Prelucrare Web: Cosmin Suciu; Powered by: Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European (IPTCE)

Coperta 1

Coperta 2

4. Concluzii

Din analiza comparativă a planimetriei şi volumetriei monumentului, cu rezultatele furnizate de cercetarea arheologică şi istorică, se pot desprinde câteva concluzii legate de evoluţia în timp a construcţiilor eclesiastice ce s-au succedat cronologic în perimetrul ocupat astăzi de biserica monument de cultură din Roşcani.

Terenul pe care se ridică biserica, a fost întărit cu un val de pământ. Această fortificaţie sau întăritură era încă bine vizibilă în secolul al XVIII-lea, când valul de formă ovală şi cu o deschidere spre est, apare figurat în „Cartarea Iosefină” a Transilvaniei, (fig. 1) executată între anii 1769 şi 1773 şi păstrată la Arhiva de Război din Viena[1]. Această amenajare de pământ mai poate fi vag urmărită în teren dar abordarea arheologică este foarte dificilă datorită mormintelor contemporane amenajate în jurul bisericii. Cu toate acestea, amenajarea a putut fi surprinsă pe o porţiune destul de mică şi în cercetarea arheologică, respectiv în secţiunea S3 (fig. 21, 29). Rolul acestei amenajări putea fi acela de a proteja biserica şi comunitatea ce se strângea în jurul lăcaşului de cult sub conducerea cnezilor de sat, împotriva unor agresori mai puţin numeroşi, în general împotriva cetelor prădalnice ce se desprindeau din armatele medievale organizând „aprovizionarea“ trupelor. Nu se poate exclude nici apartenenţa acestei amenajări la o fostă curte cnezială, de care s-ar putea lega primele faze ale bisericii şi eforturile constructive mai târzii ale familiei nobiliare Caba, ce transformă în secolul al XVIII-lea monumentul elesiastic amenajându-şi aici locurile de veci, desigur având conştiinţa originii şi a legăturii familiei cu acest loc. Nu excludem nici existenţa unor amenajări civile, legate eventual de o curte cnezială sau seniorială în interiorul acestei fortificaţii, cel mai probabil la nord sau nordvest de biserică, unde din relatările unor săteni rezultă că la săparea gropilor de morminte „au apărut multe pietre mari” dar unde din păcate o intervenţie arheologică sistematică este exclusă datorită densităţii mormintelor noi, care probabil au şi distrus în cea mai mare parte aceste urme. Din păcate în singurul loc în care valul de ăpărare a putut fi abordat pe cale arheologică, adică în capătul de sud al secţiunii S3, nu s-a putut stabili cu certitudine o datare mai strânsă a acestei amenajări. Cert este însă că în acest loc, orizontul vechi de înhumări din necropola aferantă bisericii, datat clar în secolul al XVI-lea, nu depăşeşte, nu suprapune şi nici nu este deranjat de această amenajare, fapt ce pledează pentru o datare a fortificaţiei anterior orizontului vechi al necropolei, cel mai probabil în secolul al XV-lea. În această perioadă, pe de o parte se intensifică raidurile turceşti în Transilvania, iar pe de altă parte politica defensivă a regatului şi a familiei Corvineştilor iniţiată încă la sfârşitul secolului al XIV-lea şi continuată în secolul următor de ilustrul Ioan de Hunedoara, bazată pe mica nobilime militară, duce la întărirea cnezimii mărunte a zonei, la creşterea importanţei ei politico-militare[2] şi chiar la asimilarea acestor elite româneşti în categoria micii nobilimi[3]. De aceeaşi situaţie trebuie legat şi mormântul notat de noi M11, (fig.40) cercetat în secţiunea S5, al unui individ căzut probabil într-un conflict armat desgfăşurat în perioada secolul al XV-lea[4] şi depus tot în interiorul valului de pământ.

Biserica, plasată în centrul spaţiului delimitat de valul de pământ amintit mai sus, are mai multe etape constructive, clar demonstrate de cercetarea arheologică.

