|
Legenda
ilustraţiilor
Cuprins
|
Roşcani – Biserica Monument Istoric
Autor: ZENO-KARL PINTER.
ISBN 973-9425-88-7, Editura Emia, Deva 2001 © copyright:
ZENO-KARL PINTER
2. BISERICA DIN ROŞCANI
Pentru
arheologia medievistică, monumentul de cult creştin al unei
localităţi, împreună cu necropola aferentă,
reprezintă întotdeauna cel mai important reper în abordarea unei
cercetări sistematice, deoarece în lăcaşul de cult se
materializează de cele mai multe ori efortul constructiv al întregii
comunităţi sau al celor mai importante figuri politice ale zonei,
astfel încât biserica devine, pentru perioada medievală, „oglinda“ unei
localităţi, reflectând puterea economică şi mai ales
spirituală a locuitorilor.
2. 1. Istoricul cercetărilor
Biserica
din Roşcani, purtând hramul „Bunavestire“ este inclusă în lista
monumentelor de cultură sub numărul 1458 şi reprezintă o
construcţie extrem de interesantă din punctul de vedere al istoriei
arhitecturii şi artei eclesiastice româneşti, ce a fost pe nedrept
marginalizată de cercetarea ştiinţifică de specialitate.
Monumentul a fost menţionat în general tangenţial în lucrări
de istoria artei sau în rapoartele de inventariere ale Mitropoliei Sibiului. Prima
şi cea mai amplă descriere a acestui monument eclesiastic o face
cunoscutul om de ştiinţă, profesor universitar şi membru
corespondent al Academiei Germane din München, Dr. Coriolan Petreanu, în
volumul „La Transilvanie“ apărut în limba franceză în anul 1938. Studiul este apoi reluat şi
amplificat în limba română, în volumul omagial dedicat în anul 1940
Mitropolitului Ardealului, Dr. Nicolae Bălan. Cu acest prilej se propune
o datare în secolele XIV-XV, pe baza unor elemente de arhitectură ce
îşi găsesc similitudini în vechile biserici hunedorene de la
Crişcior şi Ribiţa, datate prin splendidele picturi votive
între anii 1385 şi 1390, respectiv 1417, drept argument şi criteriu
comparativ aducându-se desene şi câteva imagini fotografiice realizate
de fotograful clujan E. Bordan. Acelaşi autor sesizează
existenţa unor ample intervenţii de reconstrucţie în secolul
XVIII, probabil în anul 1766, prilej cu care se pictează tabloul votiv
şi se pune pisania pentru noii ctitori, familia nobiliară Caba, ce
îşi amenajează în acest lăcaş de cult şi cripta de
familie.
În anul
1959, în monumentala sa lucrare de istorie a artei medievale româneşti,
Virgil Vătăşianu face o scurtă descriere a bisericii
şi preia în linii mari opiniile lui Coriolan Petreanu, considerând
că biserica poate fi datată pe baza câtorva elemente la
sfârşitul secolului al XV-lea, deşi a suferit o restaurare
radicală în anul 1766.
Istoricul
de artă Vasile Drăguţ, datează biserica în secolul al XV-lea,
bazându-se de asemenea pe unele similitudini cu monumentele de la Ribiţa
şi Criscior, ca şi pe existenţa unor urme de ancadramente
gotice ce au supravieţuit amplelor lucrări de renovare întreprinse
în anul 1766 de familia nobiliară Caba. Mai recent, acelaşi autor oferă o foarte scurtă
descriere a bisericii în Dicţionarul enciclopedic de artă
medievală românească, considerând monumentul o ctitorie din secolul
al XV-lea a familiei cneziale Caba.
2. 2. Descrierea monumentului
Studiind
astăzi acest edificiu de cult, pe baza situaţiei din teren şi
cu ajutorul ridicărilor topografice, putem face de la bun început câteva
observaţii legate de dimensiunile, planimetria, structura şi
elementele componente ale acestui monument.
Aspectul
general este cel al unei biserici-sală, cu turn clopotniţă pe
latura de vest şi absidă semicirculară spre est (fig. 4). Din
ridicarea topografică a planului bisericii (pl. I), se observă o
uşoară dezaxare a turnului clopotniţă faţă de
nava bisericii şi o plasare puţin oblică a zidului de vest
faţă de zidurile laterale ale navei. Aceste unghiuri ce se
abat uşor de la valoarea de 90 de grade sunt greu de observat cu ochiul
liber, fiind sesizabile doar prin măsurători sau ridicări
topografice riguroase. Şi mai greu vizibilă în teren datorită
contraforţilor mari adosaţi este curbura nu tocmai
semicirculară şi grosimea inegală a zidului absidei altarului
(pl. I).
