|
Legenda
ilustraţiilor
Cuprins
|
Roşcani – Biserica Monument Istoric
Autor: ZENO-KARL PINTER.
ISBN 973-9425-88-7, Editura Emia, Deva 2001 © copyright:
ZENO-KARL PINTER
3. CERCETAREA ARHEOLOGICĂ
3. 1. Amplasarea suprafeţelor cercetate
Necesitatea clarificării cât mai multor
întrebări rămase deschise în urma studiului planimetric al
monumentului şi mai ales identificarea unor eventuale faze mai vechi ale
bisericii au detreminat întreprinderea unor săpături arheologice
sistematice în zonele cele mai interesante ale edificiului de cult.
Cum datorită ancadramentelor păstrate
partea cea mai interesantă a bisericii părea a fi turnul clopotniţă,
s-a trasat o primă secţiune arheologică notată S1 (pl. I)
perpendiculară pe paramentul de sud al turnuluim (fig. 19). Prin
amplasarea acestei secţiuni s-a urmărit surprinderea raporturilor
dintre turn şi navă, prinderea bazei portalului de la intrarea în
biserică şi în acelaşi timp situaţia contrafortului de la
colţul de sudvest al navei. Din aceste motive s-a ales pentru
această secţiuneo lăţime de 2 m pe profilul de sud
şi o lungime de 6 m pe profilul de vest. Lungime secţiunii a fost
dictată de realitatea din teren, o extindere peste acastă
limită fiind imposibilă datorită mormintelor contemporane.
Caroiajul s-a făcut din 2 în 2 m, rezultând 3 carouri numerotate
începând cu caroul 1 de la zidul turnului.
În scopul verificării fundaţiilor navei
în dreptul celui de-al patrulea contrafort, zonă consolidată în
secolul trecut cu un tirant de fier, s-a trasat în această zonă o a
doua secţiune notată S2 (pl. I). Având două carouri organizate
pe o lăţime de 2 m, o lungime de 4 m şi o amplasare
perpendiculară pe nava bisericii, această secţiune
urmărea şi eventuala dezvelirea unor morminte vechi şi
stabilirea unor relaţii stratigrafice între acestea şi
fundaţia navei (fig. 20).
Cu o a treia secţiune, numită S3, s-a
încercat surprinderea unor situaţii arheologice specifice zonei
altarului şi prin posibilitatea oferită de teren de a se trasa o
secţiune mai lungă şi o eventuală stratigrafie
neîntreruptă (pl. II) (fig. 21). S-a căutat de asemenea prinderea
în zona de cercetare a unei denivelări abrupte ce ar fi putut proveni de
la un vechi şanţ de apărare. Datorită masivilor
contraforţi din piatră ridicaţi în secolul trecut, zona cea
mai interesantă, îmbinarea altarului cu nava, nu a putut fi
abordată cu această săpătură. Secţiunea
lată de 2 m a fost trasată paralelă cu S2 şi la o
distanţă de 6,50 m de profilul estic al acesteia. Şi
această secţiune a fost executată pe lăţimea de 2 m,
lungimea profilelor lungi fiind diferită datorită curburii
peretelui altarului, respectiv 9,40 m pe profilul de est şi 8 m pe profilul
de vest. În această zonă lipsa mormintelor contemporane a permis
trasarea unei secţiuni mai lungi, cu care se încerca şi verificarea
unei denivelări destul de interesante, reprezentată se pare şi
în cea mai veche hartă păstrată a satului,
ce pare să înconjoare biserica, fiind încă destul de bine
vizibilă la sudest de zona altarului.
În spaţiul destul de îngust dintre turnul
clopotniţă şi şirul de morminte amplasat la vest de
acesta s-a trasat secţiunea S4 cu un singur carou şi dimensiunile
de 2m / 2 m (pl. I). Cu această secţiune plasată în aşa
fel încât să se surprindă colţul de sudvest al turnului s-a
urmărit cercetarea situaţiei de la vestul edificiului şi
observarea structurii şi adâncimii fundaţiei turnului
clopotniţă.
Perpendicular pe latura de nord a navei s-a
executat secţiunea S5, de 4 m lungime şi 2 m lăţime,
organizată în două carouri (pl. I). Plasarea acestei secţiuni
s-a făcut în aşa fel încât să fie continuarea pe latura de
nord a secţiunii S2 deschise pe latura de sud. Astfel s-a încercat
cercetarea în paralel a spaţiului de la nord şi sud de edificiul de
cult.
În interiorul bisericii s-a cercetat o casetă
notată C1, cu dimensiunile de 2 / 2 m, în colţul de sudvest al
pronaosului unde se putea observa pe interior relaţia dintre zidurile pronaosului
şi ale turnului clopotniţă, exact în zona în care aceeaşi
situaţie era abordată pe exterior prin secţiunea S1 (pl. I).
3. 2. Stratigrafia şi planimetria suprafeţelor cercetate
La decopertarea secţiunii S1, (pl. III)
după înlăturarea solului vegetal actual cu o grosime de 10-15 cm,
s-a surprins în caroul 1, în imediata apropiere a ţăruşului T1
şi doar în partea de vest a secţiunii, un strat de pietriş cu
grosimea de 5 cm ce reprezenta probabil trotuarul de acces al bisericii
înaintea realizării actualei alei din beton. În solul vegetal au fost
descoperite câteva cuie mici, probabil de prins şindrilă (pl),
cioburi mici de sticlă şi fragmente mărunte de ceramică
etnografică. Sub solul vegetal s-a cercetat pe cea mai mare
suprafaţă a secţiunii un strat cu o grosime ce variază
destul de puţin în jurul valorii de 12 cm înregistrând doar în caroul 2,
în apropiere de ţătuşul T2 o uşoară alveolare a
limitei sale inferioare. Stratul este compus din pământ cu pigment de
cărămidă mărunţită şi mortar. În acest
strat s-a descoperit în caroul 2 un fragment de 55/28 cm, dintr-o lespede de
gresie în care a fost săpată o cruce latină (fig 23). În
acelaşi strat s-au mai descoperit: un fragnent de prăsea din os
(pl), un lacăt din fier şi cuie de diferite dimensiuni (pl). Sub
acest strat, din jurul valorii de –0,20, pe toată jumătatea de nord
a secţiunii s-a surprins un strat cu grosimea de 6 – 8 cm, în care
abundă materiale de construcţie fragmentare:
cărămidă, gresie şi mortar. Nivelul superior al acestui
strat porneşte exact din umărul fundaţiei turnului
clopotniţă şi se termină la mijlocul caroului 2. Nivelul
inferior, ce marchează şi nivelul de călcare al
constructorilor monumentului, se adânceşte brusc la 40 cm de
fundaţie coborând până la –105 cm în ceea ce a fost groapa de
fundaţie a edificiului. Sub acest nivel, s-a cercetat un strat foarte
gros, de 50 – 60 cm, de pământ răvăşit de gropi de
morminte ce coboară până la solul viu ce apare la –0,80 m în partea
de nord a secţiunii şi coboară lin până la -1,04 m în extremitatea
de sud. În stratul de pământ răvăşit de gropile
mormintelor au fost descoperite câteva fragmente medievale, (pl. XIII,
XIV-1,4) şi s-au întâlnit mai multe aglomerări de pietre de talie,
aglomerări ce nu au putut fi puse în legătură cu mormintele
cercetate în acest perimetru (fig. 24). Astfel în caroul 2, de sub profilul
de est iese o amenajare din lespezi de gresie ce par a forma o rigolă
(pl. III) (fig. 25). Din punct de vedere stratigrafic această amenajare
nu poate ţine de actuala biserică ci eventual de o fază mai
veche. Pe mijlocul secţiunii, la 50 cm de zidul de vest al navei, în
zona de delimitare între caroul 1 şi caroul 2, s-a dezvelit o amenajare
din mai multe lespezi de gresie şi pietre de râu ce se grupează circular
în jurul unui spaţiu liber cu diametrul de cca. 20 cm. (fig. 26). Aceasta pare a
fi o amenajare de fixare a unui picior de schelă, ridicată cel mai
probabil cu prilejul lucrărilor de renovarea din secolul XIX.
