III.

Orizonturi culturale în Transilvania

Spaţiul Transilvaniei a constituit la cumpăna dintre milenii, un loc de habitat pentru diverse grupuri etnice. Motivele stabilirii în acest areal geografic, au fost determinate de realităţile economice, politice, sociale sau religioase ale continentului european. Abordarea unui capitol care să sintetizeze grupurile sau culturile întâlnite în arealul Transilvaniei, în secolele IX-XI, a fost necesară, având în vedere opiniile sau complexitatea acestor descoperiri arheologice [1] . 

1. Grupul Ciumbrud

Prezenţa unei comunităţi de slavi apuseni în spaţiul intracarpatic, a fost susţinută pentru prima dată  de către A. Dankanits şi I. Ferenczi (1959). Argumentele s-au bazat pe cercetările din necropola de la Ciumbrud – „ Podireu ”, unde în cele 32 de morminte de înhumaţie dezvelite, s-au descoperit piese de podoabă şi vestimentaţie, cu analogii  în mediul cultural Stare Mešto. Situaţia arheologică, a permis încadrarea cronologică a necropolei, la începutul secolului al X – lea ( Pl. XLII) [2] .

Aceste descoperiri, au oferit prilejul lansării unor ipoteze ştiinţifice dintre cele mai interesante. În concepţia Mariei Comşa, aceste vestigii pot fi atribuite unei populaţii vest - slave, care s-a refugiat în Transilvania după anul 906, când statul moravian a fost distrus de maghiari. În acest context este menţionat şi pintenul de la Tărtăria, care ar putea proveni dintr-un mormânt de tip morav [3] .

O altă opinie a împărtăşit Mircea Rusu, care a pledat pentru datarea cimitirului de la Ciumbrud în a doua jumătate a secolului al IX – lea. El a susţinut că membrii acestor comunităţi ar fi adepţii învăţăturilor lui Metodius, refugiaţi din Moravia după anul 885, din cauza persecuţiilor exercitate de episcopul Wiching [4] .

Ulterior, Mircea Rusu a reunit cimitirele din secolele IX - X sub termenul Ciumbrud - Blandiana B iar noul grup cultural a fost atribuit unei populaţii creştine româno - slave [5] .

Cercetătorii maghiari, au reunit grupa culturală Ciumbrud cu Blandiana ( Karna - Stumpach ), susţinând atribuirea ei unei populaţii bulgaro - slave [6] .

Chiar dacă descoperirile de această factură se reduceau doar la necropola eponimă, K. Horedt a lansat în anul 1986, termenul de grupul cultural Ciumbrud. Intuiţia sa a fost corectă, fiind confirmată ulterior de rezultatele investigaţiilor de la Orăştie – Dealul Pemilor / X8, al căror aport a fost decisiv pentru aprofundarea şi definirea grupului cultural Ciumbrud.

Materialul arheologic şi trăsăturile celor 10 morminte dezvelite între anii 1993 - 1994, pledează pentru o datare în a doua jumătate a secolului al IX - lea. Influenţele receptate din mediul vest - slav, mai precis din zona Moraviei Mari aunt destul de evidente [7] .

Vestigiile caracteristice acestui orizont nu sunt singulare, şi amintim în acest context perechea de cercei cu placă semilunară şi lănţişoare, descoperiţi într-un mormânt cu cistă de cărămidă din faza I - a, a cimitirului de la Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ” [8] .

Destul de recent, Alexandru Madgearu a combinat descoperirile de tip Ciumbrud cu cele de tip Blandiana A, sub termenul de grupul cultural Alba Iulia – Ciumbrud, plasat între a doua jumătate a secolului al IX - lea şi primele decenii ale secolului următor [9] .

Se presupune că, înhumările grupului cultural Ciumbrud, încetează odată cu apariţia în acest areal geografic a purtătorilor grupului Blandiana A [10] .

La stadiul actual al cercetărilor, considerăm că elementele caracteristice acestui grup cultural sunt distincte şi se diferenţiază net de cele ale grupului cultural Blandiana A. În opinia lui Radu R. Heitel, fazele finale ale cimitirelor Blandiana A şi Alba Iulia II sunt contemporane cu perioada când se înhumează în cimitirul de la Ciumbrud ( sfârşitul secolului al IX - lea şi începutul secolului al X - lea ) şi cu o fază a cimitirului de la Ghirbom. Cu acest prilej, subliniază şi particularităţile inventarelor funerare din aceste cimitire, între care se remarcă, pe lângă vasele ornamentate cu striuri, şi prezenţa altor specii ceramice, ca urcioarele sau amforidoanele, decorate cu motive lustruite [11] .

