II.

Maghiarii şi spaţiul european în secolele IX-XI

 Maghiarii au fost o populaţie fino-ugrică, din ramura ugriană, care a locuit în arealul geografic dintre Munţii Altai şi nordul Iranului. Ulterior, părăsind această zonă, s-au aşezat pentru o perioadă de timp în teritoriul dintre Munţii Urali, fluviul Volga şi râul Kama, unde alături de alte etnii, au intrat în sfera de influenţă a khaganatului khazar.

După anul 800, ungurii şi pecenegii s-au desprins treptat de sub controlul khazarilor, şi au înaintat spre vest, aşezându-se în regiunea dintre Don şi Nipru [1] . Uzii exercitau o presiune crescândă între Ural şi Volga.

La stadiul actual, unii cercetători, printre care L. N. Gumilev, înclină să atribuie un rol determinant în dezmembrarea khaganatului khazar, elementului climatologic. Pe baza investigaţiilor paleogeografice, s-au demonstrat unele dereglări ale sistemului pluvial din nordul Mării Caspice.

Dacă în stepe s-a produs o secetă excesivă, în schimb, datorită ploilor a crescut debitul Mării Caspice, fapt ce a condus la inundarea deltei Volgăi şi implicit a capitalei khaganatului, Itilul [2] .

Informaţii despre noul habitat al ungurilor, aflat în stepele dintre Marea Caspică şi Marea Neagră, deţinem în lucrarea împăratului bizantin, Constantin VII Porfirogenetul.

Astfel, în mediul bizantin, se ştia că cele mai vechi sălaşuri ale maghiarilor, se aflau în Levedia/Lebedia, regiune situată probabil între Volga şi Don sau Don-Nipru. Denumirea, pare să fi fost adoptată după numele unui conducător maghiar - Levedias.

Acest nume apare în lucrarea împăratului Constantin VII Porfirogenetul, care consemnează că suveranul khazar, drept mulţumire pentru prestaţiile militare ale maghiarilor, I-ar fi oferit de soţie pe fiica sa lui Levedias [3] .

Atacul pecenegilor, a produs divizarea uniunii tribale a maghiarilor. O parte s-a refugiat spre Persia, iar alta s-a îndreptat spre vest, poposind în Atelkuzu/Etelkuzu ( “ între râuri “ ), identificat cu Nipru şi Prut, Bug şi Siret sau Nistru şi Prut.

O altă ipoteză, care porneşte de la faptul că, Etul ( Etel ) din cronicile latino-maghiare, poate fi identificat cu Donul, nu exclude zona “ dintre Donuri “ ( între Don şi Doneţ ). Cert este, că zona se afla undeva la nordul Mării Negre.

Referiri cu privire la spaţiul din stepele ponto-caspice, locuit de triburile maghiare, sunt inserate şi în “ Podoaba Istoriilor “ a persanului Gardizi :

„  Între ţara Bulgarilor şi ţara Es-g-l, cari sunt tot din Bulgari, este hotarul Maghiarilor. Şi aceşti maghiari sunt un neam de Turci. Şi conducătorul lor ( e ) cu 20,000 de călăreţi; şi pe acest conducător îl numesc K-n-de şi acesta e numele stăpânului lor celui mai mare. Şi pe acel conducător, care orândueşte treburile, îl numesc dj-le, iar Maghiarii fac ceea ce porunceşte dj-le. Ei au ( o ) pustie cu iarbă şi loc vast. Şi ţara lor e 100 de parasange pe 100 de parasange. Şi ţara lor e lipită de Marea de Rum, care din râul Djaihun în acea mare cade.“ [4] .

Bulgarii, au apelat în anul 837 la ajutorul maghiarilor, pentru a stopa încercarea de repatriere a adrianopolitanilor, deportaţi în vremea hanului Krum la nordul Dunării [5] .

Atacul maghiar a fost respins, iar adrianopolitanii au reuşit să se îmbarce pe navele bizantine. Câteva decenii mai târziu, maghiarii sunt menţionaţi la Dunărea de Jos, de această dată ca aliaţi ai Bizanţului, împotriva bulgarilor.

 După destrămarea Khaganatului avar în anul 796, spaţiul acestora, a fost disputat între Imperiul Franc, Moravia Mare şi Ţaratul bulgar, implicând uneori şi pe maghiari.

Prima intervenţie a maghiarilor în spaţiul central-european, consemnată de Analele mănăstirii Sf. Bertin, a avut loc în anul 862, cu prilejul revoltei lui Karloman împotriva lui Ludovic Germanicul, tatăl său şi nepot al lui Carol cel Mare, care se afla în război cu moravienii cneazului Rastislav. Atragerea maghiarilor de partea fiului răzvrătit, pare să fi fost opera moravienilor [6] .