În colţul de nordest al secţiunii S1 s-a
putut constata că fundaţia navei actuale este mai puţin
adâncă decât fundaţia turnului clopotniţă. Talpa
fundaţiei navei coboară doar până la –0,82 m fără
să ajungă măcar la nivelul orizontului vechi de înmormântări
pe care îl suprapune (M4), (pl. III) (fig 28). De asemenea s-a putut observa
clar adosarea fundaţiei zidului de vest al navei actuale pe paramentul
de sud al turnului clopotniţă ceea ce indică o
diferenţiere cronologică a celor două elemente şi
existenţa implicită a două faze de construcţie distincte.
În secţiunea S2, datorită gropilor de
morminte, a pornirii relativ abrupte a pantei spre sud şi a
intervenţiilor din secolul al XIX-lea, stratigrafia este în mare parte
deranjatată. Aici s.a putut face doar constata că piciorul
contrafortului este zidit împreună cu fundaţia navei şi
că în secolul al XIX-lea, odată cu zidirea contraforţilor
masivi de pe altar s-a produs o nivelare şi s-a amenajat un pavaj din
piatră de carieră prinsă în ciment slab ce înconjura biserica
având o lăţime de cca 2 m
(pl. IV) (fig. 20).
Mult mai interesantă este situaţia din
secţiunea S3, (pl.V). Aici, după degajarea solului vegetal cu o
grosime de 5 – 10 cm s-a surprins mai întâi, în partea de nordvest a
secţiunii, un strat cu grosimea maximă de 12 cm, conţinând
spărtură de piatră de carieră provenită de la
zidirea în secolul al XIX-lea a contraforţilor masivi de pe altar. Acest
strat de construcţie se pierde în caroul 2 fiind continuat de un strat
de humus cu o grosime maximă de 14 cm, uşor pigmentat cu fragmente
mărunte provenite de la materiale de construcţie. Stratul se
subţiază constant spre panta ce coboară destul de abrupt la
capătul de sud al secţiunii. În partea de nord a secţiunii se
observă că imediat sub nivelul inferior al stratului de
construcţie a contraforţilor, ca şi parţial sub nivelul
inferior al stratului de humus anterior descris, apare un strat destul de
gros, 20 – 25 cm, conţinând foarte mult mortar, spărturi de
cărămidă, gresie şi piatră de râu. Asest strat se
leagă direct de fundaţia altarului şi se întinde până în
prima parte a caroului 3, reprezentând fără îndoială stratul
de construcţie al actualului altar. În schimb în partea de sud a
secţiunii, imediat sub stratul de humus pigmentat, apare un strat de
umplutură cu sol viu purtat, rezultat al unei nivelări a terenului,
efectuată cu certitudine înainte de construirea actualului altar,
căci stratul de construcţie, mai sus descris, se suprapune
parţial pe nivelul superior al stratului de nivelare. Sub aceste
straturi, de la fundaţia zidului altarului pe cea mai mare parte a
secţiunii, coboară până la solul viu un strat cu grosimea ce
variază între 60 şi 80 cm şi care este o răscolire a
solului prilejuită de săparea gropilor de morminte, dar în care au
apărut câteva fragmente ceramice destul de interesante, databile în perioada
secolelor XIII-XIV (pl. XIV-2, 3, 5, 7). Funcţie de adâncimea de
săpare a gropilor de morminte, unele săpate în solul viu, sterilul
apare la adâncimi cuprinse între 80 şi 130 cm. Din nou în partea de sud
a secţiunii situaţia este diferită, căci aici sub stratul
de nivelare s-a descoperit un val de pământ realizat din sol viu
compactat şi amestecat cu bolovani de talie (pl. V). Valul a fost
surprins oblic pe secţiunea noastră (fig. 29) şi pare să
urmărească buza naturală a pantei pe care o amplifică, înconjurând
cel mai probabil biserica. Nu au putut fi sesizate urme ale unor stâlpi de
palisadă şi nici urme de arsură, dar se pare că partea
superioară a valului a fost retezată cu prilejul nivelării
deja amintite. Din punct de vedere stratigrafic acest val de pământ este
mult mai vechi decât actuala construcţie eclesiastică şi
probabil în secolul al XVIII-lea era încă bine vizibil la suprafaţa
solului, din moment ce pe deja citata „Cartarea Iosefină“ a Ardealului
executată între anii 1769 şi 1773 şi păstrată la
Arhiva de Război din Viena, în jurul bisericii se figurează
amenajare de formă ovală.
În secţiunea S4, chiar dacă
suprafaţa cercetată a foat destul de mică, s-au putut face
câteva observaţii interesante (pl.VI). Solul vegedal are o grosime
mică. 5 – 6 cm. Sub solul vegetal apare un strat gros de 18 – 25 cm, ce
conţine pământ amestecat cu spărtură de piatră, mult
mortar, nisip şi spărturi de cărămidă. Acest strat
poate fi pus în legătură cu tencuirea turnului în secolul al
XVIII-lea şi eventual cu supraetajarea acestuia în acelaşi secol.
De la limita inferioară a acestui strat şi până la umărul
fundaţiei se distinge un alt strat cu o grosime de 20 – 22 cm, ce
conţine tot materiale de construcţie, dar în proporţie ceva
mai mare şi în care predomină piatra şi gresia, ceea ce ne
determină să îl considerăm stratul de construcţie al
turnului. Acest strat suprapune mormintele cercetate în această
zonă indicând faptul că la momentul construirii turnului au existat
în acest loc deja morminte. Urmează un strat gros de cca 60 cm, din
pământ răvăşit de gropile mormintelor ce coboară
până pe solul viu ce apare aici la – 100 cm. Săpătura a fost
adâncită în această secţiune încă 70 cm, pentru
surprinderea tălpii fundaţie turnului la – 165 cm. Unul dintre
mormintele cercetate în această secţiune (M7), înhumat la adâncimea
de – 0,97 m, a fost tăiat în zona femurelor de groapa de fundaţie a
turnului (pl. VI) (fig. 30). Acest mormânt confirmă din nou faptul
că turnul este mai nou decât cimitirul aferent probabil unei biserici
mai vechi.