Cea mai veche parte a construcţiei păstrate până astăzi doar cu modificări minore, o reprezintă turnul clopotniţă, respectiv parterul şi primele două nivele ale acestuia, în care se mai păstrează ancadramente din piatră databile din punct de vedere stilistic în secolele XIV-XV. Cercetarea arheologică a confirmat prin stratigrafie şi prin raportul dintre fundaţia turnului şi cea a navei, în secţiunea S1, această ipoteză de datare. În secţiunea S1 s-a stabilit că turnul clopotniţă este cert anterior navei actuale, ce se adosează turnului, (fig. 28) iar nava este cu siguranţă ulterioară anului 1540, deoarece talpa fundaţiei acesteia, suprapune mormântul M4, datat în acest an cu un denar de argint emis sub autoritatea regelui Ferdinand de Habsburg (1526-1564). Turnul fiind mai vechi decât nava şi decât mormântul M4, poate fi datat cu maximă siguranţă înainte de secolul al XVI-lea.

Chiar dacă turnul este cea mai veche parte păstrată a actualei biserici de zid, el nu reprezintă prima şi nici cea mai veche construcţie cu caracter eclesiastic din acest perimetru, deoarece şanţul de fundaţie al zidului de vest secţionează mormântul M7, (fig. 30) ceea ce demonstrează că înaintea construirii turnului, pe acelaşi loc exista deja un cimitir, care în evul mediu se grupa întotdeauna în jurul unei biserici. Iată de ce putem presupune că pe locul actualei biserici a existat una mai veche şi evident mai mică, din moment ce la construirea turnului au trebuit să fie distruse mormintele ce se apropiau prea mult de acest vechi edificiu. Câteva urme ce ar putea aparţine primei biserici ridicate pe acest loc, probabil din lemn, au fost surprinse prin cercetarea arheologică în caseta C1 deschisă în interiorul bisericii. Aici au apărut urmele unui puternic incendiu ce a produs calcinarea solului viu, păstrându-se amprentele unor lemne carbonizate provenite probabil de la o veche amenajare (fig. 34, 35). Aceste urme de incendiere sunt tăiate de şanţurile de fundare a turnului clopotniţă şi a unei nave vechi din piatră, demolate cu prilejul construirii actualei biserici.

Turnul clopotniţă actual face deci parte din primul edificiu eclesiastic din piatră, o construcţie de dimensiuni reduse, ale cărei urme au fost descoperite în cadrul cercetărilor arheologice întreprinse în interiorul bisericii, în caseta C1. Aici s-a putut observa că nava primei biserici din piatră, nu depăşea în lăţime turnul, zidurile acesteia fiind demolate din fundaţie cu prilejul construirii actualei nave. Astfel traiectul acestui zid a putut fi urmărit doar prin „amprenta” sau „negativul” zidului demolat şi printr-o mică porţiune păstrată chiar în continuarea turnului. Zidurile acestei prime nave din piatră închideau un spaţiu extrem de mic, nava veche având lăţimea de maxim 2,50 m, şi lungimea probabil nu mai mare de 4 m. Aceste dimensiuni sunt mai reduse chiar decât ale celor mai mici capele de curte şi biserici de sat din Ţara Haţegului, construite cam în aceeaşi perioadă[5]. Acest aspect ne face să credem că prima biserică de zid construită la Roşcani a avut caracter particular, de capelă de curte a unei familii cneziale, cel mai probabil a familiei Caba. În sprijinul acestei ipoteze poate fi adus şi caracterul militar al complexului, dat de valul de pământ mai sus analizat şi de deschiderile de la primul nivel al turnului, care pot servi drept guri de tragere asupra flancurilor cele mai expuse ale ansamblului.

Actuala navă, cu altarul aferent, a fost construită la începutul secolului al XVII-lea, fapt consfinţit prin descoperirea în secţiunea S2, a mormântului M2, (fig. 37) a cărui groapă a fost săpată după ce nava a fost terminată şi care mormânt a putut fi datat prin descoperirea unei monede emise în anul 1577. Cum această monedă a fost perforată şi purtată în salbă, fiind deci folosită ceva mai mult timp după data emiterii, se poate considera că a ajuns în inventarul mormântului după anul 1600, dată la care biserica era deja construită cu planimetria actuală. Asociind la această constatare descoperirea monetară din mormântul M4 din secţiunea S1 se poate afirma că nava în planimetria ei actuală a fost construită între 1550 şi 1600. Această navă a fost pavată cu cărămizi aşezate pe un pat de mortar, aşa cum s-a demonstrat prin descoperirea unor urme ale acestui pavaj în caseta C1 deschisă în interiorul bisericii (fig. 32,33,34) şi cum dealtfel se obişnuia în această perioadă, similitudini excelente existând la biserica Sf. Nicolae din Hunedoara[6] sau la vechea biserică din Nălaţi[7].

