awarische Fundstoff im Karpatenbecken, în Die Völker Südosteuropas im 6. bis 8. Jahrhundert, Berlin, 1987, p. 198,Taf. 17.

[58]. DÖRNER, E., în SCIVA, 2/1960, pp. 424-431.

[59]. NICOLLE, D.C., Op. cit., p. 531, fig. 1442, p. 931.

[60]. BONA, I., Avar lovassír Iváncsáról în A.É., 97/1970, pp. 259-261.

[61]. KOVACS, L., în Mitt. Arch. Inst. Budapest, 10-11/1980-81, p. 246.

[62]. NICOLLE, D.C., Op. cit., p. 6.