Până la acest moment, grupul cultural Ciumbrud este ilustrat de descoperirile din necropola eponimă, Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ”şi Orăştie-Dealul Pemilor X8. 

2. Grupul Blandiana A

Opinii la fel de interesante s-au lansat şi în ceea ce priveşte grupul cultural Blandiana A, denumit convenţional după necropola eponimă Blandiana - „ La brod ”( Blandiana A ).

Primele vestigii ale acestui grup cultural, au fost salvate la Sebeş de către W. Fr. Schuster ( 1865 ). Pe baza inventarului funerar recuperat din cele două morminte, s-a acceptat o datare în secolul IX sau probabil X [12] .

În zona necropolei eponime, au fost descoperite fortuit o serie de materiale arheologice, cu ocazia distrugerii unor morminte din malul stâng al Mureşului. Materialul ceramic a fost publicat de K. Horedt în 1954, şi a fost încadrat în secolul al X - lea. În acelaşi context, a susţinut existenţa unui voievodat al Bălgradului [13] . Investigaţiile au fost reluate în anul 1961, însă fără rezultate notabile. Singurul rezultat a constat în depistarea aşezării aferente cimitirului [14] .

Alte vestigii ( ceramică, vârf de săgeată, cuţit ) încadrate în secolele IX - X, şi atribuite civilizaţiei balcano - dunărene, au fost recuperate între anii 1979 - 1980 din câteva morminte distruse de apele Mureşului [15] .

Săpăturile sistematice efectuate între anii 1981 - 1982, de către Gheorghe Anghel şi Horia Ciugudean, au contribuit substanţial la aprofundarea aspectelor legate de acest grup cultural. În cele opt morminte, orientate cu o uşoară deviaţie pe axul E - V, s-a depistat un inventar destul de variat: vase borcan, ulcioare amforoidale, podoabe, piese de harnaşament şi ofrandă de animale ( Pl. XLI ). Pe baza particularităţilor de rit şi ritual funerar, s-a optat pentru datarea cimitirului între secolele IX – X ( Pl. XLI).

 Situat la un palier cronologic contemporan cu cimitirul II de la Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ” , cimitirul de la Blandiana A, a fost atribuit civilizaţiei balcano - danubiene [16] . Alte elemente suplimentare legate de acest grup cultural, s-au identificat cu prilejul cercetărilor efectuate în necropola II de la Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ”. Din cele aproximativ 100 de schelete, o parte considerabilă au fost depuse în gropi simple, iar altele în ciste, realizate din cărămizi romane reutilizate.

Resturile care indică ceremoniile funerare, constau din oase de capre, oi, vite, păsări, coji de ouă. La acestea se adaugă un mormânt, care avea un schelet de oaie într-o nişă. Inventarul funerar, se compune din piese de metal şi ceramică ( oale, amforidoane ). Cea mai mare parte a mormintelor, au câte două vase, şi aproape jumătate dintre ele sunt lustruite.

O situaţie similară avem la Blandiana A [17] . Necropola de la Alba Iulia – „Staţia de Salvare” se particularizează prin faptul că apar în plus casete de cărămidă în care s-a depus materialul ceramic şi ofranda animală.

Corelarea acestor descoperiri cu bulgarii, a fost susţinută la început de către M. Comşa. Cu acel prilej, a susţinut caracterul slavo - bulgar al descoperirilor de la Blandiana şi Sebeş, indicând analogii pe teritoriul Bulgariei [18] .

Destul de recent, Csaba Szalontai, a reluat în discuţie această autoritate bulgară de pe Valea Mureşului, considerând că cel mai important centru al bulgarilor, a fost la Alba Iulia. În acest sens, prima perioadă a necropolei de la Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ” o corelează cu bulgarii, iar a doua perioadă, cu maghiarii [19] . În acest context, aduce în discuţie şi alte teorii legate de prezenţa bulgară, în acest perimetru al Transilvaniei.