Secţiunea S5, (pl. VII) nu a putut fi
cercetată integral, suprafaţa acestei săpături fiind în
cea mai mare parte acoperită de pavajul de secol XIX cercetat şi în
secţiunea S2.
Caseta C1, (pl. VIII), (fig. 22) deschisă în
interiorul pronaosului bisericii a putut clarifica în linii mari
evoluţia arhitectonică a monumentului eclesiastic de la
Roşcani. Adâncirea a început prin degajarea lespezilor mari de gresie
care reprezintă o amenajare legată de ampla renovare din anul 1766
şi a căror parte superioară constituie nivelul actual de
călcare din interiorul monumentului, deci cota ±0 (pl. VIII-1).
Lespezile din gresie au fost aşezate pe un pat foarte subţire de
nisip gălbui ce se suprapune unui strat de nivelare, mai consistent, de
cca. 5 – 7 cm, compus din pământ negru granulat amestecat cu
grăunţe de lut (fig. 31). Este posibil ca acest strat de nivelare
să conţină o parte a pământului evacuat cu prilejul
săpării criptei de sub naos, în acelaşi an 1766. Stratul de
nivelare s-a întins peste urmele unei alte podiri interioare mai vechi.
Această podire mai veche a fost realizată din cărămizi
prinse pe un pat de mortar iar o porţiune a acestei amenajări s-a
păstrat intactă în partea de sud a casetei, la –0,18 m adâncime,
între picioarele de descărcare a arcelor de boltă (pl. VIII-2)
(fig. 32). În partea de est a casetei, la –0,25 m, pe o suprafaţă
destul de restrânsă, s-a păstrat foarte bine patul de mortar cu
amprentele cărămizilor demontate cu prilejul noii amenajări
interioare (pl. VIII-4) (fig. 33). În partea de vest a casetei, sub acest pat
de mortar au apărut câteva pietre de talie legate cu mortar de bună
calitate ce marchează clar urmele unui zid mai vechi decât actuala
biserică. Acest zid porneşte de sub zidul de vest al navei acruale,
de pe aliniamentul zidului de sud al turnului clopotniţă şi
continuă spre est, păstrându-se destul de bine pe o
distanţă de cca. 60 cm (pl. VIII-5) (fig. 34). Pe o
distanţă de 35 cm a putut fi surprins paramentul sudic, îngrijit
lucrat al acestui zid. În continuare zidul a fost complet demolat şi
scos din fundaţie, rămânând însă foarte bine vizibil
şanţul său de fundaţie săpat în solul viu până
la –1,10 m şi în care s-au mai păstrat urme ale demolării
marcate de bulgări de mortar, câteva pietre cu mustăţi de
mortar şi urme de cărbune (pl. VIII-6). Acest zid a aparţinut
probabil unei faze mai vechi a bisericii, provenind de la o navă de
dimensiuni reduse, a cărei lăţime nu depăşea
lăţimea turnului clopotniţă şi a fost demolat
după mijlocul secolului al XVI-lea când se ridică nava cu actuala
planimetrie. În imediata apropiere a paramentului sudic şi a
şanţului de fundaţie a acestui zid dezafectat, s-au
păstrat la –1,03 m, urmele unei amenajări din lemn marcată
prin trei gropi de pari şi o puternică lentilă de arsură
conţinând mult cărbune, în jurul căreia lutul solului viu s-a
calcinat luând o culoare cărămiziu-roşiatică (pl. VIII-7)
(fig. 35). Din păcate caracterul restrâns al săpăturii din
interiorul monumentului nu a permis observarea cu exactitate a raportului
stratigrafic dintre zidul demolat şi amenajarea din lemn, distrusă
în mod evident de un puternic incendiu. Este însă clar că
prezenţa cărbunelui în groapa de demantelare a zidului
reprezintă o dovadă a distrugerii prin incendiere a amenajării
din lemn înaintea demolării zidului. În aceste condiţii amenajarea
din lemn putea fi aferentă sau precedentă zidului demolat.
3. 3. Mormintele
Mormântul M1, a fost descoperit în secţiunea
S1, caroul 3, la adâncimea de –0,72 m (pl. III) (fig. 36). De la torace în
sus mormântul intră sub profilul de vest al secţiunii care nu a
putut fi casetat şi prin urmare scheletul nu a putut fi dezvelit şi
cercetat integral. După aspectul şi dimensiunile oaselor se pare
că defunctul a fost un matur depus în orientare E-V, cu mâinile încrocişate
pe abdomen, fără sicriu. Groapa a fost săpată de la –0,35
m, deci de sub nivelul de construcţie surprins în S1 (pl. III),
umplutura gropii nu conţine materiale de construcţie şi ca
atare mormântul poate fi considerat – chiar fără existenţa
unor piese de inventar - ca făcând parte din orizontul vechi de
înmormântare, anterior ridicării actualului edificiu de cult.
Mormântul M2, a fost descoperit în secţiunea
S2, caroul 2, la o adâncime destul de mică, de –0,52 m de la actualul
nivel de călcare (pl. IV) (fig. 37). În profil nu s-a putut constata
nivelul de la care a fost săpată groapa deoarece straturile din
partea superioară a gropii au fost deranjate de lucrările de
nivelare şi amenajare a unui pavaj în secolul al XIX-lea. De la genunchi
în jos mormântul intră sub profilul de est al secţiunii şi nu
a fost dezvelit integral. Defunctul a fost depus cel mai probabil
fără sicriu, întins pe spate în orientare E-V, cu mâinile
încrucişate pe bazin. În zona claviculei stângi a fost descoperită
o monedă datată 1577 şi perforată pentru a putea fi
purtată în salbă. Această purtare a monedei, probabil câteva
decenii încă după emiterea ei, poate data mormântul în jurul anului
1600. În umplutura gropii mormântului au fost surprinse urme de mortar
şi spărturi de cărămidă şi piatră, ceea ce
indică apartenenţa acestui mormânt la un orizont de inhumări
ulterior ridicării bisericii.
Mormântul M3, a fost descoperit sub mormântul M2,
în secţiunea S2, caroul 2, la o adâncime de –0,64 m (pl. IV). Din acest
mormânt a putut fi dezvelit şi cercetat doar craniul, dar faptul că
este suprapus de mormântul M2, dovedeşte că mormântul M3 este
anterior anului 1600.
