IV.

BĂLGRADUL ÎN JURUL ANULUI 1000.

REPERE ISTORICE ŞI ARHEOLOGICE.

O tratare separată a anticului Apulum, a fost determinată în principal de rolul politic al acestui oraş în perioada migraţiilor şi a evului mediu, precum şi de complexitatea descoperirilor arheologice ( Pl. I ).

În speţă, la stadiul actual al cercetărilor, descoperirile arheologice au devenit indiscutabil un element probatoriu al izvoarelor scrise ale vremii, completând unele lacune, sau chiar nuanţând informaţiile cunoscute.

Primele informaţii despre Alba Iulia sunt legate de menţionarea lui Gylas ( Gylas I ), la mijlocul secolului al X - lea. Informaţii despre Geula, întâlnim în Gesta Hungarorum a lui Anonymus:

„ … Tuhutum uero genuit Horcam, Horca genuit Geulam et Zubor, Geula genuit duas filias, quarum una uocabatur Caroldu et altera Saroltu, et Sarolt fuit mater sancti regis Stephani. Zumbor uero genuit minorem Geulam, patrem Biie et Bucne, tempore cuius sanctus res Stephanus subiugauit sibi terram Ultrasiluanam, et ipsum Geluam uinctum in Hungariam duxit, et per omnes dies uite sue carceratum tenuit eo, quod in fide esset uanus et noluit esse christianus, et multa contraria faciebat sancto regi Stephano, quamuis fuisset ex cognatione matris sue. / Iar Tuhutum a dat naştere lui Horca, Horca a dat naştere lui Geula şi Zubor. Geula a avut două fete, dintre cari una se chema Caroldu şi cealaltă Saroltu. Sarolt a fost mama regelui Ştefan cel Sfânt. Iar Zumbor a dat naştere lui Geula cel Mic, tatăl lui Bue şi Bucne, în timpul căruia regele Ştefan cel Sfânt a subjugat ţara Ultrasilvană. Pe Geula chiar l-a dus în Ungaria şi l-a ţinut în închisoare toată viaţa, fiindcă era păgân şi n-a voit să se încreştineze şi lucra împotriva regelui Ştefan cel Sfânt, cu toate că i-a fost rudă după mamă. ” [1] .

 Într-o altă sursă - Chronicon Hungaricum a lui Simon de Keza, este menţionat între căpitanii lui Arpad şi un personaj - Jula :

„ Tertiii quidem exercitus Jula fuit capitaneus: hic cum aliis in Pannoniam introisset in partibus Erteuelu tandem habitauit. / Căpitanul armatei a treia a fost Jula; acesta, după ce a intrat, împreună cu alţii în Pannonia, a locuit mai târziu în părţile Erteuelu. ” [2] .

Menţionarea acestui personaj, o regăsim şi în Chronicon Pictum Vindobonense: „ Acest Gyula era un prinţ mare şi puternic care găsise într-o vînătoare a sa în Ardeal o mare cetate, ce fusese construită mai de mult de Romani ” [3] . Chronicon Posoniense, precizează că oraşul găsit de Gyula în Transilvania, cu ocazia unei vânători, se numea „ …civitas Alba in Erdeuel ” [4] .

Numele oraşului construit de romani şi descoperit de Gyula în timpul unei vânători, precum şi conflictul din anul 1002, sunt confirmate şi în Chronicon Monacense [5] .

Chronicon Henrici de Mügeln, menţionează oraşul Weissenpurg, şi conflictul dintre Ştefan şi Gyula [6] .

După moartea lui Géza, cu ocazia luptelor pentru succesiunea la tronul Ungariei, Chronicon Pictum Vindobonense, menţionează conflictul dintre Ştefan I şi Koppány, principele de Somogy:

„ Commisso itaque prelio inter utrumque diu et fortiter est dimicatum; sed diuine miserationis auxilio beatus Stephanus dux gloriosam obtinuit victoriam. In eodem prelio Vencillinus comes interfecit Cupan ducem, et largissimis beneficiis a beato Stephano tunc duce remuneratus est. Ipsum vero Cupan beatus Stephanus in quatuor partes fecit mactari: primam partem misit in portam Strigoniensem, secundam, in Vesprimiensem, tertiam in Jauriensem, quartam in Erdelw. / Şi dându-se astfel lupta, s-au bătut mult timp vitejeşte din ambele părţi, şi, cu ajutorul milostivirei divine, fericitul duce Ştefan a obţinut o victorie strălucită. În aceeaşi luptă, comitele Vencellinus a ucis pe ducele Cupan şi a fost răsplătit cu mare dărnicie de fericitul Ştefan, pe atuncia numai duce. Iar pe Cupan fericitul Ştefan a pus să-l taie în patru părţi: prima parte a trimis-o la poarta Strigoniului, a doua la cea a Vesprimului, a treia la cea a Jaurinului, a patra în Ardeal.” [7]

