ISBN 973-98446-2-6, Editura BANATICA, Reşiţa 2001.

© copyright: ZENO-KARL PINTER

Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

II. Probleme de terminologie

Pentru o mai bună înţelegere a problematicii abordate, considerăm că este necesară în acest context, clarificarea terminologiei folosite, cu atât mai mult cu cât am putut observa în mai multe articole, studii şi chiar lucrări de sinteză istorică şi arheologică apărute în limba română, folosirea ei inadecvată.

Denumirea spadei medievale şi moderne are la origine cuvântul "spatha", prin care se desemnează arma pentru lovit şi împuns din epoca romană şi perioada migraţiei, mai lungă decât gladiusul, cu lama dreaptă şi prevăzută cu două tăişuri. Acest termen are ca bază etimologică cuvântul grecesc spáthe, care a fost preluat în limba latină sub înţelesul de "obiect lung şi plat" pentru amestecat diferite substanţe şi care în limba română a supravieţuit în denumirea unei ustensile de laborator numite spatulă. Prima menţionare a termenului pentru denumirea unei arme se întâlneşte la Tacitus, unde prin spatha şi hasta sunt desemnate armele folosite de soldaţii "barbari" din trupele auxiliare, pe când armele legionarilor sunt numite gladius şi pilum.[1] În limbile romanice moderne, termenul a supravieţuit în formele: spada (port.), espada (span.), épée (franc.) [2] sau spadă (rom.). În limbile germanice moderne se preia termenul vechi germanic de swëran, însemnând "durere" provocată de tăietură, sau în varianta x^vara, însemnând "rană", astfel încât se ajunge la Schwert (ger.), sword (engl.), sverd (norv.) sau svaerd (dan.), în sensul de "armă tăioasă", sau care provoacă răni prin tăiere[3]. Prin urmare, este firesc să desemnăm în limba română prin termenul de spadă; armele individuale de luptă corp la corp, pentru lovit şi împuns, antice, medievale şi moderne cu lamă dreaptă prevăzută cu două tăişuri. În special pentru perioadele ce preced evul mediu, se impune şi o mai clară diferenţiere între spadă şi pumnal, diferenţa principală constând în dimensiunile lamei. Astfel considerăm spade piesele cu lama mai lungă de 30 cm. Referitor la terminologia diferitelor tipuri de spade medievale şi premoderne, trebuie spus că în limba română nu există întotdeauna corespondenţe mulţumitoare. Astfel pentru spadele foarte grele ce se răspândesc mai ales în secolul XVI, aşa-numitele Zweihänder, Bidehänder sau Flamberg (ger) respectiv Claymore (engl) sau Espadon (span) se poate folosi doar "spadă mare pentru două mâini" cu adăugarea caracteristicilor speciale: cu lamă flambată, zimţată sau prevăzută cu pinteni. Termenul de paloş folosit uneori în limbajul curent pentru asemenea piese grele este impropriu, el desemnând o altă armă după cum vom arăta ceva mai jos. Faptul că în limba română nu există termeni pentru aceste arme s-ar putea explica prin faptul că în secolul al XVI-lea când aceste piese înregistrează cea mai mare răspândire in Europa Occidentală, în Transilvania, Moldova şi Ţara Românească ele sunt mai rar folosite, adaptarea la tactica de luptă a Imperiului Otoman bazată pe cavaleria uşoară şi pe infanterie impunând renunţarea la spadă şi adoptarea sabiei. În aceleaşi condiţii vor fi fost împrumutate denumirile din diferite limbi străine pentru spadele uşoare, folosite după secolul al XV-lea mai puţin în domeniul militar şi mai mult ca arme civile sau spade ce ţin de costumul vremii. Astfel au fost preluate: rapieră: spadă cu lamă draptă foarte zveltă cu unu sau două tăişuri şi gardă complexă ce acoperă pumnul luptătorului din espada ropera = spadă de costum (span.) probabil prin filieră franceză (rapiére), dagă: spadă cu lamă zveltă folosită mai ales pentru împuns din Degen (ger.) sau floretă: spadă lungă, flexibilă, fără tăiş, cu lama în patru muchii folosită doar pentru împuns din fleuret (franc). Termenul de rapieră, deşi de sorginte modernă, este folosit şi pentru desemnarea unor arme pentru împuns antice, în special pentru piesele miceniene din bronz.[4]