Mormântul M4, este fără îndoială cel
mai important din această cercetare arheologică, atât datorită
bogăţiei inventarului cât şi prin excelenta sa datare ce se
răsfrânge şi asupra bisericii. Descoperit în caroul 1 al
secţiunii S1, la o adâncime de –1,30 m, mormântul este suprapus de la
bazin în jos de fundaţia navei actuale a bisericii, fundaţie ce se
opreşte la –0,82 m, unde i-a fost surprinsă talpa (pl. III), (fig.
38). Groapa de formă aproape dreptunghiulară şi umplutura
acesteia se disting foarte bine în solul viu în care s-a săpat şi
la fel de bine s-au putut surprinde urmele de la scândurile din lemn de fag
ale sicriului în care a fost depus defunctul (fig. 39). Poziţia
membrelor superioare este destul de interesantă. Antebraţul stâng a
fost aşezat pe abdomen iar antebraţul drept pe torace. În zona
falangelor mâinii drepte, în partea stângă a toracelui a fost descoperită
o monedă datată 1540. În zona craniului, s-a observat o
pigmentaţie verzuie a solului, indicând clar existenţa unor metale
sau aliaje de cupru cu oxidaţie verde. Abordându-se cu maximă
atenţie acest sector, s-a. descoperit de jur împrejurul calotei craniene,
de pe frontal până pe occiptal, resturi de la o bentiţă
brodată cu fir de alamă şi mărgeluşe albe şi
negre dispuse în cercuri concentrice în jurul unei mărgele mai mari
şi înşirate apoi de-a lungul bentiţei intercalate fiind de
două rânduri paralele de mărgeluşe. Inventarul bogat,
depunerea în sicriu denotă pentru această perioadă, o
grijă deosebită faţă de defunct ceea ce poate avea
conotaţii legate de apartenenţa la o categorie socială privilegiată
sau de un moment important şi neîmplinit din ciclul vieţii. În
timpul cercetării acestui mormânt, localnicii participanţi la
lucrări su vizitatori ai şantierului au numit imediat această
descoperire „mormântul miresei“ şi ne-au atras atenţia asupra
obiceiului străvechi, păstrat încă în sat, conform căruia
fetele mari ce mor înainte de nuntă sunt îngropate în rochie de
mireasă. Asemenea obiceiuri de înmormântare cu veşminte ceremoniale
de preţ sunt dealtfel relatate încă în secolul al XVIII-lea pentru
zona învecinată a Banatului. Johann Jakob Ehrler, revizor al
Administraţiei imperiale de la Timişoara scrie în anul 1774 că
la români „Mulţi morţi sunt duşi la groapă în straie
foarte frumoase şi înmormântaţi cu acestea“.
Prin poziţionarea mormântului M4 sub
fundaţia navei bisericii, este cert că înhumarea s-a produs
înaintea existenţei construcţiei actuale şi cel mai probabil
în relaţie cu un alt monument eclesiastic mai vechi, dar în mod evident
după anul 1540, datare oferită de descoperirea monetară.
Mormântul M5, a fost descoperit în secţiunea
S1, caroul 3, la adâncimea de –1,12 m (pl. III). Din acest mormânt s-a
cercetat doar zona oaselor picioarelor, restul scheletului fiind suprapus de
mormântul M1, dovadă că mormântul M5 este mai vechi decât mormântul
M1.
Mormântul M6, descoperit în secţiunea S1,
carourile 2 – 3, practic în dreptul ţăruşului T2, la adâncimea
de –1,06 m, este tăiat longitudinal în jumătateasa sudică de
groapa mormântului M5 şi din zona genunchilor intră sub profilul de
est (pl. III). Chiar lipsit de inventar funerar de datare, se poate afirma
că mormântul M6 este mai vechi decât mormântul M5, care este mai vechi
decât M1. Cum în cazul mormântului M1 s-a stabilit stratigrafic
apartenenţa la un orizont de inhumare anterior construcţiei
actualei biserici este evident că şi mormintele M5 şi M6
aparţin acestui orizont.
Mormântul M7, este un mormânt de copil
descoperit în secţiunea S4, la adâncimea de –0,92 m (pl. VI) (fig. 30).
Defunctul a fost aşezat în orientare E-V, cu mâinile pe piept în gropa
săpată până în solul viu. De sub bazin mormântul este
tăiat de fundaţia turnului clopotniţă, fundaţie ce
coboară cu talpa până la –1,70 m. Femurul drept a fost tăiat
de şanţul de fundaţie al turnului în timp ce femurul stâng a
fost dizlocat cu totul la săparea şanţului. Prin urmare
mormântul M7 este cu certitudine mai vechi decăt turnul
clopotniţă.
Mormântul M8, a fost descoperit în secţiunea
S4, la adâncimea de –1,34 m (pl. VI). Scheletul nu a putut fi cercetat decât
în zona picioarelor a bazinului şi a braţelor, deoarece din zona
toracelui intră sub profilul de vest al secţiunii. Defunctul matur
a fost depus orientat E-V cu mâinile încrucişate pe abdomen.
Mormântul M9, a fost cercetat în secţiunea S3,
la adâncimea de –0,86 m (pl. V). Mormântul este plasat puţin dezaxat
faţă de axul est – vest, având practic orientarea sudest –
nordvest. Din zona femurului stâng şi a tibiei piciorului drept,
mormântul intră sub profilul de est al secţiunii. Poziţia
membrelor superioare este destul de ciudată: mâna dreaptă fiind
aşezată pe bazin iar mâna stângă este îndoită din cot
spre omoplatul stâng. Raportul dintre lăţimea bazinului şi cea
a umerilor ne face să credem că persoana înhumată în acest
mormânt a fost de sex feminin iar dentiţia puternic uzată
indică o vârstă destul de avansată. Nu au fost descoperite
materiale de inventar care să asigure o dartare a acestui mormânt, dar
s-a putut constata că groapa mormântului M9 suprapune groapa mormântului
M10.
Mormântul M10, din secţiunea S3, este plasat
paralel spre sud faţă de mormântul M9, păstrând aceeaşi
orientare sudest – nordvest (pl. V). Doar adâncimea de săpare a gropii a
fost ceva mai mare: -0,96 m. Materialul osteologic este ceva mai prost
păstrat, dar s-a putut constata
că poziţia membrelor superioare este de asemenea ceva mai
neobişnuită. Mâna dreaptă este aşezată pe abdomen în
timp ce mâna stângă este îndoită din cot în aşa fel încât
falangele ajung pe stern. După dimensiunile şi aspectul general al
scheletului se pare că defunctul a fost un bărbat matur. Nu s-a
descoperit material de inventar. Prin uşoara suprapunere a gropii
mormântului M9 peste groapa mormântului M10 se poate doar spune că acest
din urmă mormânt este ceva mai vechi.