Lungimea totală a monumentului,
măsurată în exterior, între paramentul de vest al turnului
clopotniţă şi extremitatea estică a curburii absidei
altarului, este de 22,25 m. Lăţimea maximă măsurată
pe latura de vest a monumentului este de 8,65 m. Înălţimea
maximă, marcată de baza crucii din vârful turnului clopotniţă
este de 23,19 m iar coama învelitorii de şindrilă a
acoperişului navei se ridică la 10,65 m de la nivelul de
călcare exterior. Aceste dimensiuni conferă monumentului un
caracter echilibrat, bine proporţionat şi un aspect exterior
armonios (pl. II).
Dintre elementele stilistice vizibile din
exteriorul bisericii se remarcă ancadramentul portalului de pe latura de
sud a turnului clopotniţă (fig. 5), asemănător ca
factură celor de la Crişcior şi Ribiţa
(pl. XV, 4,6). Portalul de la Roşcani are o deschidere
dreptunghiulară de 1/1,90 m, prevăzută în partea
superioară cu o lunetă în arc frânt închisă într-o
arhivoltă semicirculară, caracteristici ce ar putea pleda pentru datarea
acestui element arhitectonic în secolul al XV-lea.
De remarcat sunt şi ferestrele turnului. La primul nivel al turnului
clopotniţă, în paramentul de vest, a fost montată la
înălţimea de 3,32 m de la nivelul exterior de călcare, o
ferestruică al cărei ancadrament a fost realizat dintr-o placă
dreptunghiulară de gresie cu dimensiunile de 95/65 cm, în care s-a
practicat o deschidere cu laturi drepte, îngustă de 30 cm şi
înaltă de 72 cm, terminată în partea superioară în unghi
ascuţit (fig. 6), asemănătoare unei ferestre de la Ribiţa
(pl. XV, 1). La acelaşi etaj al turnului clopotniţă a mai
exuistat o deschidere asemănătoare în paramentul de sud, deasupra
portalului, deschidere actualmente opturată cu o zidărie din
cărămidă şi vizibilă doar din interiorul turnului
(fig. 7). Mai interesantă este fereastra „rozetă“ de la cel de-al
doilea etaj al turnului clopotniţă zidită în paramentul de
vest la o înălţime de 6,90 m de la nivelul exterior de
călcare. Ancadramentul acestei ferestre a fost realizat dintr-o
placă de gresie apropape pătrată de cca 80/80 cm, din care s-a
traforat o deschidere circulară cu o cruce greacă înscrisă
(fig. 8), foarte asemănătoare unei ferestre păstrate în
monumentul de la Ribiţa
(pl. XV, 2). Geamurile de la ultimul etaj, care pare a fi rezultatul unei
supraînălţări a turnului, sunt mult mai mari, având o
deschidere de 75/150 cm, nu au ancadrament din piatră iar partea
superioară este încheiată în arc semicircular din cărămidă.
Ancadramentul fals ce conturează aceste ferestre a fost realizat din
tencuială iar prin partea sa de jos încheiată în acolade cu
pendilii, denotă o evidentă influenţă barocă (fig.
8, 9). Dealtfel şi ferestrele navei, ca şi ornamentaţia
exterioară a navei şi a altarului denotă aceeaşi
influenţă stilistică şi îndeamnă spre asocierea cu
marea refacere din secolul al XVIII-lea. Este de semnalat în acest context
că biserica are ferestre doar pe latura de sud a navei. Tot pe
această latură, între ferestre, nava a fost prevăzută cu
contraforţi, elemente ce lipsesc pe latura de nord. Un aspect mai bizar
a fost dat bisericii cu prilejul unor lucrări de consolidare executate
cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin
ridicarea unor contraforţi masivi din piatră de carieră,
păstraţi astăzi în număr de patru doar în zona altarului,
alţi contraforţi construiţi în acelaşi mod – astăzi
demolaţi – sprijineau şi latura de sud a navei, aşa cum se mai
poate distinge pe o fotografie realizată în anul 1938 (fig. 27) şi
publicată de Coriolan Petreanu.
În jurul bisericii se remarcă unele vechi
monumente funerare din piatră. Multe au inscripţiile distruse de
intemperii, dar prin realizarea artistică denotă grija şi
respectul locuitorilor acestei aşezări pentru cei trecuţi în
nefiinţă. Cea mai veche cruce de piatră identificată de
noi pe baza inscripţiei este cea ridicată în amintirea Mariei
Toldi, soţia judelui regal Domşa sau Tomşa, în anul 1831.