Koppány, principele de Somogy, care avea sub autoritatea sa un ţinut din sudul Lacului Balaton, s-a prevalat de principiul leviratului, dorind să se căsătorească cu Sarolta, văduva lui Géza. Mai mult, pentru a-şi legitima succesiunea, considera că succesiunea revenea celui mai vârstnic membru al neamului. În schimb, fiul lui Géza, invoca îndeosebi principiul primogeniturii.

Dacă acceptăm pasajul din Chronicon Pictum Vindobonense, după bătălia de la Veszprém ( 998 ), trupul principelui Koppány a fost împărţit în patru părţi, din care trei au fost pironite pe porţile oraşelor Veszprém, Győr, Székesfehérvár, iar a patra expediată la Gyulafehérvár, probabil unchiului său, drept avertisment [8] . Cronica precizează nominal căpeteniile germane care l-au sprijinit pe Ştefan I, respectiv, Vencellinus, Hunt şi Paznan, recompensaţi ulterior cu numeroase domenii [9] .

Indiscutabil, un episod cu conotaţii importante pentru istoria Transilvaniei, îl reprezintă creştinarea în jurul anului 950 a prinţului Gylas ( Gyla, Gyla I ) la Constantinopol [10] . Evenimentul a fost relatat şi de către scriitorii bizantini Skylitzes [11] , Kedrenos şi Zonaras [12] . Împăratul Constantin al VII - lea Porfirogenetul, i-a acordat titlul de patricius şi ia dat un însoţitor în persoana episcopului Hierotheus, ce fusese hirotonisit de către patriarhul Theophilactos [13] .

Mircea Rusu identifică în prinţul Gyula creştinat la Constantinopol, pe ducele Gyula ( dux magnus et potens ) sau rex Iulus, respectiv Geula, nepotul lui Tuhutum. Al doilea Gyula, în privinţa căruia cronicile nu sunt foarte exacte, ar putea să fie identic cu Dobuca. Este foarte probabil ca acesta, să fi fost fiul Caroltei, a doua fiică a lui Gyula I. Probabil că, acesta s-a numit Gyula de Dobuca, pentru a nu fi confundat cu bunicul şi unchiul său, respectiv Gyula I şi Gyula II.

După Mircea Rusu, o problemă mai spinoasă o reprezintă explicarea legăturii între thema sau provincia pecenegă Gyla, respectiv Gyla de Jos ( Quabuxigyla ) şi demnitatea gylas din ierarhia turcă, menţionată de Constantin al VII - lea Porfirogenetul [14] .

În descrierea ţării pecenegilor, împăratul bizantin, precizează următoarele: „ Toată ţara pecenegilor se împarte în opt ţinuturi ( teme ), stăpînite de conducători mari şi puternici. Ţinuturile ( temele ) sînt acestea: primul ţinut se numeşte Irtim, al doilea Tzur, al treilea Gyla, al patrulea Culpei, al cincilea Harovoe, al şaselea Talmat, al şaptelea Hopon şi al optulea Tzopon. ”  

Un alt pasaj, precizează că unul dintre ultimele patru triburi, care locuia în „ ţinutul Gyla – de - Jos, se mărgineşte cu ţara turcilor ( = ungurilor ) …” [15] Alte referiri, le datorăm tot împăratului Constantin al VII - lea Porfirogenetul, cu prilejul trecerii în revistă a oraşelor pustii din Pecenegia, situate spre Bulgaria.

Împăratul bizantin, consemnează următoarele :

„ Dincoace de fluviul Nipru, înspre partea Bulgariei, lîngă malurile fluviului, există cetăţi părăsite: prima este cetatea numită de pecenegi Aspron ( = Albă ), deoarece pietrele sale par albe; a doua cetate se numeşte Tungate, a treia Cracnacate, a patra Salmacate, a cincea Saracate şi a şasea Gieucate. În clădirile acestor cetăţi vechi se găsesc urme de biserici, cruci tăiate şi piatră poroasă; de aceea unii cred că romanii au avut cîndva locuinţe în locurile acelea. ” [16]

Pentru Mircea Rusu,  oraşele din Pecenegia, la care face trimitere împăratul bizantin, se aflau în Transilvania, deoarece în regiunea nord-pontică nu existau oraşe romane. Acestea pot fi identificate cu oraşele Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, Sarmizegetusa, etc [17] .