Mormântul M11, a fost cercetat în partea de nord a
secţiunii S5, caroul 2, la o adâncime de –0,86 m (pl. VII). Defunctul a
fost aşezat întins pe spate, orientat est-vest şi cu mâinile pe
bazin (fig. 40). Judecând după aspectul general al scheletului şi
al dentiţiei, se poate afirma că defunctul a fost un bărbat de
talie mare şi vârstă medie. În partea de jos din stânga toracelui,
între coaste, a fost descoperit un vârf de lance fragmentar, respectiv tubul
de înmănuşare (pl.) (fig), care se pare că a penetrat din
faţă corpul defunctului, pricinuind decesul. Este foarte probabil
ca defunctul din M11 să fi căzut pe câmpul de luptă străpuns
de o lance, a cărei frunză a ieşit prin spatele individului,
iar tubul de înmănuşare, prins între coaste, nu a mai putut fi
scos. În aceste condiţii, vârful şi hampa lanciei vor fi fost rupte
şi defunctul depus în mormânt cu tubul de înmănuşare în corp.
Asemenea situaţii, în care în cazul unor indivizi răpuşi de
lovituri de săgeţi, din respect pentru cei căzuţi, armele
nu se smulg din corp preferându-se ruperea cozii din lemn, au mai fost
documentate arheologic în necropolele de la Deva .- Micro 15
şi Orăştie – Dealul Pemilor.
Un mormânt cercetat în interiorul vechii biserici de la Nălaţi
(Jud. Hunedoara) şi datat, prin corelaţie cu alte morminte din
acelaşi perimetru, în secolul al XVI-lea, a păstrat de asemenea un
vârf de lance de factură asemănătoare, înfipt, de data
aceasta, în pulpa piciorului drept şi la fel, ne extras cu prilejul
înhumării. Deşi
fragmentar, vârful de lance ar putea fi datat pe baza unor paralele
tipologice în secolul al XV-lea.
Faptul că în umplutura gropii mormântului nu au fost sesizate urme de
materiale de construcţie ar putea fi un indiciu în favoarea datării
acestui mormânt înaintea construirii bisericii din zid. Din păcate
şi în această zonă stratigrafia a fost afectată de nivelări
legate de amenajarea în secolul al XIX-lea a pavajului din jurul bisericii,
moriv pentru care nu s-a putut sesiza nivelul de săpare a gropii şi
nici raportul cu nivelul de construcţie al bisericii, care ar fi putut
certifica datarea mormântului prin mijloace stratigrafice.
Mormântul M12, a fost doar parţial surprins în
secţiunea S3, caroul 1, la adâncimea de –1,12 m. S-au putut ceceta doar
oasele picioarelor, deoarece de la femure în sus intră sub profilul de
vest al secţiunii (pl. V).
Mormântul M13, a fost dezvelit în secţiunea
S3, caroul 2, la adâncimea de –1,40 m (pl. V). Din dreptul femurelor
mormântul este suprapus de profilul de est al secţiunii. Pe baza
dentiţiei şi a aspectului materialului osteologic, se poate
presupune că defunctul a fost un adolescent. Groapa mormântului M13
întretaie şi distruge partea de jos a mormântului M15 şi este
suprapusă în partea de nord de groapa mormântului M14. De asemenea s-a
putut constata că în groapa mormântului M13, lângă umărul
stâng al defunctului, au fost reînhumate câteva oase ale picioarelor provenite
de la un mormânt mai vechi deranjat, cel mai probabil M15, de la care se
dizlocă exact zona picioarelor.
3. 4. Materialul arheologic
3. 4. 1. Monede
În mormântul M4 (fig. 39) din secţiunea S1, a
fost descoperit un denar din argint cu titlu slab, bine conservat, emis în
anul 1540 sub autoritatea lui Ferdinand I de Habsburg (1526-1564)
(fig. 41-a). Pe aversul monedei se
poate citi: FERDINAND • D • G • R •
VNG • 1540, într-o inscripţie ce ajurează câmpul central ocupat
de un scut cu armele Ungariei, respectiv cele patru benzi şi crucea
patriarhală, ale Dalmaţiei, adică trei capete de panteră
(vizibile doar două) şi ale Boemiei, leul rampant spre stânga. În
mijloc, într-un scut mai mic se distinge blazonul Austriei cu o bandă
orizontală. Pe reversul
monedei se poate citi inscripţia PATRONA
[•] - •VNGARIE ce înconjoară câmpul central în care este
reprezentată Madona tronând cu pruncul Isus în braţe. Lateral
imaginii centale apar iniţialele K
şi B, reprezentând însemnul
monetăriei de la Kremnitz Bergstadt / Kremnica. Această monedă
nu a fost perforată pentru purtarea în salbă iar descoperirea ei în
zona falangelor mâinii, denotă faptul că a fost pusă ca „obol
de trecere“ în mâna defunctului.
În mormântul M2, (fig. 37) din secţiunea S2, a
fost descoperit un denar din argint emis în anul 1577 în numele
împăratului Maximilian al II-lea (1564-1576)
(fig. 41-b). Pe avers se poate citi
în jurul scutului plasat în câmpul central: MAX • II • RO • I • S • AV • GE [. . .] BOR •. Scutul
conţine însemnele heraldice ale Ungariei reprezentate de cele patru
benzi orizontale şi crucea patriarhală, însemnele Dalmaţiei,
respectiv trei capete de panteră şi leul boemian. În centrul
scutului apare un scut mai mic cu blazonul Austriei. Deasupra scutului
central este bătut orizontal anul 1577.
Pe revers întâlnim inscripţia: PATRONA• ? •[VN]GARIE în jurul
imaginii Madonei cu Pruncul. În stânga şi în dreapta imaginii centrale
sunt vizibile iniţialele K
şi B, sigla monetăriei
de la Kremnitz Bergstadt /Kremnica. Moneda este perforată din vechime,
ceea ce reprezintă un indiciu clar al purtării ei în salbă iar
descoperirea acestei piese în zona claviculei stângi întăreşte
această afirmaţie. Se poate deci considera că perioada în care
moneda a devenit inventar funerar succede cu câteva decenii data emiterii ei.
Denarii de tip unguresc au fost emişi în
număr mare de către reprezentanţii casei de Habsburg după
bătălia din 1526 de la Mohacs, devenind foarte fregvenţi în
circulaţia monetară a Transilvaniei secolului al XVI-lea. De fapt
acest tip de monedă joacă, în Principatul Transilvaniei, rolul
principalului nominal mărunt, devenind „banul celor mulţi“ în
situaţia în care emisiunile proprii ale Principatului de nominal mic
erau aproape inexistente.
În ceea ce priveşte monetăria de la
Kremnitz Bergstadt / Kőrmőcbánya, astăzi Kremnica în Slovacia,
aceasta a fost după bătălia de la Mohacs din 29 august 1526
şi transformarea unei părţi a Ungariei în paşalâc
turcesc, cea mai mare şi importantă monetărie a
regalităţii maghiare „sub coroană austriacă“, nu în
ultimul rând datorită importantelor zăcăminte de argint ale
zonei, intens exploatate în epocă.