Inscripţia în limba maghiară este încă destul de bine
păstrată, doar câteva litere de la marginea câmpului
inscripţiei fiind distruse prin acţiunea corozivă a
agenţilor de mediu asupra gresiei destul de sfărâmicioase din care
a fost cioplită piatra (fig. 10). Textul poate fi citit:I H S / Itt Nyugszik az Urba / Királyi
Udvar Bíró / []omsa Meliton Élete
/ [P]áría Toldi Mária, ki / Született 1761be Decem/ber
2kan. Meg Holt Fer[f]/ie
és Gyermekei Bán/[a] yára t November [. . .] / 1831; respectiv în traducere: „I.H.S.
Aici odihneşte Toldi Maria, soţia funcţionarului curţii
regale [D?]omşa
Meliton, care s-a născut în 1761, decembrie 2. A murit
lăsându-şi soţul şi copiii îndureraţi în noiembrie
[…] 1831“.
Pe alte cruci din piatră mult mai arhaice şi probabil mai vechi dar
fără elemente clare de datare, se pot distinge urme de grafie
chirilică.
Între zidurile bisericii, clădite din
piatră brută şi având grosimi cuprinse între 80 cm şi 1
m, se închide un spaţiu interior structurat în entităţile
specifice vechilor biserici ortodoxe transilvănene. La parterul turnului
clopotniţă există un spaţiu destul de strâmt de 6,30 mp,
boltit semicilindric şi cu înălţimea maximă de 2,70 m, ce
reprezintă coridorul de intrare în biserică. Aici nu pot fi
observate urme de pictură murală.
Urmează
pronaosul de 25,60 mp şi cu înălţimea maximă de 5 m.
Aici, pe peretele de vest, deasupra intrării s-a păstrat un tablou
votiv reprezentând pe ctitorii bisericii, membrii familiei Caba (fig. 11).
Imaginea redă o familie nobiliară în costume tipice pentru
Transilvania secolului al XVIII-lea, puternic influenţate de moda
Central Europeană a vremii.
Bărbatul poartă un costum de
inspiraţie militară, cu cizme negre de călărie
prevăzute cu genunchiere rotunjite şi înălţate. Pantaloni
de culoare albastră sunt strâmţi şi brodaţi în jurul dezdărilor
iar tunică, tot de culoare albastră se închide cu găitane pe
două rânduri de nasturi şi fireturi. Tunica este strânsă în
talie cu un brâu lat sau chimir din piele, de care atârnă în teaca cu
buterolă şi ferecătură argintie o sabie uşor
curbată specifică trupelor de de cavalerie uşoară,
husari, din secolul al XVIII-lea. Pe umeri, personajul poartă o manta
scurtă, albastră în exterior şi cu căptuşală
roşie pe interior şi probabil cu gulerul şi marginile tivite
cu blană. În linii mari întregul costum poate fi identificat cu o
uniformă de husar din trupele habsburgice ale secolului al XVIII-lea.
Femeia poartă o rochie lungă până la
pământ, de aceeaşi culoare albastră ca vesmântul soţului,
închisă în faţă cu un şnur de încorsetare în zig zag ce
strânge rochia pe tors şi în talie. Mânecile trei sferturi sunt largi
iar peste fusta largă a rochiei ce pare a fi susţinută de o
crenolină sau de un jupon cu balene, femeia poartă un
şorţ alb cu pliseuri şi dantelat la margini. Cu excepţia
şorţului - ce pare a reprezenta o influenţă locală
venită probabil din portul popular transilvănean
– rochia se înscrie în linii mari în moda europeană a celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XVIII-lea, dominată de rochia „ŕ
l’anglaise“. Pe cap
femeia poartă un acoperământ greu de identificat datorită
deteriorării picturii.
Cele două personaje centrale ale tabloului
votiv susţin macheta bisericii din Roşcani văzută dinspre
sud. Redarea artistică respectă în linii mari aspectul actual –
inclusiv numărul ferestrelor şi al contraforţilor
iniţiali - doar că în pictură, acoperişul navei şi
al turnului clopotniţă, redat în culoare cărămizie, pare
să sugereze existenţa la acel moment a unei învelitori din
ţiglă. Sub biserică pare să fie figurată o
criptă, sau două sicrie, în care două personaje îşi
găsesc odihna veşnică.