Maghiarii, pătrund în teritoriul răsăritean al Imperiului franc, aflat în stăpânirea lui Ludovic Germanicul şi măcelăresc populaţia de aici [7] .

O altă expediţie maghiară în zonă, a fost consemnată în anul 863, când Ludovic Germanicul, cere ajutorul bulgarilor contra moravienilor [8] . În anul 881, o expediţie maghiară, desfăşurată concomitent cu una a khabarilor, înaintează până la Viena [9] . Dacă pentru aceasta au avut probabil asentimentul Moraviei Mari, ulterior, în anul 892, se alătură armatelor lui Arnulf, care se afla în conflict, cu foştii lor aliaţi.

În 894, sprijină din nou pe Svatopluk, aflat în conflict cu germanii [10] . Invadarea Traciei de către ţarul Simeon ( 893-927 ), l-a determinat pe împăratul bizantin Leon al VI-lea ( 886-912 ), să ceară în anul 895 ajutorul maghiarilor. Emisarul bizantin Niketas Skleros, I-a convins cu daruri pe Arpad şi Kursan, să pornească contra bulgarilor.

Trecând Dunărea cu sprijinul flotei bizantine, maghiarii conduşi de Liunticas, un fiu al lui Arpad, i-au înfrânt pe bulgari în câteva rânduri, înaintând până aproape de Preslav. Tarul Simeon a fost nevoit să se adăpostească între zidurile cetăţii Mundraga. Încercând să stopeze invazia maghiară, Simeon a fost din nou învins, şi nevoit să se refugieze la Silistra ( Dorostolon ), de unde a cerut pace.

Informaţii cu privire la aceste evenimente, s-au păstrat în opera lui Theophanes Continuatus: “… Simeon i-a prins şi pe chazarii din suita împăratului Leon, le-a tăiat nările şi i-a trimis în capitală, spre ruşinea romanilor. Cînd i-a văzut, împăratul s-a mîniat şi a trimis la fluviul Dunărea, cu corăbii iuţi, pe Nichita poreclit Scleros ( “ Uscatul “ ), spre a oferi daruri turcilor ca să lupte împotriva lui Simeon. “ [11] .

Descrierea conflictului dintre bizantini şi bulgari, se regăseşte şi în lucrările lui Simeon Magister [12] şi Leo Grammaticus [13] . Folosind tactica adversarilor săi, i-a convins pe pecenegi să-i atace pe maghiari [14] . Lovitura pecenegilor, a schimbat cursul istoriei maghiarilor, determinându-i să migreze spre altă patrie.

Înaintarea maghiarilor spre vest, a avut loc după toate probabilităţile, prin Carpaţii Nordici, prin pasul Verecke. Anonymus consemnează în Gesta Hungarorum, drumul parcurs de maghiari spre vest. Plecând din Kiev, au poposit în principatul lui Wladimir, din regiunea Wolhyniei ( Lodomer ), apoi în Galicia ( Galiţia ), de unde au trecut prin pădurea Howos, ocupând Muncaci [15] .

Din cronica lui Simon de Keza, reiese că:

 “ Huni sine Hungari denuo ingressi in Pannoniam transierant per regna Bessorum, Alborum Comanorum et ciuitatem Kyo, et deinde in fluuio Hung uocato, ubi castrum fundauere resederunt. A quo quidem fluuio Hungari a gentibus occidentis sunt uocati. /… Hunii sau Ungurii intrară din nou în Pannonia, dup ce trecuseră prin ţara Bessilor, a Comanilor Albi şi cetatea Kyo şi apoi se aşezară la fluviul numit Hung, unde fundară o fortăreaţă. După acest fluviu au fost numiţi ei de popoarele din Occident Unguri. “ [16] .

În lucrarea lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul, aflăm şi vecinii ungurilor, în acest habitat:

“ Lângă turci ( = unguri ) locuiesc următoarele neamuri: în partea de apus francii, la miază-noapte pecenegii, în partea de miază-zi cei din Moravia sau din ţara lui Svatopluk, care au dispărut cu totul din cauza acestor turci ( = unguri ) şi au fost înghiţiţi de ei. Croaţii locuiesc lângă hotarele turcilor ( = ungurilor ).” [17]

Relaţiile Bizanţului cu maghiarii, au fost mai calme doar în timpul domniei lui Constantin VII Porfirogenetul ( 949-959 ). Acesta consemnează că, după anul 927, „ clericul Gabriel “ a plecat într-o misiune la maghiari, cu scopul de ai convinge să cucerească ţara pecenegilor.

Un eveniment deosebit, descris de Ioan Skylitzes, s-a petrecut în jurul anului 948, când la Constantinopol au fost primiţi Bulcsu şi Termács, strănepotul lui Arpád.

Bulcsu a fost botezat şi a primit titlul de patricius. Însuşi împăratul Constantin VII Porfirogenetul, i-a fost chezaş şi naş. Scena botezului lui Bulcsu, s-a păstrat într-o miniatură din manuscrisul unei cronici medievale de la Biblioteca Naţională din Madrid [18] .