Este interesantă opinia lui László Makkai, potrivit căreia, bulgarii au fost prezenţi pe malul stâng al Mureşului, iar acest „Gyula transilvănean ” ( Bogát )  a supravegheat minele de sare. Ocuparea  aceastei zone, s-a realizat în urma unei alianţe a maghiarilor cu pecenegii în anul 932.

Kristó Gyula, vede aceste diferenţe între Transilvania de Nord şi de Sud, tocmai prin prisma acestei autorităţi bulgare, înlăturate de regele Ştefan I, cândva în prima treime a secolului al XI-lea [20] .

Aceste opinii sunt rezultatul unei teorii mai vechi, care admiteau o stăpânire bulgară în Transilvania. Principalul argument al acestei teorii, avea la bază un pasaj referitor la comerţul cu sare din zonă. Un alt argument complementar, vehiculat cu acest prilej, ar consta în localizarea voievodatului lui Kean „ ducele bulgarilor şi slavilor ” în Transilvania.

Un pasaj din Analele de la Fulda menţiona o ambasadă francă a regelui Arnulf de Carintia la curtea ţarului Vladimir, cu scopul de a reînoi pacea anterioară şi a stopa vânzarea de sare către moravieni ( 892 ) [21] .

Posibilitatea ca această sare să provină din salinele Transilvaniei, constituie un argument forte în susţinerea acestei autorităţi bulgare din spaţiul intracarpatic. Modul în care s-a exercitat această autoritate rămâne discutabil.

În acest punct al discuţiei, trebuie avută în vedere şi situaţia comerţului cu sare din secolele IX-X, când se produce un reviriment. Pe parcursul secolelor X -XIII, erau funcţionale ocnele de sare de la Turda, Ocna Dejului, Cojocna, Uioara, Ocna Sibiului, Praid şi Ocna Şugatag ( Maramureş ) [22] .

Extensia stăpînirii bulgare în această zonă, s-a putut rezuma la fel de bine, doar la controlul punctelor-cheie ale sării, de la vărsarea Mureşului. Dacă luăm în calcul şi descoperirile arheologice ( Alba Iulia, Blandiana A şi Sebeş ), ipoteza pare verosimilă.

La susţinerea acestei supoziţii, o contribuţie esenţială o au şi materialele de factură carolingiană, descoperite pe valea Mureşului. Lama de spadă de la Alba Iulia ( Pl. XLIII/4 ) [23] , pintenii de la Tărtăria ( Pl. XLIII/3 ) [24] , vârful de „ lance cu aripioare ” şi vârful de suliţă ( Pl. XLIII/6-7 ), aparţin mai mult ca sigur acestor realităţi istorice, fiind încadrate în secolele VIII - X, sau mai restrâns în secolul al IX - lea [25]

Aceste piese nu sunt singulare în spaţiul românesc, şi mai putem menţiona pintenul din fier cu placaj din argint, provenind de la Amnaş ( jud. Sibiu ) [26] şi cel de la Breaza ( Pl. XLIII/1 ) [27] .

Zeno Karl Pinter atribuie aceste piese de armament unor reprezentanţi ai statului franc, prezenţi în zonă pentru a controla respectarea „ embargoului ” impus moravienilor sau chiar unui potentat al ţaratului bulgar [28] .

Încadrarea acestui grup cultural în civilizaţia balcano-danubiană sau cultura Dridu este mult prea forţată. Chiar şi o grupă Dridu-Alba Iulia, nu ar produce decât derută. Realităţile cultural-istorice ale Transilvaniei sunt particulare în comparaţie cu cele din restul spaţiului românesc, la cumpăna dintre milenii, datorită numeroaselor enclave venite din spaţiul european. Istoriografia problemei, se pliază destul de bine pe factorul politic, şi din acest motiv se cuvin unele rezerve în privinţa civilizaţiei balcano-danubiane.

O trecere în revistă a principalelor opinii legate de cultura Dridu, ne permite să observăm aceste incoerenţe. Într-un studiu de sinteză, Ion Nestor atribuia cultura Dridu populaţiei româneşti, şi o plasa între secolele X - XI [29] . El a optat şi pentru un aspect timpuriu al culturii Dridu, cunoscut sub termenul – protodridu- datat în secolele VII - IX [30] .