Locul episcopiei, precum şi zona în care şi-a desfăşurat activitatea de misionar episcopul Hierotheus, a generat mari controverse. O parte dintre cercetătorii care au abordat chiar şi tangenţial acest subiect, înclină să considere oraşul Alba Iulia, drept locul episcopiei lui Hierotheus [18] .

Un argument forte pentru această opţiune, îl reprezintă şi rotonda din Catedrala Romano -Catolică, care este atribuită „ momentului Hierotheus ”. În legătură cu acest monument, R. R. Heitel avansa ca datare fie a doua jumătate a secolului al IX - lea, fie după anul 948, în contextul misiunii episcopului Hierotheus [19] .

În opinia lui Alexandru Madgearu, activitatea misionară a lui Hierotheus, s-a derulat în regiunea actualelor comitate Csongrád şi Békés, în nord - vestul Banatului şi Cîmpia Aradului. Cu acest prilej, coboară şi datarea rotondei de la Alba Iulia, în a doua jumătate a secolului al IX -lea [20] .

Analiza circulaţiei monetare bizantine, din spaţiul confluenţei Mureşului cu Tisa, au determinat-o pe Ana - Maria Velter, să se ralieze punctului de vedere exprimat destul de recent de către Alexandru Madgearu [21] .

Gyula Kristó este adeptul unei alte teorii legate de Gyula şi zona unde îşi derulează activitatea Hierotheus. El consideră că, se poate vorbi de un sediu episcopal la Alba Iulia doar la începutul ultimului sfert al secolului al XI-lea. Un episcop al Bălgradului pe nume Franco/Frank este menţionat în 1081, în legătură cu sfinţirea criptei abaţiei St. Hubert din Valea Moselle. Era invitat de episcopul de Liége, Henrik. Mutarea sediului episcopiei din Ardealul de Nord la Alba Iulia, se atribuie regelui Ladislau. În plus, consideră că la Alba Iulia nu s-au identificat emisiuni monetare anterioare regelui Andrei I.

Centrul de putere al lui Gyula, a fost plasat în Ardealul de Nord sau Tisztantúl. Ajunge la această concluzie, datorită numărului mare de monede bizantine din acest spaţiu. Primul Gyula se identifică cu persoana care a participat la descălecat şi a purtat probabil a doua demnitate de vază din ierarhia maghiară.

Al doilea Gyula este personajul istoric care s-a creştinat la Constantinopol înainte de 956 şi a introdus credinţa bizantină în Bazinul Carpatic. Centrul de putere al lui Kéan se afla în schimb în Ardealul de Sud, unde se afla în secolul al IX o dominaţie bulgară [22] .

Opiniile lui Gyula Kristó, readuc în discuţie o direcţie centrală a istoriografiei maghiare, ce minimalizează cât mai mult centrul politic existent la Alba Iulia, la cumpăna dintre milenii. Toate argumentele se bazează îndeosebi pe reinterpretarea izvoarelor şi mai puţin pe recentele descoperiri arheologice din oraşul Alba Iulia.

 În Ardealul de Nord unde se doreşte poziţionarea centrului lui Gyula, nu avem o diversificare funerară cum s-a constatat în cazul oraşului Alba Iulia, începând cu secolul al X-lea.  Dacă prezenţa bizantină într-un areal geografic dat se poate accepta doar prin existenţa materialului numismatic, alte artefacte ieşind din discuţie, atunci interpretarea istorică ridică serioase lacune.

După părerea noastră, cercetările arheologice din ultimul deceniu efectuate la Alba Iulia, susţin existenţa unui centru politic important, precum şi influenţa exercitată de mediul bizantin [23] .

Existenţa unei formaţiuni politice prestatale, un posibil voievodat la Bălgrad, a fost susţinută pentru prima dată în anul 1954 de către  Kurt Horedt [24] .

Fără a fi părtinitor, susţin teza unui centru politic important la Alba Iulia, de ce nu chiar „ voievodatul de la Bălgrad ” !

De ce, singura localitate din Transilvania, cu un număr atât de mare de cimitire din această perioadă se află la Alba Iulia ? Datorită diferenţelor de rit şi ritual funerar, care particularizează fiecare cimitir, nu avem oare comunităţi etnice sau religioase diferite?

La stadiul actual al cercetărilor, avem cel puţin trei cimitire databile în secolul al X – lea – Alba Iulia – Str. Brînduşei ( Pl. VIII, XVIII), Alba Iulia – „ Izvorul Împăratului ” [25] şi Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ” [26] .