La dreapta personajului central masculin este
reprezentat un tânăr băiat, probabil fiul, sprijinit într-un baston
de promenadă şi îmbrăcat în costum civil de
influenţă central europeană, specific secolului al XVIII-lea,
respectiv haină lungă cu marginile de jos rotunjite, piesă
vestimentară considerată în Europa forma de tranziţie între
„justaucorps“ şi fracul de mai târziu.
Această haină este purtată peste o vestă sau jiletcă
de sub care la gât ies dantelele jaboului.
Atât haina cât şi pantalonii tânărului au aceeaşi
culoare albastră. Ceea ce dă costumaţiei tânărului un
aspect local sunt cizmele negre cu pinteni de călărie,
asemănătoare cu cele ale tatălui, dar nu prea potrivite unui astfel
de costum, la care în epocă se pretau mai bine pantalonii trei sferturi
şi pantofii cu toc şi închişi cu catarame.
Asemenea combinaţii „stranii“ nu sunt însă ceva deosebit în mediul
românesc al secolului al XVIII-lea, când oscilaţia între Occident
şi Orient pare să fie o trăsătură specifică a
elitelor din acest spaţiu, plasat mereu la interferenţa a două
medii culturale atât de diferite. În acelaşi secol, un pictor francez
sau flamand avea să-l reprezinte pe ilustrul Dimitrie Cantemir, într-un
tablou păstrat la muzeul din Rouen, purtând costum occidental cu
perucă, „justaucorps“, pantaloni trei sfertiuri şi pantofi cu toc,
în combinaţie cu turban alb-albastru, brâu şi hanger turcesc,
reflectând în mod excepţional aceeaşi mentalitate şi încercare
de integrare în mediul cultural al Occidentului, frânată în mod evident
de o crudă realitate politică.
În stânga personajului central feminin sunt
reprezentate două tinere fete. Cea mai mică, ţinută de
mână de mama ei, este cea al cărui nume s-a păstrat inscripţionat
în caractere chirilice deasupra personajului: КАБА МАРІА
(Caba Maria), (fig. 12). Fata poartă, pese o bluză albă cu
mâneci trei sferturi largi, strânse cu panglici galbene pe braţe, o
vestă-corset albastră şi o fustă brun-gălbuie cu
şorţ alb.
Fata mai mare, reprezentată atingând cu mâna
dreaptă umărul stâng al fetei mai mici, poartă o
rochie-sarafan de culoare albastră peste o bluză albă cu
mâneci largi, trei sferturi, strânse pe brate cu panglici albastre. Peste
rochie, tânăra poartă o vestă-corset de culoare cafenie
şi un şorţ alb cu pliseuri şi cu margini cafenii.
Vestimentaţia tinerei este extrem de asemănătoare cu cea a
personajului feminin central şi poate fi încadrată în acelaşi
curent de modă european al rochiilor „ŕ l’anglaise“.
Din păcate starea de conservare a picturii este foarte precară, o
intervenţie în sensul conservării acestei opere artistice de mare
valoare pentru istoria locală fiind imperios necesară.
Ceilalţi pereţi ai pronaosului sunt în
prezent acoperiţi doar de zugrăveli mai noi, fără
importanţă artistică sau istorică deosebită. Naosul,
cu o suprafaţă de 47,60mp este despărţit de pronaos
printr-un parapet de zidărie cu înălţimea de 90 cm şi
grosimea de 35 cm ce are pe axul central al bisericii o deschidere de 1,95 m.
În deschischiderea ce face legătura dintre naos şi pronaos, cele
două spaţii de cult sunt diferenţiate în pardoseala
realizată din plăci de gresie, de o mică treaptă ce face
ca naosul să fie cu cca. 8 – 10 cm mai coborât decât pronaosul. Ambele
spaţii sunt acoperite de bolţi semicilindrice din
cărămidă, sprijinite pe arce ce se descarcă în picioare
de zidărie angajate în pereţii laterali. Probabil datorită
apariţiei unor fisuri în bolţi sau în ziduri, s-a realizat o
consolidare montându-se trei tiranţi, din bare masive de fier cu filet
stânga – dreapta, unul în pronaos şi doi în naos, cu care s-a încercat
strângerea pereţilor laterali ai edificiului. Cu acelaşi prilej se
vor fi ridicat şi contraforţii masivi de pe exteriorul altarului,
menţionaţi mai sus. Memoria satului păstrează în amintire
aceste lucrări de consolidare, petrecute cel mai probabil în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, relatându-ni-se că „fiarele“ au
fost comandate şi aduse de la Călan, iar la montarea lor au fost
convocaţi doar feciorii necăsătoriţi, pentru ca în cazul
unui accident major, să nu rămână în sat văduve şi
orfani. Aceste
măsuri exagerate de precauţie sugerează că pericolul de
prăbuşire a bisericii, în timpul lucrărilor – când au trebuit
străpunse picioarele de descărcare a arcelor – era totuşi
destul de mare.