În anul 1766 se definitivează ultima intervenţie arhitectonică majoră asupra bisericii, când familia nobiliară Caba îşi amenajează cripta sub naosul bisericii. Cu acest prilej, pământul evacuat din criptă este întins în interiorul bisericii, peste vechea pardoseală din cărămizi şi biserica se pavează din nou, de data aceasta cu lespezi din piatră aşezate peste pământul nivelat (fig. 31). Acest pavaj se păstrează, în cea mai mare parte intact, până astăzi fiind uzat doar în locurile de trafic intens unde gresia destul de moale s-a corodat. Cu acelaşi prilej, se pictează tabloul votiv (fig. 11) şi probabil tot interiorul bisericii, pictură din care s-au mai păstrat doar câteva porţiuni pe bolta altarului (fig. 18). Tot acum, se pune pisania din altar ce îi pomeneşte pe noii ctitori (fig. 17). Se pare că în această etapă, nava, altarul şi turnul au avut o învelitoare din ţiglă, cum se poate deduce din descoperirile de material tegular din săpătura arheologică şi aşa cum se poate observa pe tabloul votiv, unde se poate chiar distinge o depunere a ţiglelor diferit colorate în aşa fel încât să apară pe acoperişul navei un model în romburi (fig. 11).

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, probabil în urma apariţiei unor fisuri – cauzate probabil de puternicul cutremur documentat în Transilvania în anul 1839 - şi a pericolului de prăbuşire a monumentului, se întreprinde o acţiune de consolidare prin montarea tiranţilor din fier şi prin zidirea masivilor contraforţi pe exteriorul altarului şi pe partea de sud a navei. Cu acelaşi prilej, în jurul bisericii se amenajează un pavaj din piatră, surprins în secţiunile S2 şi S5 .

La începutul secolului al XX-lea, din relatarea lui C. Petreanu, reiese că turnul era „acoperit cu tinichea” în timp ce „nava şi altarul au acoperiş de şindrilă”. Probabil înlocuirea învelitorii grele din ţiglă cu una mai uşoară din şindrilă, a apărut ca o necesitate şi s-a materializat cu prilejul lucrărilor de consolidare din secolul al XIX-lea.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea nu se mai petrec schimbări majore la biserică. Sunt doar rostuite cu ciment fundaţiile şi contraforţii de pe altar, învelitoarea de tablă de pe acoperişul turnului este înlocuită cu una de şindrilă, contraforţii intermediari de pe navă sunt demolaţi, se amenajează un acces din beton între poarta cimitirului şi uşa bisericii şi se toarnă un trotuar de gardă din beton în jurul monumentului, această din urmă intervenţie nu tocmai benefică, deoarece obturează aerisirile criptei şi favorizează penetraţia umidităţii în ziduri.

În încheiere se cuvine să facem câteva referiri la ctitorii edificiului de cult ce a făcut obiectul acestui studiu, familia nobiliară Caba de Roşcani. Cu excepţia monumentalei lucrări publicate sub auspiciile ASTREI încă la sfârşitul secolului al XIX-lea de Ioan cavaler de Puşcariu[8], literatura de specialitate românească este destul de săracă în genealogii ale elitelor medievale din Transilvania, fapt datorat în mare parte orientării istoriografiei noastre post belice, care influenţată de factorul politic, a catalogat fără discernământ, în masă, aceste elemente ca aparţinătoare din punct de vedere social „claselor exploatatoare”, din punct de vedere spiritual cultelor occidentale şi din punct de vedere etnic, minorităţii maghiare. Orientarea de ansamblu a istoriografiei europene spre reevaluarea rolului elitelor în istorie, precum şi contribuţiile de marcă ale lui Radu Popa[9] şi mai recent, după 1990, ale unor cercetători ca Adrian Andrei Rusu,[10] cu referire la mica nobilime din zona Haţegului, Ligia Boldea[11] şi Viorel Achim[12] despre nobilimea bănăţeană sau Antal Lukács referitor la Ţara Făgăraşului[13], au făcut ca în ultimii ani, optica asupra acestor categorii sociale să se schimbe treptat redescoperindu-se originea cnezială românească a multor familii nobiliare, rolul deosebit pe care acestea l-au jucat în apărarea ţării şi calitatea lor de ctitori ai unor extrem de importante monumente de artă şi cultură românească.