 Ştefan Pascu, considera pe bună dreptate Alba Iulia, drept unul dintre centrele politice de seamă, ale voievodatului transilvănean [27] .

Un alt aspect al acestei dispute, la constituit identificarea acelui Gylas sau rex Iulius. R. R. Heitel, identifica în primul Gyula, pe unul dintre cei şapte căpitani ai triburilor maghiare, căruia i se poate atribui şi incendiul de la Alba. Al doilea personaj, ar fi acel „ dux magnus et potens ”, botezat la Constantinopol, a cărui fiică Sarolta se va căsători cu Geza şi va naşte în anul 969 pe viitorul rege Ştefan I. Destinul ultimului Gyula, unchiul regelui Ştefan I şi fratele Saroltei, ne este cunoscut [28] .

În legătură cu bătălia din anul 1002, Chronicon Pictum Vindobonense, ne precizează :

 „ Tandem cum Gyula hungaris in Pannonia habitantibus infestus esset, et multipliciter aggrauatus ; per sanctum Stephanum regem in Pannoniam et deductus. Non tamen iste Gyula capitaneus, sed ab illo tertius. / În cele din urmă, fiindcă Gyula a fost duşman al Ungurilor ce locuiau în Pannonia şi şi-a făcut o situaţie grea în multe privinţe, a fost trecut de regele Ştefan cel Sfânt în Pannonia. Totuşi nu acest comandant Gyula, ci al treilea după acesta. ” [29]

După bătălia din anul 1002, Gyula, împreună cu cei doi fii ai săi, Bua şi Bucna, a fost dus în Ungaria, iar bunurile confiscate au fost donate bisericii de la Székesfehérvár ( Alba Regală ). Locul lui Gyula, a fost oferit de către regele Ştefan I, unei rude ale sale, pe nume Zoltan Ardeleanul. Alte ştiri despre soarta lui Bua şi Bucna, aflăm în timpul domniei lui Petru I ( 1038 -1046 ), când au fost implicaţi într-o mişcare cu accente păgâne şi politice [30] .

Din punct de vedere arheologic, în faza I din necropola de la Alba Iulia - „ Staţia de Salvare ” , se evidenţiază elementele grupului cultural Blandiana A.  Probabil că, la finalul acestei faze, plasat la începutul secolului al X – lea, sau chiar la începutul fazei II, s-au produs înhumările cu piese de armament, harnaşament şi resturi de animale.

 După părerea mea, din acest moment, se produce o diversificare funerară destul de vizibilă. O altă comunitate etnică sau religioasă ( autohtonă ? mixtă ? ) începe să-şi înhumeze defuncţii pe Str. Brînduşei [31] .

Nu este exclus ca, cele două necropole să funcţioneze în paralel o perioadă scurtă de timp. Intervine acum un element nou în această ecuaţie – necropola din punctul „ Izvorul Împăratului ”, plasată la acelaşi orizont cronologic. Singura explicaţie logică, care de fapt ar nuanţa şi completa lacunele din izvoarele vremii, ar fi legarea acestei necropole de mult disputatul „ moment Hierotheus ”.

Ipotetic, nu ar trebui exclusă atribuirea acestei necropole, unei comunităţi care la însoţit pe Hierotheus în zonă, sau a fost creştinată la Constantinopol, odată cu Gyula.

Diversificarea funerară ce caracterizează Alba Iulia pe parcursul secolului al X – lea, poate fi constatată şi în secolul următor. Mai precis, în secolul al XI – lea, încep înhumările în cimitirele de la Pîclişa - „ La Izvoare ” ( Pl. XXXVI) şi Alba Iulia – Str. Vînătorilor ( Pl. XXXV) [32] .

Nu ştim, dacă cele două necropole funcţionează paralel, însă după materialul numismatic, această opţiune trebuie avută în vedere până la publicarea integrală a inventarului.

S-ar părea că, mormântul de la Alba Iulia - „ Staţia de Salvare ” , care avea în inventar inele de păr cu o extremitate în – s, asigură un terminus post quem, şi din acel moment să fie utilizat cimitirul de pe Str. Vânătorilor. La finalul secolului al XI – lea, începe să fie utilizat şi cimitirul din jurul actualei Catedrale Romano – Catolice.

Din păcate, nepublicarea cercetărilor realizate pe raza municipiului Alba Iulia, nu face decât să întârzie nejustificat, conturarea unui tablou  cât mai real al istoriei Transilvaniei în epoca migraţiilor.