Dan Ghorghe Teodor, a încadrat teoriile formulate cu privire la cultura Dridu, în două categorii. Prima categorie, cuprinde teoriile care susţin geneza şi evoluţia locală a acestei culturi, cu componente autohtone şi urbane bizantine (nordul Dunării de Jos şi parţial în Dobrogea şi nord-estul Bulgariei).A doua categorie, include teoriile care acceptă noţiunea de cultură balcano - dunăreană, şi o atribuie exclusiv slavilor şi protobulgarilor. Geneza şi evoluţia ei are loc la sudul Dunării, în regiunea în care se întemeiază primul ţarat bulgar.

Pentru caracterul românesc al culturii Dridu, pledează şi Dan Gheorghe Teodor, care nu exclude şi prezenţa unor variante ale ei, acceptate de comunităţile slave [31] .

Alţi cercetători, au optat pentru alte denumiri, precum cultura balcano-dunăreană sau carpato – balcano - dunăreană, susţinând geneza şi evoluţia ei la Dunărea de Jos [32] . O exponentă a acestei denumiri a fost Maria Comşa,care distinge în cadrul culturii balcano-dunărene patru faze evolutive. Descoperirile de la Blandiana A, le include în faza a II -a, datată în secolele IX - X. Nu admite un raport de contemporaneitate între Blandiana A şi Blandiana B, atât din punct de vedere al distanţei dintre ele, cât şi al diferenţelor din inventarele funerare.

Necropola Blandiana A, a fost plasată în a doua jumătate a secolului al IX - lea, admiţându-se şi o similitudine temporală cu prima parte a necropolei de la Sultana. În schimb, necropola Blandiana B, a fost încadrată în prima jumătate a secolului al X - lea, considerând că elemente caracteristice ei, vor contribui la formarea culturii Bjelo Brdo. Răspândirea culturii balcano-dunărene în Transilvania, se produce doar în cursul fazei a II - a, şi se restrânge la un spaţiu destul de mic, care include regiunea dintre Alba Iulia şi Sebeş [33] .

Radu R. Heitel, denumeşte aşezarea sincronă necropolei II de la Alba Iulia - de tip Dridu - Alba Iulia. Ea a fost incendiată cel mai târziu în al doilea deceniu al secolului al X - lea.

Un terminus ante quem mai sigur, a fost oferit şi de rămăşiţele unui mormânt de călăreţ, descoperit între resturile unei locuinţe incendiate. Din acest mormânt, s-a mai recuperat doar o piesă decorativă de centură [34] .

La stadiul actual al cercetărilor, considerăm că folosirea noţiunii de grup cultural Blandiana A pentru spaţiul intracarpatic este mult mai corectă.

3. Grupul Cluj

Primul val de pătrundere a maghiarilor în Transilvania, a fost desemnat arheologic de către Kurt Horedt, sub termenul de grupul Cluj, după necropola eponimă de la Cluj Napoca – Str. Zápolya, investigată în anii 1911 şi 1941 - 1942 [35] . La acest moment se produc unele modificări substanţiale, ce pot fi sesizate arheologic la Alba Iulia.

Caracteristice pentru acest orizont cultural, cu pregnante influenţe ale artei stepelor, sunt depunerile de piese de armament şi harnaşament, complementar cu ofrande de cabaline.

În cadrul grupului Cluj, se pot plasa descoperirile de la Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ”, Blandiana B, Cluj Napoca – Str. Pata, Cluj Napoca – Str. Gen. Vasile Milea, Gîmbaş ( ? ), Deva ( ? ) şi Lopadea Nouă [36] .

Pentru Radu R. Heitel, cultura veche maghiară, a evoluat sub influenţa orientală în două etape. Astfel, în faza orientală I şi II a culturii societăţii maghiare, putem distinge: etapa I, care corespunde stabilirii în Lebedia (sec. VIII - ± 830), şi etapa II, caracteristică pentru perioada Etelköz - Pannonia (sec. IX - 955) [37] .

4. Cultura Bjelo Brdo

Aria de răspândire a culturii Bjelo Brdo, cuprinde bazinul Carpatic, respectiv Ungaria actuală, partea septentrională a fostei Jugoslavii, cuprinsă între Drava şi Sava, bazinul Dunării, Transilvania, partea apuseană a României şi Slovacia de sud - vest [38] .