În ceea ce priveste sabia, s-a încetăţenit folosirea termenului pentru armele individuale de luptă corp la corp, medievale şi moderne, pentru lovit şi împuns, cu lamă curbată şi prevăzută cu un singur tăiş pe partea exterioară a curburii şi în general - cu excepţia Extremului Orient - cu mânerul curbat sau înclinat în sens invers curburii lamei. Cât priveşte etimologia acestui termen, părerile sunt împărţite. Cea mai veche atestare scrisă a termenului provine din limba croată şi anume din anul 1417,[5] ceea ce pare să confirme originea slavă a cuvântului. Din această limbă s-a produs probabil răspândirea termenului în mai multe limbi europene, atât în limbile slave moderne: ????? (sablja) sau ????? (šašba) (rus)[6], szabla sau sabla (pol.), šabl'a (slovacă), šavle (ceh.)[7], cât şi în limba maghiară unde cuvântul szabni, însemnând "a tăia", a dus încă în secolul al XVI-lea, la generalizarea termenului szablya (mag.), în acelaşi înţeles de "armă pentru tăiat" şi în limbile germanice: Säbel (ger.), saber, sabre (engl.), şi romanice: sciabola (ital.), sabel (port.), sabre (franc.), [8] sabie (rom.). În privinţa armelor curbate cu tăiş pe partea interioară a curburii, pentru perioada medievală se foloseşte termenul de seceră sau coasă de luptă, sau pentru cele antice cel de falces sau falx.

Între spadă şi sabie există şi un hibrid destul de rar întâlnit, numit în limba germană "Säbelschwert" adică sabie-spadă, ce cumulează trăsături proprii atât spadei; lama dreaptă uneori cu două tăisuri, cât şi ale sabiei; mâner înclinat, şi uneori - în special la piesele moderne - un singur tăiş, desemnat în limba română cu termenul paloş, împrumutat cel mai probabil din limbile slave în care prin acest cuvânt se desemnează un obiect sau o armă pentru lovit: astfel în limba rusă la această armă i se spune ????? (palaš), iar pentru bastonul de lovit se foloseşte ????? (palka) în timp ce călăul este numit ????? (palac)[9]. Termenul a fost preluat şi în alte limbi moderne europene; paloccio (ital.), palasz (pol.), Pallosch (ger.)[10] sau pallos (mag.), unde pálca înseamnă de asemenea baston de lovit, ambele cuvinte având la bază rădăcina "pall" cu înţelesul de lovitură puternică.[11]

O formă deosebită o reprezintă şi armele cu un singur tăiş dar cu lamă dreaptă, specifice populaţiilor germanice în perioada migraţiei şi numite în izvoarele redactate în limba latină semispatha iar în cele redactate în germana veche; sahs, sax sau scramasax. Originea etimologică a acestor termeni se bazează pe cuvânzul german sax, însemnând "cuţit lung", şi pe cel de scrama, derivat din termenul latin crena cu înţelesul de "plagă", sau "carenă", din care în limbile romanice au derivat: crena (ital.), crenna (retrorom.)[12] sau rană (rom.).

Referindu-ne la părţile componente specifice acestor arme putem distinge în principal lama şi mânerul.

Lama spadelor medievale are întoteauna două feţe, două tăişuri şi un vârf. Pe cele două feţe ale lamei se pot întâlni şenţuiri mediane, numite şi canale pentru scurgerea sângelui prin traducerea termenului german Blutrinne. Mai rar sunt întâlnite pe spade anterioare secolului XIV, nervuri mediane cu scop de întărire a lamei din ce în ce mai zvelte. La întâlnirea lamei cu mânerul, prin îngustarea bruscă se formează umerii lamei, de obicei acoperiţi de gardă.