3. 4. 2. Piese de podoabă
În mormântul M4, (fig. 39) din secţiunea S1,
în zona craniului au fost descoperite numeroase mărgele, care organizate
în cercuri concentrice şi şiruri fixate pe un suport textil
alcătuiau o găteală de cap. Datorită stării avansate
de degradare a acestei piese de podoabă, în special a suportului textil
pe care au fost fixate mărgelele dar şi a calităţii
destul de proaste a pământului, dizlocarea în vederea restaurării
şi pregătirea pentru intervenţia de laborator a fost extrem de
dificilă (fig. 42). Pentru menţinerea pe cât posibil
condiţiile de umiditate din momentul descoperirii ca şi în vederea
păstrării organizării şirurilor de mărgele s-a
încercat degajarea cu pământ cu tot şi apoi depunerea într-un
ambalaj din material plastic şi într-o cutie din carton (fig. 43). Cu
toate eforturile noastre, doar o porţiune de cca. 6 cm din această
podoabă a putut fi recuperată fără deranjarea sau
desprinderea mărgelelor de pe suportul foarte afectat de agenţii de
mediu (fig. 44). După primele măsuri de curăţire
s-a constatat că banda decorativă avea o lăţime de 2,5 cm
şi a fost confecţionată din textilă brodată în punct
de goblen „în V“, situaţie ce a devenit uşor vizibilă
după detaşarea fostei textile de pe pământul cu care a fost
adusă în laborator şi pe care au rămas imprimate urmele de
ţesătură (fig. 45). Broderia era făcută cu fir
metalic, probabil din argint cu titlu foarte slab sau un aliaj pe bază
de cupru, deoare ce toată suprafaţa era acoperită cu
produşi de coroziune albastru-verzui. Încercarea de a salva o
porţiune de textilă s-a soldat cu un eşec, deoarece degradarea
materialului textil a fost totală ceea ce a permis doar impregnarea unei
porţiuni cu decoraţii (fig. 46). Alături de mărgelele
recuperate cu migală direct din săpătură, în masa de
pământ s-aumai găsit la curăţirea din laborator un
număr impresionant de mărgele de 3-4 dimensiuni şi colorate în
alb, negru şi verde (fig. 47-48). Mărgelele sunt din sticlă,
prelucrate cu deosebută fineţe, unele cu dungi feliate în masa
sticlei, în general de culoare alb mată pe fond transparent (fig.
49-50). Foarte interesante sunt mărgelele de dimensiuni ceva mai mari,
goale în interior şi extrem de fragile şi atât de uşoare încât
plutesc pe apă. Acestea par a fi de natură organică, respectiv
seminţe gemene imersate într-o masă sticloasă rezistentă
la 200° C. Din păcate natura acestor seminţe ale căror fibre
vegetale se pot distinge în învelişul sticlos, nu a putut fi
determinată cu precizie. Aceste mărgele de dimensiuni mai mari
constituiau centrul rozetelor relizate prin înşirarea în cercuri
concentrice a mărgelelor de mai mici dimensiuni din sticlă
colorată, rozete ce constituiau ornamentul principal al bentiţei
şi dintre care doar una a putut fi restaurată (fig. 51). Cât
priveşte destinaţia bentiţe decorative sau locul pe care îl
ocupa în costumaţia defunctei, nu putem decât să lansăm unele
ipoteze bazate pe paralele cu alte materiale istorice sau etnografice.
Călătorii străini prin Ţările Române relatează
despre obiceiul tinerelor „ … de a purta pe cap cununi de flori pentru a
arăta că sunt încă în aşteptarea măritişului…“.
Descriind portul tinerelor fete din secolul al XVII-lea în Ţările
Române, Paul de Alep spune că „fetele poartă în păr afară
de roze artificiale făcute de veneţieni şi de nemţi,
cununi de tinichea lucitoare şi de bronz galben“.
Dealtfel Paul de Alep sesizează excelent că acea cunună
purtată de tinere este semnul distinctiv al fetelor
necăsătorite, subliniind atunci când descrie o nuntă,
înlocuirea cununei cu o cârpă albă, semn că tânăra a
devenit femeie măritată. Aceleaşi obiceiuri sunt
menţionate în secolul al XVII-lea şi de către Del Chiaro, iar
cercetătorii costumului istoric au putut constata că în mediul
rural tradiţia şi semnificaţia simbolică a învelitorii
capului a supravieţuit până în zilele noastre.
Din relatările lui Johann Jakob Ehrler aflăm că în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea în zona Banatului „găteala
capului este deosebit de frumoasă. Părul e bine împletit şi
împodobit cu multe ace şi pietre false. Femeile care au bani îşi
atârnă pe frunte bănuţi de 20, 17, 19 şi 7 creiţari,
ba chiar şi groşiţe.
În general benzile ţesute cu mărgele
colorate au o arie de răspândire extrem de largă şi au fost
folosite încă din perioade străvechi pentru ornamentarea
diferitelor piese de port: bonete, cununi, cordoane.
În costumul popular românesc se cunosc piese asemănătoare,
specifice atât portului tinerelor fete cât şi podoabelor ceremoniale ale
mireselor. Astfel în Ţara Oaşului podoaba de sărbătoare a
fetelor o constituie „panglica“, o bentiţă din material textil
negru pe care sunt cusute mărgele policrome, „bumbi“ de lână,
nasturi, paiete, ce se poartă pe cap fiind legată la spate sub cozi.
În cazul cununilor mireselor, podoabe ocazionale menite să marcheze
momentul căsătoriei, forma cea mai simplă o reprezintă
suportul cu podoabe repartizate egal împrejur, adică bentiţele
ornamentate funcţie de zona etnografică cu mărgele colorate,
oglinzi, bumbi de lână, flori artificiale şi numite „munună“,
„balţ“, „zgărzi“, „struţi“, „fodră“,
„bălţişori“, „bortiţă“, „peuni“, „căiţă“
sau „coronoţa“.
Foarte interesant este motivul ornamental în
cercuri concentrice din mărgele, pe care îl întâlnim până în zilele
noastre în portul pădurenilor din judeţul Hunedoara. În
găteala capului tinerelor fete, se poartă - în această
zonă etnografică – la capătul chicii, un „curm“
confecţionat din lână colorată numită „arnici“ şi
terminat în „şocoţ“, nişte părţi ovale împodobite cu
oglinzi, mărgele şi steluţe.
Pe unele dintre aceste podoabe se pot regăsi motive ornamentale identice
celor scoase de noi la lumină, demonstrând o constanţă a
acestei motivistici din secolul al XVI-lea până în zilele noastre (fig.
52).
3. 4. 3. Obiecte din fier
În mormântul M11 (fig. 40), între coastele
defunctului a fost descoperit un fragment de vârf de lance (pl. IX). Piesa
măsoară în prezent în lungime 128 mm, din care tubul de
înmănuşare reprezintă 45 mm şi tija 83 mm. Diametrul
interior al tubului de înmănuşare măsoară la bază 18
mm şi se îngustează proporţional spre pornirea tijei. Grosimea
tijei este de 10 mm la pornirea din tubul de înmănuşare, grosime ce
scade până la 6 mm spre vârful rupt din vechime. Piesa a fost
realizată prin forjare, tija având spre vârf un profil rotund iar la
bază, spre tubul de înmănuşare un profil pătrat. Tubul de
înmănuşare s-a realizat foarte simplu, prin forjarea până la
aplatizare a metalului şi apoi prin rularea până la petrecere a
părţilor plate. Lipsa vârfului propriu zis face foarte
dificilă încadrarea tipologică şi implicit datarea acestei
arme pe baza cronologiilor consacrate, dezvoltate pe criterii tipologice.