Originile familia ce a ctitorit biserica din Roşcani sunt încă neclare, satul Roşcani şi Districtul Dobrei, prin plasarea lor geografică, aflânu-se în afara sferei de interes a cercetătorilor mai sus amintiţi. În tabloul votiv şi în pisania bisericii găsim primele indicii asupra onomasticii şi deducem primul reper cronologic, respectiv nomenul Caba şi anul 1766. Ioan cav. de Puşcariu consideră că numele Caba este unul şi acelaşi cu cel de Kába sau Kábay [14] , fiind vorba doar de diferenţă de grafie sau transcriere în diferite limbi. Acest argument poate fi susţinut de inscripţia tabloului votiv şi a pisaniei bisericii din Roşcani, redactate în caractere slavone [15] şi unde numele apare cu „К” deoarece în acest alfabet „C” are altă semnificaţie fonetică. Acelaşi autor descoperă peste 100 de paterfamilii răspândite în zona Aradului, Bihorului, Sălajului şi Someşului menţionând existenţa unor diplome de înnobilare emise de Matia Corvin în 1465, Ştefan Báthory la 1575 şi Maria Tereza în 1776 [16] . Nici una dintre aceste familii nu este însă menţionată ca avându-şi reşedinţa în Roşcani. Coriolan Petreanu, citând un document din anul 1725, menţionează pentru prima dată un membriu al familiei Caba ce poartă numele de Kaba, prenumele de László şi predicatul de nobleţe „Roskany” adică de Roşcani, considerându-l una şi aceeaşi persoană cu cea menţionată în pisania bisericii şi redată în tabloul votiv respectiv descendent din familia Kaba din Dobra, menţionată în 1475, 1478, 1507 şi 1699 [17] . În genealogia propusă de Ioan cav. de Puşcariu întâlnim însă o altă filiaţie pentru familia „Roskany”, pe care o asociază cu un oarecare Sindea alias Csókonesti de Roşcani, rezident în comuna Roşcani, Districtul Dobrei, Comitatul Hunyad şi clar diferenţiat de familiile comunităţii militare Dobra alias Jó Fü, înnobilate pentru „servitiile cu armele şi cu caii” [18] . Acest Sindea de Roşcani este înnobilat pentru „servitiulu militaru” – nici mai mult nici mai puţin decât – de Mihai Viteazul, principele Valahiei şi al Transilvaniei printr-o diplomă emisă în anul primei mari uniri, 1600, în Alba Iulia [19] . Mai mult decât atât, blazonul dobândit de Sindea cu acest prilej conţine pe scutul heraldic culorile ce peste două secole şi jumătate vor deveni tricolorul naţional românesc: roşu galben şi albastru, peste care este figurată emblema familiei: un cerb străpuns de săgeţi, întregul ansamblu fiind încununat de o coroană din care iese acelaşi cerb săgetat [20] . Este deci foarte probabil ca amplificarea bisericii din Roşcani în forma actuală, executată în jurul anului 1600, să fie opera ctitorială a acestui personaj. Se pune evident întrebarea, dacă Sindea este înnobilat abia la 1600, cine a fost ctitorul primului edificiu de zid din Roşcani şi cum ajunge satul în posesia acestui nobil. Cel mai probabil, Mihai Viteazul acordă acest feud unui luptător destoinic, pentru „serviciul militar”, fie confiscându-l unui alt posesor infidel cauzei sale, fie prin stingerea familiei ce a posedat feudul până la acea dată. Nu este însă exclusă nici posibilitatea ca Sindea să fi fost cneaz de sat în Roşcani, sub autoritatea micilor nobili din familia Caba de Dobra şi datorită unor fapte de arme şi nu în ultimul rând datorită credinţei sale ortodoxe, să fi fost înnobilat de voievodul unirii, într-o posesie pe care până în acel moment o stăpânea sub drept cnezial. Pe de altă parte, numele de Sindea, cu indubitabilă rezonanţă românească, este inedit în spectrul onomasticii nobiliare transilvane, fiind poate de tradiţie munteană, ceea ce ar putea arunca o lumină nouă asupra onomasticelor de „Munteanu” păstrate ca nume de familie până astăzi în Roşcani.Este însă posibil să fie vorba şi de o simplă transcriere eronată, atât de des întâlnite în cancelariile medievale, a numelui cunoscutei şi foarte răspânditei familii nobiliare de origine haţegană Cândea, din care a putut deriva – Sîndea – Sindea. Cert pare însă faptul că între anii 1600 când este ridicat la rang nobiliar Sindea de Roşcani şi anul 1725 când este pomenit Roskany Kaba László Nemes Személly, cel mai probabil ctitorul pisaniei, a tabloului votiv şi a criptei din biserica roşcanilor, între familia de Roşcani şi familia Caba s-a încheiat o alianţă matrimonială, rezultatul fiind o nouă familie, cea a nobililor Caba de Roşcani, desprinsă colateral din trunchiul genealogic al familiei Caba. În acest fel se clarifică şi situaţia aparent contradictorie legată de ctitorirea unei cripte de familie într-o biserici ortodoxă la 1776, de către o familie nobiliară, pe care orice istoric este tentat să o catalogheze în această perioadă drept maghiarizată, respectiv catolică sau calvină. Familia Caba de Roşcani nu poate fi însă inclusă în acest clişeu, nici chiar în secolul al XVIII-lea. Înnobilarea prin Mihai Viteazul, în scurta perioadă de unire a Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova, perioadă în care în Ardeal se înregistrază un avânt al ortodoxiei, ridicându-se biserici şi întemeindu-se mitropolii, a permis nobililor de Roşcani să-şi păstreze credinţa, chiar dacă pe tabloul votiv membrii familiei sunt reprezentaţi în costumaţie specifică elitelor nobiliare central europene, aşa cum apar ctitorii pe mai toate reprezentările din arta figurativă medievală. Avem convingerea că dacă Ladislau Caba de Roşcani ar fi avut altă credinţă decât cea ortodoxă şi o altă origine decât cea românească, cu greu ar fi acceptat cioplirea textului pisaniei în limba română şi în caractere chirilice şi cu certitudine nu şi-ar fi amenajat locul de veci pentru sine şi familia sa, în ctitoria strămoşească ortodoxă de la Roşcani.