Pe axul central al naosului, la 1,10 m de la
treapta dinspre pronaos se află intrarea în cripta în care au fost
depuşi membrii familiei Caba, ultimii ctitori ai bisericii. Această
deschidere de 1,13/1,45 m practicată în pavimentul naosului este
acoperită cu o lespede de piatră cu dimensiunile de 1,70/1,55 m
(fig. 13). De sub această intrare, coboară în direcţia
altarului 10 trepte destul de abrupte până la adâncimea de –2,50 m, spre
un spaţiu de 0,90/1,10 m, din care se face intrarea în camera
mortuară propriu zisă. Aceasta acoperă o suprafaţă
de 15,40 mp, având o lungime de 4,70 m şi o lăţime de 3,28 m.
Spaţiul camerei mortuare este acoperit de o boltă
semicilindrică din cărămidă, ce asigură pe centrul
încăperii o înălţime de 2,10 m (Pl. II). În această
boltă, au fost lăsate două mici orificii de aerisire ce
comunicau iniţial cu exteriorul bisericii şi care au fost opturate
în anii '60 ai secolului XX, când în jurul bisericii s-a turnat un trotuar de
gardă din beton. În prezent, în patea de est a criptei se mai
păstrează un mic sicriu în care au fost adunate şi depuse,
prin grija preotului şi a comunităţii, oase umane, fragmente
textile şi din piele (fig. 15). În anul 1938, Coriolan Petreanu
găseşte încă în criptă „oseminte resfirate,
cenuşă, amănunte de sicriu şi îmbrăcăminte“
şi chiar poate constata că „cismele şi centura ce se pot vedea
în criptă sunt aceleaşi de pe pictura votivă“ iar „sabia
şi alte amănunte au dispărut în anul 1918 cu ocazia
revoluţiei, când cripta a fost prădată de unii săteni“.
Şi în prezent opiniile sătenilor sunt unanime referitor la jefuirea
criptei de către unii localnici exaltaţi în anul 1918, în schimb
sunt divergente în ceea ce priveşte numărul sicrielor depuse la
acea dată în camera mortuară şi distruse de jefuitori. Sicriul
existent în prezent şi în care au fost adunate toate resturile
osteologice din criptă precum şi unele bucăţi de material
textil şi resturi de pielărie, este de dată recentă.
Cripta familiei Caba se extinde sub aproape întreg naosul, peretele ei de est
ajungând până în dreptul liniei ce în biserică marchează
delimitarea dintre naos şi altar, deci zona în care se ridică
iconostasul (pl. II). La 2,70 m distanţă de uşile de intrare
în altar, pardoseala din lespezi de gresie a naosului a fost
prevăzută cu o treaptă de 8-10 cm, nivelul din altar şi
al spaţiului din faţa altarului ridicându-se cu cca 10 cm şi
atingând din nou cota din pronaos.
Iconostasul bisericii este zidit şi a fost
acoperit cu picturi murale vechi reprezentând portretele apostolilor. Vechile
picturi au fost însă acoperite într-o acţiune neautorizată de
repictare produsă în ultimele decenii, pentru ca la foarte scurt timp,
de teama unor intervenţii din partea Direcţiei Monumentelor, şi
aceste picturi să fie afumate intenţionat pentru a nu se observa
că sunt noi. Se pare că zidul iconostasului este mai vechi decât
bolţile actuale ale naosului şi ale altarului, deoarece una dintre
cele trei deschideri circulare din partea de sus este aproape pe
jumătatate acoperită de arcul de susţinere a bolţilor
altarului (fig. 16). Faptul că biserica a fost reboltită, cel mai
probabil în secolul al XVIII-lea
(1766) cu prilejul marii restaurări şi rectitoriri, se poate
observa şi în podul bisericii, unde baza grinzilor de susţinere a
căpriorilor acoperişului a trebuit modificată şi
adaptată noii bolţi..