A doua jumătate a secolului al X-lea, marchează întărirea autorităţii centrale, în timpul domniei lui Géza ( 970-997 ). Botezul l-a primit împreună cu fiul său Vajk, viitorul rege Ştefan I ( 1000-1038 ) de la un misionar din Passau.

Înainte de moartea sa, Géza a peţit-o pentru Ştefan I, pe Gisela, fiica ducelui bavarez Heinrich, a căror căsătorie a avut loc în anul 996 [19] . În cele din urmă, Ungaria a intrat sub jurisdicţia spirituală a papalităţii, iar regele Stefan I, a fost încoronat în ziua de Crăciun a anului 1000 ( prima zi a anului 1001 ), de către papa Silvestru al II-lea [20] .

Din relatarea episcopului german Thietmar de Mersenburg, reiese că „ prin favoarea şi stăruinţa ” împăratului Otto al III-lea, cumnatul ducelui bavarez Heinrich, a primit coroana şi binecuvântarea de la papa Silvestru al II-lea [21] .

1. Opinii privind pătrunderea maghiarilor în Transilvania

La stadiul actual al cercetărilor, se cunosc câteva opinii legate de pătrunderea comunităţilor maghiare în spaţiul Transilvaniei.

După Kurt Horedt, intruziunea regalităţii maghiare în Transilvania, s-a produs din punct de vedere teritorial în cinci etape principale [22] . În prima fază, plasată în jurul anului 900, maghiarii ajung până la Someşul Mic. Faza a doua, coincide cu ocuparea văii Mureşului. Pe parcursul fazei a treia, plasate în anul 1100, se atinge valea Târnavei Mari, cu precizarea că aici nu a putut fi identificat orizontul de secol XI, caracteristic pentru valea Mureşului. În faza a patra, pe la anul 1150, se atinge linia Oltului. Ultima fază, datată în jurul anului 1200, coincide cu înaintarea până la linia Carpaţilor Răsăriteni şi Sudici [23] .

Janos Bodrogi considera valea Mureşului drept puntea naturală de legătură între est şi vest şi locul unde populaţiile migratoare au staţionat perioade mai scurte sau mai lungi de timp.

După Marton Roska, pătrunderea maghiarilor în Transilvania s-a realizat atât pe valea Someşului cât şi pe valea Mureşului [24] .

Radu R. Heitel, avansa în anul 1987, trei etape de pătrundere a comunităţilor maghiare în spaţiul intracarpatic. Prima etapă, este reprezentată de o serie de descoperiri – Cluj Napoca, Gîmbaş, Lopadea Nouă, Blandiana şi Alba Iulia – databile în prima jumătate a secolului al X - lea, care jalonează traseurile parcurse ( prin „ Porţile Mezeşului ” şi pe Valea Mureşului, în amonte ) şi obiectivele urmărite ( salinele din Transilvania, grânarul din bazinul Someşurilor ).

 A doua etapă, este marcată de acţiunea militară a regelui arpadian Ştefan I, întreprinsă în Transilvania. Reperele acestei etape, ne arată  drumul parcurs de armata lui Ştefan I – Deva, Alba Iulia, Lernei, Moreşti şi zona Ciucului. Acum, apar şi primele elemente caracteristice ale culturii Bijelo Brdo în Transilvania. Ambele etape au un caracter violent.

Debutul ultimei etape, se produce în vremea regelui arpadian Ladislau I ( 1074 - 1095 ) şi se caracterizează prin răspândirea spre est a cimitirelor de tip Bjelo Brdo, în decursul secolului al XII - lea.

Acelaşi autor, considera că atribuirea acestor cimitire maghiarilor sau slavo - maghiarilor nu trebuie generalizată, existând şi unele autohtone ( o parte din cimitirul de la Hunedoara, o parte din cimitirul Blandiana B, două dintre cimitirele de la Alba Iulia ) [25] .

Radu R. Heitel a tratat într-un studiu de sinteză această problematică, legată de pătrunderea comunităţilor maghiare în spaţiul intracarpatic. Pentru argumentarea ipotezelor formulate, a folosit un suport arheologic destul de substanţial. În linii mari, susţine punctul de vedere exprimat anterior de către Kurt Horedt. Prima fază care coincide cu ceea ce desemna drept „ orientalischen Phase ”, a fost plasată în prima treime a secolului al X - lea. A doua fază, debutează cu expediţia militară a regelui Ştefan I împotriva lui Gyula, şi se încheie în vremea lui Ladislau I ( 1074 - 1095 ). Între cele două faze, s-a admis o perioadă de tranziţie, datată între a doua şi ultima treime a secolului al X - lea. Ultima fază, corespunde intervalului cuprins între anii 1095 -1196 [26] .