Termenul de cultura Bjelo Brdo, provine de la necropola eponimă din nord - estul Croaţiei, de pe malul drept al Dravei. Cercetările efectuate aici în 1896 - 1897 şi 1907, au prilejuit dezvelirea unei necropole, din care lipsesc piesele de armament şi harnaşament şi resturile de cabaline.

În repertoriul lui J. Hampel, descoperirile din secolele X - XI din bazinul carpatic, au fost împărţite în două grupe. Primei grupe ( a ) îi corespunde inventarul tipic maghiar. Doar mormintele de călăreţi, cu inventar bogat, au fost atribuite efectiv maghiarilor.

Grupa a doua ( b ), cuprinde restul mormintelor. Necropolele acestei grupe sunt împărţite în două categorii. Într-o primă categorie, au fost incluse cimitirele fără morminte de războinici, care au fost atribuite slavilor, fiind plasate înainte de sosirea maghiarilor. Categoria a doua este reprezentată prin morminte fără cal sacrificat şi fără depunerea rituală a pieselor de harnaşament, atribuite slavilor subjugaţi, la care se adaugă morminte de călăreţi, aparţinând maghiarilor [39] .

Pentru Lubor Niederle, mormintele „ obişnuite ” din secolele X - XII, din aria carpatică, au aparţinut culturii slave, iar inelele de păr constituie un indicator etnic [40] .

Consideraţiile pro-slave avansate de L. Niederle, au fost combătute între anii 1923 - 1926, de către Bolko Richthofen [41] . La opiniile lui L. Niederle, s-a raliat şi discipolul său, Jan Eisner, care a denumit cultura Bjelo Brdo, după necropola eponimă din Croaţia. Cu excepţia mormintelor de călăreţi maghiari, toate descoperirile din secolele X - XII din bazinul carpatic, le atribuie culturii Bjelo Brdo, datată între anii 950 - 1025 [42] .

Pentru Zdenek Váňa, anul 950, reprezintă o dată ante quem non, pentru debutul culturii Bjelo Brdo, plasat însă puţin mai târziu. În evoluţia acestei culturi, el distinge trei etape: etapa timpurie ( 975 -1025, etapa de mijloc ( 1025 - 1075 ) şi etapa târzie ( 1075 - 1200 ).

În prima etapă, caracterizată prin caracterul păgân, sunt incluse morminte de călăreţi şi morminte cu arme sau alte obiecte utilizate. Monedele regilor arpadieni, lipsesc din această etapă. Inventarul funerar, este completat cu podoabe de origine bizantină, imitaţii autohtone, ornamente originare din aria de civilizaţie Keszthely şi din civilizaţia maghiară veche.

Etapa de mijloc, prezintă un caracter mult mai creştin, şi se distinge prin prezenţa monedelor arpadiene din prima jumătate a secolului al XI - lea. Se constată dispariţia mormintelor de călăreţi, a celor cu arme, precum şi a pieselor cu caracter keszthelyan târziu. În ultima fază, inventarul funerar este mult mai sărac, comparativ cu celelalte etape [43] .

Pentru Zdenek Váňa, fundamentele culturii Bjelo Brdo sunt de găsit la etnicii maghiari şi slavi. Începuturile acestei culturi, se produc cel mai probabil după anul 955, ca urmare a transformărilor ce survin în cadrul societăţii maghiare. Cea mai intensă zonă de manifestare a culturii Bjelo Brdo, pare să fie bazinul carpatic şi regiunea Tisei mijlocii [44] .

Bela Szőke, acceptă în general datarea culturii Bjelo Brdo între a doua jumătate a secolului al X - lea şi secolul al XII - lea, precum şi unele componente slave.

După Jochen Giesler, în evoluţia culturii Bjelo Brdo se pot distinge două etape: Bjelo Brdo I şi Bjelo Brdo II, în cadrul cărora s-au constatat şi faze mai vechi sau mai recente – faza Bjelo Brdo I / timpurie şi faza Bjelo Brdo II / târzie [45] .