Spaţiul altarului, cu o suprafaţă de
22,60 mp, este pavat cu lespezi de gresie iar pe boltă se păstrează
o reprezentare pictată a Pantocratorului (fig. 18), probabil contemporană
cu tabloul votiv din pronaos. Masa Altarului este o lespede de piatră,
pe care nu au putut fi observa urme de inscripţionare, aşezată
pe un picior zidit din cărămidă şi piatră.
În zidul curbat al absidei altarului, în zona de nordest a fost
practicată o nişă prevăzută cu un ancadrament
din piatră realizat în maniera renaşterii în arc acoladă.
Această amenajare aminteşte de nişele practicate în altarele
monumentelor gotice şi destinate păstrării potirului.
În imediata apropiere a nişei s-a păstrat şi pisania
(fig. 17), săpată în piatră cu slove chirilice: „17 † 66 POMENIT
SE FIE INTRU ÎMPĂRĂŢIEA CERULUI C(T)ITORUL SFINTII ACESTI
BISERICI CABA RAŢ AGNES †
LASLO“. Este evident că pisania se referă la aceleaşi
personaje ce au fost figurate şi în tabloul votiv din pronaos şi
care au fost depuse în cripta de sub naos, cu deosebirea că numărul
personajelor amintite diferă. Singurul personaj al cărui nume
s-a păstrat în tabloul votiv, Caba Maria nu este menţionat
în pisanie. Ne punem astfel întrebarea dacă nu cumva cea mai tânără
reprezentantă a familiei Caba reprezentată în tabloul votiv,
Maria, nu este cumva una şi aceeaşi cu Toldi Maria, numită
aşa eventual după căsătorie, nume pe care îl regăsim
pe cea mai veche piatră de mormânt din imediata apropiere a bisericii.
Cum anul naşterii Mariei Toldi dat de inscripţia pietrei tombale
este 1761 iar pictura votivă ce reprezintă o fată de
5-6 ani a fost realizată în 1766, această ipoteză ar
putea fi susţinută. În ceea ce priveşte celelalte nume
menţionate în pisanie, Agnes este cu siguranţă soţia
ctitorului, deci femeia din planul central al tabloului votiv. Cât priveşte
antroponimele masculine există însă unele neclarităţi.
Dacă am citi ultima parte a inscripţiei exact aşa cum
a fost ea redactată, respectiv: Caba Raţ Agnes † Laslo, s-ar
putea crede că că avem de-a face cu două personaje masculine,
adică Raţ şi Laslo. Având în vedere ordinea enumerării
pisania s-ar putea citi: Caba Raţ (soţia sa) Agnes (şi
fiul lor) Laslo. Numai că nici un document păstrat şi
cunoscut nouă nu pomeneşte vreun membru al familiei Caba cu
prenumele Raţ. În anii 1475, 1478 şi 1507 este pomenit un
„jófői Kaba László“, deci Ladislau Caba de Dobra, considerat ca făcând
parte din cnezimea românească măruntă cu atribuţiuni
nobiliare locale. Acest prim purtător atestat al numelui László
(Laslo, Ladislau) din familia Caba ce poartă predicatul de nobleţe
„Jófői“, adică „de Dobra“, trebuie să fi fost un strămoş
al ctitorului pomenit în pisania bisericii din Roşcani. Pentru
aproape două secole, în documente se aşterne apoi tăcerea
asupra acestei familii, ea fiind pomenită din nou în documentele
aflate înainte de război în posesia corporaţiei foştilor
grăniceri din Dobra şi la care noi nu am mai avut acces direct.
Astfel într-o copie din anul 1699 a actului privilegial al Dobrei sunt
pomeniţi „Ladislaus Kaba et Valentinus de Jo-Fő“ deci Ladislau
Caba şi Valentin de Dobra, pentru ca în 1725 să apară
menţionat un „Roskanyi Kaba László Nemes Személly“, aşadar
Laslo Caba de Roşcani persoană nobilă. Deci pentru prima dată în anul 1725, întâlnim
un membru al familiei Caba, purtând din nou numele László – Laslo –
Ladislau, dar care foloseşte predicatul de nobleţe „Roskanyi“
adică „de Roşcani“. Acesta ar putea fi una şi aceeaşi
persoană cu Caba Laslo menţionat în anul 1766 în pisanie şi
portretizat în acelaşi an în tabloul votiv al bisericii din Roşcani.
În această situaţie Raţ ar putea fi numele de fată
al Agnesei, soţia lui Laslo, aşa cum sugerează deja Coriolan
Petreanu, care propune pentru ultima parte a inscripţiei lectura:
Caba Laslo † Raţ Agnes.
|