[1] *** Aufnahmskarte des Grossfürstentum Siebenbürgen (1769-1773), Österreichisches Staatsarchiv Wien, Kriegsarchiv, cota: B IX a Folia 715.

[2]Popa, R., La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 280 sqq.

[3]Rusu, A.A., Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999, p. 165 sqq.

[5] Popa, R., La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, cf. şi: Rusu, A.A., Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului, până la 1700, Satu-Mare, 1997.

[6] Pinter, Z.K., Ţiplic, I.M., Cercetările arheologice de la biserica Sf. Nicolae din Hunedoara, în Buletinul Comoisiei Monumentelor Istorice, X, 1-4/1999, p. 60.

[7] Rusu, A.A., Vechea biserică din Nălaţi (jud. Hunedoara), în Ephemeris Napocensis, I/1991, p. 138.

[8]Puşcariu I. cav. de, Date istorice privitorie la familiele nobile române, Sibiu, 1892.

[9] Popa, R., Op. Cit. Idem, Ţara Maramureşului în veacul al XIV-lea, Ed. II, Bucureşti, 1987.

[10] Rusu, A.A., Ioan de Hunedoara şi românii din vremea lui, Cluj-Napoca, 1999. Idem, Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700, Satu Mare, 1997.

[11] Boldea, L., Situaţia social-economică şi juridică a nobilimii române din Banat (sec. XIV-XVI), în Banatica, 12-II/1993. Idem, Înobilare şi confesiune în lumea feudală românească din Banat (sec. XIV-XVI), în Banatica, 13-II/1995. Idem, Probleme ale studiului genealogic al familiilor nobiliare române bănăţene, în Banatica, 14/1996.

[12] Achim, V., Catolicismul la românii din Banat în Evul Mediu, în Revista de Istorie, VII-1,2/1996. Idem, O instituţie românească în Banatul medieval: adunările obşteşti din districte, în Revista de Istorie, 41-2/1988.

[13] Lukács, A., Ţara Făgăraşului în Evul Mediu, secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1999.

[14] Puşcariu I. cav. de, Op. Cit., p. 52, 172.

[17] Petreanu, C., Op. Cit., p. 644. Vezi şi mai sus, 2.3.