Elementele de referinţă rămân în acest caz tubul de
înmănuşare şi tija. În studiul său privind vârfurile de
lance din Ungaria, László Kovács prezintă o armă de dimensiuni
şi factură asemănătoare celei de la Roşcani, cu
tijă de secţiune pătrată, fără frunză
şi cu tub de înmănuşare identic, provenită de la
Tác-Fövenypuszta şi datată în secolul al XVI-lea.
Asemănătoare armei în discuţie este şi piesa
descoperită într-un mormânt din vechea biserică de la
Nălaţi datat în secolul al XVI-lea.
O piesă cu tubul identic realizat, dar fără tijă, s-a
descoperit la Hunedoara, în apropierea bisericii Sf. Nicolae, într-un mormânt
datat pe baza unui inventar destul de bogat: topor de luptă, cuţit,
zăbală, pinten, în a doua jumătate a secolului al XV-lea
şi pus în legătură cu incursiunile turceşti
desfăşurate în această perioadă în zonă.
În a doua jumătate a secolului al XV-lea, după perioada de
stabilitate din vremea lui Ioan de Hunedoara, întreaga zonă este
confruntată în anul 1479 cu o campanie turcească, prilej cu care
sub conducerea beilor Ali şi Skender întreg ţinutul Hunedoarei este
supus jafului şi chiar castelul de la Hunedoara asediat.
În aceste condiţii este posibil să se fi desfăşurat în
mai multe locuri lupte cu cetele prădalnice ale turcilor, lupte purtate
în general sub conducerea cnezimii locale din satele româneşti,
categorie susţinută de Ioan de Hunedoara şi întărită
în perioada de guvernare a acestuia. Tindem deci să datăm mormântul
M11 şi piesa în discuţie în perioada de sfârşit a secolului al
XV-lea, bazându-ne atât pe paralelele tipologice citate, cât şi pe
contextul general istoric amintit.
Două lacăte din fier, identice
tipologic, au fost descoperite unul în secţiunea S1 (pl. X-1) şi
celălalt în secţiunea S3 (pl. XII-2). Ambele piese au fost
descoperite la adâncimi destul de mici: 0,20 şi respectiv 0,15 m,
fără a putea fi legate de contextul vreunui mormânt dintre cele
cercetate şi descrise anterior. Lacătele au corpul dreptunghiular
şi braţul de închidere rabatabil, de formă semicirculară.
Pe mijlocul uneia dintre feţele corpului lacătului se află
încuietorul de formă cilindrică, ce se acţiona printr-un
orificiu dreptunghiular cu o cheiţă plată. Ambele piese au
fost descoperite în poziţia închisă şi fără cheie,
respectiv în unul din cazuri se pare că în închizător a rămas
cheiţa ruptă. Adâncimea mică la care au fost decoperite cele
două obiecte, forma lor aproape „standardizată“ denotând o
fabricaţie industrială, ne determină să propunem o datare
recentă acestor piese, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, poate
chiar începutul secolului al XX-lea.
Apariţia lacătelor în perimetrul
cimitirelor este greu de explicat prin raţiuni de ordin practic şi
a fost în general interpretată ca mărturie a unor practici magice,
oculte, legate de cele mai multe ori de „încuierea“ mormântului, pentru a
împiedica revenirea celui răposat printre cei vii. Asemenea ritualuri nu
au mai putut fi identificate în Roşcani şi nici nu s-au
păstrat în memoria localnicilor. În schimb, nu foarte departe, la Bretea
Mureşană, moaşele satului de acum câteva decenii,
susţineau că unele femei iniţiate, „vrăjitoarele“, pot
îngreuna durerile facerii sunt capabile chiar să amâne naşterea
pruncilor, practicând un ritual în cadrul căruia se îngroapă un
lacăt, într-un loc neprecizat.
Cum spaţiul consacrat al cimitirului este un loc preferat pentru astfel
de practici, s-ar putea ca lacătele descoperite de noi să fie
legate de asemenea ritualuri. În acest sens trebuiesc menţionate
două exemple, întâlnite în cercetări arheologice din învecinata
Ţară a Haţegului. La Nălaţi, în apropierea altarului
vechii biserici, s-a descoperit la adâncimea de cca. –0,50 m un lacăt cu
cheia în el, depus într-un vas fde lut alături de coji de ouă
şi acoperit cu o lespede de piatră.
La Galaţi (jud. Hunedoara), în cimitirul vechii biserici, a fost de
asemenea descoperit un lacăt depus într-un vas, de data aceasta
împreună cu urme de cărbune, şi apoi acoperit cu un ciob de
faianţă albă.
Ambele descoperiri sunt datate pe criterii stratigrafice de către Adrian
Andrei Rusu, coordonatorul celor două şantiere, în secolul al
XIX-lea şi interpretate ca mărturii ale unor practici oculte.
În secţiunea S3, la o adâncime de –0,43 m a
fost descoperit un obiect din fier ce are o parte inelară parţial
deteriorată şi o perte tubulară realizată prin forjare
şi răsucirea părţilor aplatizate pentru a cuprinderea o
piesă din lemn (pl. XII-1). În peretele acestui tub de
înmănuşare s-a practicat un orificiu destinat prinderii piesei pe
lemn cu ajutorul unui cui scurt de fixare. Lungimea tubului de înmănuşare
este de cca. 9 cm, o parte fiind distrusă prin oxidare în pământ
iar diametrul interior în care se fixa lemnul este de 3,5 cm. Inelul metalic
din care lipseşte o porţiune ruptă din vechime are un diametru
interior de 7 cm, o lăţime maximă de 2 cm şi grosimea de
0,8 cm. În interiorul inelului se observă urme de uzură provenite
de la frecarea provocată în acest spaţiu de un obiect rotativ.
Masivitatea obiectului şi grosimea lemnului de
înmănuşare ne-au determinat, în lipsa unor descoperiri arheologice
similare cunoscute, să căutăm paralele ale acestei piese, nu
între uneltele de mână, ci în utilajele agricole tradiţionale
destinate folosirii cu ajutorul tracţiunii animale. În acest context,
cea mai probabilă întrebuinţare a obiectului descoperit şi descris
de noi, ar fi aceea de „ochi de loică (leucă)“, folosit la toate
tipurile de care tradiţionale şi prins la capătul de jos al
loicilor ce aveau drept scop fixarea roţii pe ax şi prinderea
loitrelor laterale, în faţă prin „verigi cu ochi“ ce asigurau
mobilitatea dricului dinainte şi în spate cu „mănuşă
fixă“. O astfel
de folosire a piesei noastre, poate explica atât uzura constatată în
interiorul inelului, cât şi grosimea tubului de prindere pe lemnul
loicii.