Formele caracteristice orizontului vechi maghiar ( arcuri reflexe, vârfuri de săgeţi, zăbale, scăriţe de şa , inele de păr 13, butoni 11 a, pandantivi cordiformi dublii 9 a – 9 b ), apar în asociere cu materiale ale culturii Bjelo Brdo. Dintre acestea, în cadrul culturii Bjelo Brdo, mai pot fi surprinse formele 11 a şi 13. Unele forme de origine veche maghiară (2 – 5, butonii 11 b, clopoţeii 10 şi pandantivii dublii 9 a ) au o existenţă mai îndelungată în timp, fiind întâlnite şi în cultura Bjelo Brdo.

Din punct de vedere al repertoriului formelor, Jochen Giesler, admite o ruptură clară între mediul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo, caracterizat prin dispariţia unor modele mai vechi şi apariţia altora noi – inele de păr cu o extremitate în – s, inele digitale, colane 1, brăţări 6, 7 – 8. Brăţările 6, ar putea proveni din mediul vechi maghiar [46] .

În etapa Bjelo Brdo I, Jochen Giesler distinge o fază relativ timpurie – Bjelo Brdo I / timpurie, în care pătrund forme din mediul vechi maghiar ( brăţări 2 – 6, pandantivi 9 a, clopoţei 10, butoni 11 b ), dar şi forme noi, atribuie unui grup de tranziţie – pre Bjelo Brdo – (  inele de păr 14 – 16, 17 a, inele 37 şi prototipuri ale colanelor 1 ).

La finalul fazei Bjelo Brdo I / timpurie, dispar formele specifice orizontului vechi maghiar ( 2 – 3, 5, 9 a, 10, 11 b şi eventual 4 şi 6 ), iar formele 14 – 16, 17 a, 37 ( ? ), 9 b şi 24 au fost abandonate. S – a admis o limită de demarcaţie între etapele Bjelo Brdo I şi Bjelo Brdo II, observată în modificarea inelelor de păr cu o extremitate în – s, care sunt confecţionate din argint, au un format mai mic, iar bucla este ornamentată cu nervuri longitudinale. Acum, dispar formele mai vechi ( 1, 7 – 8, 17 b, 21, 25 ), dar apar şi altele noi ( 23, 26, 29 – 30 ).

În etapa Bjelo Brdo II, s-a acceptat o fază mai târzie, marcată prin inele de păr cu o extremitate în – s, de format mare, prevăzute cu nervuri longitudinale, inele 35 şi dispariţia unor forme mai vechi de inele ( 27 – 28, 32 – 34 şi 36 ) [47] .

O „sărăcire” a inventarelor funerare, se observă mai ales în faza Bjelo Brdo II / târzie. Formele sunt mai puţine – inele de păr, inele pentru deget şi mărgele. În opinia lui Jochen Giesler, vor trebuie clarificate unele secvenţe, respectiv durata tranziţiei dintre orizontul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo, şi momentul final al fazei Bjelo Brdo II / târzie, presupus la sfârşitul secolului al XI – lea.

Un indiciu important, pentru datarea mormintelor cu obiecte vechi maghiare, îl reprezintă monedele din prima şi a doua jumătate a secolului al X – lea, arabe sau occidentale. Majoritatea dintre ele, au fost perforate şi utilizate ca podoabe sau accesorii vestimentare. Ele proveneau din expediţiile militare şi din plata tributului [48] .

Un palier cronologic de tranziţie, între orizontul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo este greu de precizat, datorită lipsei materialului numismatic din a doua jumătate a secolului al X – lea [49] . În legătură cu depunerile monetare de secol XI, s-a acreditat ideea că, ele nu au putut fi depuse mult mai târziu decât perioada de batere.

Desigur că, acest aspect nu a fost considerat general valabil, şi trebuie avute în vedere şi unele diferenţe regionale [50] .

Referitor la momentul cronologic de tranziţie, între orizontul vechi maghiar şi cultura Bijelo Brdo, s-a acceptat ipoteza că, materialul vechi maghiar ajunge până la mijlocul sau a doua jumătate a secolului al X – lea, într-un segment mai târziu al acestei perioade. Momentul final al fazei Bjelo Brdo I / timpurie, s-a avansat undeva în prima treime a secolului al XI – lea .