Mânerul se compune dintr-o prelungire a lamei; tija mânerului, şi din piese ataşate; garda şi butonul, acestea din urmă fiind prevăzute cu orificii de prindere. Destul de rar păstrată este înmănuşarea, care îmbracă tija mânerului. Un accesoriu extrem de interesant al spadelor şi mai ales al celor din perioada migraţiilor, îl constituie aşa-numitele "perle de spadă", (Schwertperlen). Acestea erau amulete din pietre semipreţioase, de formă discoidală, cu diametrul de 4-5 cm.[13] Printr-un orificiu central, ele erau atârnate de mânerul spadei sau de gura tecii, se pare în scop magic şi urmând o tradiţie iraniană transmisă populaţiilor germanice prin huni în secolul al V-lea.[14] Considerăm că nu poate fi exclusă posibilitatea, ca iniţial aceste discuri din piatră, să fi servit un rol mult mai practic, de obiecte cu care se ascuţeau şi lustruiau tăişurile spadelor. Această supoziţie este întărită de faptul că în majoritaea covârşitoare a cazurilor, asemenea piese sunt realizate din calcedonie, o formă liberă de silicie fin cristalizată şi cu duritate apropiată de a cuarţului[15], ce se pretează la asemenea întrebuinţări.

Teaca, executată de obicei din lemn şi piele este pevăzută cu întăriri metalice numite buterola şi gura tecii, fiind la fel ca centura de spadă foarte rar păstrate şi cunoscute mai bine din reprezentările artei figurative.

Terminologia folosită pentru elementele componente ale spadelor se regăseşte şi în cazul săbiilor medievale, cu deosebirea că avem de-a face cu un singur tăiş. În plus, la săbii întâlnim unghiul de cădere al mânerului, şi curbura lamei. De asemenea, partea îngroşată din vârful lamei şi prevăzută cu tăişuri pe ambele părţi este numită elman, termen împrumutat din limba turcă.[16]

[1]. TACITUS, P.C., Annales, XII, 35.

[2]. POKORNY, J., Indogermanisches Etymologisches Wörterbuch, 1/1959, p.1050.

[3]. KLUGE, F., Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache, 17. Aufl., Berlin, 1957, p.693.

[4] . GOGÂLTAN, F., O rapieră de tip micenian de la Densuş (jud. Hunedoara), în Apulum, XXXIV/1997, pp. 55-62. Vezi şi mai jos nota 289.

[5]. * * * , A Magyar nyelv történeti-etimológiai szótára, vol. III, Budapest, 1976, p. 643.

[6] . MARŢIŞEVSKAIA, C. A., Dicţionar româno-rus, Bucureşti, 1953, p. 304.

[7] . DOBRIŢOIU-ALEXANDRU, T., Mic dicţionar român-ceh, Bucureşti, 1982, p. 247.

[8]. KLUGE, F., Op. cit., p. 617 sq.

[9] . NOVEANU, E. P., Dicţionar român-rus, rus-român, Chişinău, 1991, p. 34, 44.

[10]. Vezi supra nota 115, p. 73.

[11]. ibidem.

[12]. KLUGE. F., Op. cit., p. 678.

[13]. * * * Germanen Hunnen und Awaren, Schătze der Völkerwanderungszeit, Nürnberg, 1987, p. 104, 171, 362, 404, uneori asemenea piese sunt confundate cu fusaiolele; p 484.

[14]. WERNER, J., Beiträge zur Archäologie des Attila-Reiches, în Abhandlungen der Bayerischen Akademie der Wissenschaften, Phil.-Hist. Klasse, N.F., 38-A,B. München, 1956, p. 26 sqq.

[15]. PAPIU, V. C., MASTACAN, G., Pietre preţioase, Bucureşti, 1973, p. 133 sq.

[16]. BAKAY, K., în Acta AASH, XIX/1967, p. 141 sq., cf. si KOVACS, L., în A.É., 117-1/1990, pp.39-45; a.a., în Mitt. Arch. Inst., 10-11/1980-1981.