Din toate suprafeţele exterioare cercetate
arheologic au fost scoase la lumină numeroase cuie din fier. Cu
excepţia câtorva piese contemporane, fabricate uzinal şi
descoperite în solul vegetal, celelalte cuie sunt făurite artizanal prin
forjare şi au putut servi mai multor destinaţii. Probabil că
marea majoritate sunt cuie de sicriu, în special cele subţiri şi
lungi, cu cap discoidal (pl.XI-4,11,16), (pl. X-4,10), (pl. XII-3,4,6).
Există de asemenea câteva piese foarte masive, cu cap bombat (pl.
XI-14), (pl. XII-5), folosite cel mai probabil în tâmplărie sau
dulgherie. Alte piese mai mici, cu capul realizat doar prin îngroşarea
prin batere, par să fi fost cuie de potcoave (pl. X-3, 5-9), (pl. XI-
3,5-10,12,13). Cea mai interesantă piesă de acest fel,
descoperită în secţiunea S1, este un cui cu cap discoidal şi
corpul forjat în secţiune rectangulară şi apoi torsadat la
cald, (pl. XI-1).
3. 4. 4. Ceramica
În toate secţiunile şi suprafeţele
cercetate la Roşcani s-au făcut descoperiri de material ceramic
fragmentar în cantităţi destul de mici, fapt firesc dacă avem
în vedere că zona cercetată reprezintă un spaţiu de cult
în care – spre deosebire de un spaţiu de locuit - nu se foloseşte
şi ca atare nici nu se distruge multă ceramică.
Datorită dimensiunilor reduse ale marii
majorităţi a fragmentelor ceramice scoase la lumină de cercetarea
arheologică, este foarte dificil să stabilim nişte forme
şi categorii de vase de la care ar putea proveni acest material. Am
eliminat deci din start materialul arheologic nerelevant, prea mărunt,
lipsit de orice repere tipologice sau cu caracteristice clare pentru
datări foarte recente şi am ales câteva fragmente care prin
compoziţia pastei, prin ornamentaţie sau prin provenienţa din
părţi relevante ale vaselor (buză, fund, toartă) pot
oferi elemente de reper pentru cronologia perioadelor mai vechi ale
complexului. Cele mai interesante fragmente ceramice s-au descoperit în
secţiunile S1 şi S3, dar numai în straturi răvăşite
de gropi de morminte. Astfel din secţiunea S1, din apropierea turnului
clopotniţă, provin două fragmente de mici dimensiuni (pl. XIV-1,4),
dar care atât prin pasta semifină arsă neuniform, de culoare
brun-negricioasă, cât şi prin ornamentul în linii vălurite
incizate, amintesc de ceramica lucrată la roata rapidă, foarte
comună în Transilvania secolelor XIII-XIV. Din aceeaşi categorie
fac parte şi fragmentele ceramice descoperite în secţiunea S3, (pl.
XIV-3,6) sau fragmentul de buză descoperit în secţiunea S1, (pl.
XIII-6) cu acelaşi tip de ornament în linii paralele incizate, dar
prelucrate dintr-o pastă mai fină de culoare roşiatică.
Tot din pastă fină, dar arsă negricios sunt cele două
fragmente din gura unor vase, unul cu buza foarte slab profilată (pl.
XIV-5) celălalt cu profilul buzei uşor arcuit spre exterior
(pl.XIV-2). Tot în secţiunea S3 a fost descoperit şi un fragment
dintr-un fund de vas foarte masiv, lucrat la roata rapidă, cu
pereţi groşi prelucraţi din pastă destul de grosieră
(pl. XIV-7) şi care se încadrează cel mai probabil în aceleaşi
limite cronologice. Mult mai fin, atât ca dimensiuni, cât şi ca ardere
şi componenţă a pastei este fragmentul de fund de vas
descoperit în secţiunea S1, (pl. XIV-9). Acest fragment, la fel ca
şi cele provenind de la un gât de vas foarte zvelt (pl. XIII-7,8), sau
un fragment de toartă (pl. XIII-4), toate descoperite în secţiunea
S1, par să aparţină categoriei ceramicii fine, specifică
pentru perioada secolelor XV-XVI. Din aceeaşi perioadă par să
provină şi fragmentul de fund de vas cu margine uşor
profilată (pl. XIII-3). Pe lângă aceste fragmente ceramice descrise
mai sus, în săpăturile arheologice au mai fost găsite şi
numeroase cioburi provenite de la vase moderne sau contemporane, din
ceramică smălţuită sau faianţă, fără
valoare istorică şi arheologică deosebită.
Cioburile ceramice descoperite în cadrul
cercetării arheologice par să provină de la vase aduse
ocazional în cimitir, şi care după detreriorare au fost aruncare în
afara spaţiului necropolei, cu prilejul acţiunilor de
curăţire din preajma marilor sărbători. Astfel doar
fragmentele mărunte şi mai greu de adunat rămân pe loc, devenind
cu timpul material arheologic. De asemenea fragmente mici ceramice pot
proveni de la spargerea intenţionată şi cu scop ritual a unor
vase în cimitir. Şi astăzi în Roşcani se mai practică
spargerea rituală a unui vas ceramic la mormânt în cadrul ritualului
numit „tămâiatul mormântului”, menit să asigure odihna celui trecut
în nefiinţă şi în acelaşi timp să împiedice
„întoarcerea urmei mortului”.
3. 4. 5. Obiect din os
În secţiunea S1, la adfâncime destul de
mică, 0,25 m, a fost descoperitp o piesă de formă
dreptunghiulară şi cu marginile uşor teşite şi
ornamentate cu striaţii. În locul în care piesa a fost ruptă
încă din vechime se păstrează urma unui orificiu destinat
prinderii unui nit (pl. XIV-8). Se pare că în pământ a ajuns doar
fragmentul acesta, fără obiectul metalic pe care a fost nituit
şi de care se va fi desprins anterior, deoarece în orificiul de nituire
şi pe spatele piesei nu sunt vizibile urmr de rugină. Dimensiunile
piesei sunt reduse: lungime 3,2 cm, lăţime 2 cm şi grosime 0,4
cm.
Cel mai probabil piesa reprezintă un fragment
dintr-o prăsea de cuţit, brici sau briceag. Asemenea obiecte
sunt foarte comune şi se întâlnesc în toate epocile istorice, motiv
pentru care nu putem propune o datare bazată pe corespondenţe
tipologice, mai ales că este vorba doar de un fragment destul de
mic. Adâncimea mică la care piesa a fost descoperită pledează
pentru o datare destul de recentă dar faptul că prelucrarea
osului s-a făcut artizanal ne determină să propunem o
datare în secolul al XIX-lea.
|