Între etapele Bjelo Brdo I şi Bjelo Brdo II, s-a surprins o secvenţă cronologică relativă, caracterizată prin apariţia unor forme noi de inele ( 23, 26, 29, 30 ) şi a inelelor de păr, de format mic. Aceste forme noi, apar în asociere cu emisiuni monetare ale regelui Andrei I [51] .

Inelele de păr cu o extremitate în – s, cu nervuri longitudinale sunt frecvente mai ales în ultima treime a secolului al XI – lea, una dintre forme ( II / 6 ), ajungând probabil până în secolul al XII – lea.

Jochen Giesler a considerat începutul fazei Bjelo Brdo II / târzie în ultima treime a secolului al XI – lea [52] .

Inventarele funerare vechi maghiare, ce apar la mijlocul secolului al X – lea, ajung şi în a doua jumătate a acestui secol, când se produce tranziţia între orizontul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo .

 În faza Bjelo Brdo I / timpurie, se mai păstrează unele forme legate de orizontul vechi maghiar, dar apar şi unele forme Bjelo Brdo, sau obiecte de podoabă izolate, cu tradiţii în mediul cultural sud – est european.

Din punct de vedere al încadrării cronologice, faza Bjelo Brdo I / timpurie, acoperă parţial a doua jumătate a secolului al X – lea şi prima jumătate a secolului al XI – lea [53] .

 Etapa Bjelo Brdo II, începe pe la mijlocul secolului al XI – lea, şi se caracterizează prin apariţia unor forme noi de inele şi mărgele, dar şi prin modificarea inelelor de păr cu o extremitate în – s ( apar inele de format mic, confecţionate din fir de argint masiv, iar s – ul este prevăzut cu nervuri longitudinale ).

În ultima treime a secolului al XI – lea, se evidenţiază o fază Bjelo Brdo II / târzie, în care, inelele de păr cu o extremitate în – s, se remarcă prin formatul mic şi masivitate, dar apar şi alte forme – inel 35.

Pentru finalul etapei Bjelo Brdo II se optează între sfârşitul secolului al XI – lea sau secolul al XII – lea [54] .

După Csanád Bálint, atribuirea culturii Bjelo Brdo populaţiei slave este nefondată. Pe baza cercetărilor pluridisciplinare, consideră că în cultura Bjelo Brdo din secolele X - XI, poate fi identificată maghiarimea de rând, iar contactul slavilor cu această cultură, s-a realizat ca urmare a extinderii statului maghiar [55] . Ulterior, a reluat această opinie în care nu admite teoriile anterioare, care susţineau fie ambele componente - slavă şi maghiară – sau doar slavă. Elementul slav, existent în cadrul necropolelor Bjelo Brdo este acceptat într-un procentaj variabil [56] .

            În privinţa teritoriului fostei Jugoslavii, Z. Vinski optează pentru o diferenţiere regională a necropolelor Bjelo Brdo, în două grupuri – estic şi vestic. Grupul estic, include descoperirile de la Bjelo Brdo-Str. Veneţia, Svinjarevci, Batajnica-Velika Humka, Borinci –Crkvište, iar grupul vestic – Prijedor-Gomjenica, Kloštar Podravski, Ptuj – Grad, Dobova-Veliki Obrež şi alte necropole mai mici. Zona de demarcaţie dintre cele două grupuri regionale porneşte din câmpia râului Drava, până la oraşul Virovitica, iar în sud, până la vărsarea râului Vrbas în Sava.

S-au constatat unele discrepanţe între cele două grupuri, chiar şi din punctul de vedere al artefactelor. Monede arpadiene şi  descoperiri de factură maghiară, apar doar în unele situri din grupul estic ( Vukovar-Lijeva bara, Batajnica-Velika Humka, Novi Banovci ).

Mai rari în grupul estic sunt cerceii turnaţi în formă de ciorchine (Bjelo Brdo-Str. Veneţia,Vukovar-Lijeva bara), în comparaţie cu grupul vestic (Kloštar Podravski-Pijeski, Sisak-Str. Tomislav, Popovec-Bregi, Ptuj-Grad , Veliki Bukovec), unde apar în număr destul de mare. Pentru aceste diferenţe, Z. Vinski invocă contactul mai intens al zonei estice dintre Drava-Dunăre-Sava, cu Ungaria înainte de anul 1071 [57] .