SCURTĂ ISTORIE A TRANSILVANIEI

- PERSPECTIVE ARHEOLOGICE -

 

Istoria spaţiului românesc în perioada secolelor VII-XI este una destul de controversată şi aceasta datorită faptului că acestui segment temporal îi este atribuită perioada procesului de etnogeneză.

Istoriografia română, pornind din secolul al XIX-lea, a transformat discuţia despre etapele de formare a poporului român într-o problemă politică, în special legată de problema statu-quo-ului politic al vremii. O radiografiere a temelor studiilor, care au făcut referire la această problemă, pune în lumină amestecul politicului în derularea cercetărilor istorico-arheologice legate de etnogeneza românească.

Dacă în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial a fost căutat cu orice preţ să se demonstreze aportul masiv al populaţiilor slave la procesul de formare a poporului român, în anii de comunism naţionalist, ce au urmat „primăverii de la Praga”, s-a trecut la diminuarea acestui aport slav, centrul de greutate fiind translat spre daco-romanism şi latinitate. Ambele teme abordate au generat exagerării care au dus la impunerea unor stereotipii în discursul istoriografic românesc.

***

Marea migraţiune a slavilor a influenţat puternic configuraţia politică şi etnică a întregului spaţiu răsăritean al Europei şi a marcat evoluţia ulterioară a istoriei acestor zone. Datorită sărăciei izvoarelor scrise, ce ne furnizează informaţii doar despre grupurile slave ce vin în contact cu imperiul, prezenţa acestor populaţii în perioada de început a apariţiei lor pe scena europeană poate fi reconstituită în cea mai mare parte a teritoriilor pe care le ocupă, doar pe seama mărturiilor arheologice şi lingvistice.

Despre teritoriile locuite de populaţiile slave avem informaţii din relatările lui Jordanes, care afirmă că la graniţa gepizilor, ce cuprinde Dacia întărită de munţi înalţi ( Transilvania ), dincolo de munţi pe partea stângă, ( pe versantul de nord-vest al Carpaţilor Păduroşi ) locuiesc numeroase populaţii ale venţilor ce poartă multe nume, în funcţie de familia căreia îi aparţin şi de teritoriul pe care îl ocupă, mai ales anţi şi sclavini [1] .

Acelaşi izvor conturează teritoriul locuit de sclavini de la cetatea Noviotunensis şi lacul Mursianus, până la Nistru şi Vistula [2] . Cetatea Noviotunensis şi lacul Mursianus nu au fost încă identificate cu certitudine existând păreri diferite din partea istoricilor, unii identifică cetatea cu Noviodunum (Isaccea) şi lacul cu unul din lacurile dintre Siret şi Nistru sau chiar cu lacul Razelm, alţii consideră că ar fi vorba de cetatea Neviodunum de pe râul Sava din Pannonia Superior şi de unul din lacurile de la vărsarea Dravei în Dunăre în apropiere de cetatea Mursa sau de Bălţile Mosoni dintre Bratislava şi Viena. Indiferent care dintre cele două variante ar fi acceptată, este cert că populaţiile slave locuiau un teritoriu foarte întins şi că încă în perioada în  care gepizii stăpâneau Transilvania, slavii ajunseseră să atingă linia Dunării şi în acest fel graniţa imperiului.

În cronicile bizantine sunt cuprinse primele menţiuni referitoare la slavi în vremea împăraţilor Anastasios I (491-518) şi Justin I (518-527), când sunt înregistrate primele ciocniri cu armata imperială, iar în perioada lui Justinian (527-565) atacurile se înteţesc şi sunt menţionate primele aşezări ale unor grupuri slave la sud de Dunăre [3] . Tot în izvoarele bizantine întâlnim în această perioadă unele informaţii despre caracterul războinic al acestor populaţii aşezate la graniţa imperiului, în momentul în care kaganul avar Baian, de curând aşezat în Pannonia, trimite căpeteniei slave Dauritas o solie prin care îi cere acestuia să se supună şi să plătească tribut iar Dauritas dă un răspuns plin de trufie: „Născutu-s-a oare pe lume acela care să ne poată supune pe noi? Suntem obişnuiţi ca noi să supunem pe alţii, să nu ne supunem altora, lucru de care suntem siguri atâta vreme cât vor exista războaie şi spade” [4] .

În ceea ce priveşte spaţiul intracarpatic, informaţia lipseşte pentru această perioadă cu desăvârşire iar materialele arheologice ce pot fi atribuite slavilor nu sunt cunoscute înainte de sfârşitul secolului al VI-lea. Explicaţia acestei situaţii s-ar putea găsi atât în configuraţia geografică a Transilvaniei protejată spre răsărit şi miazăzi de crestele Carpaţilor cât şi în situaţia politică a acestei zone dominate şi apărate încă de gepizi. Din unele izvoare ce se referă la evenimente din afara arcului carpatic, deducem chiar că gepizii încearcă să distragă atenţia slavilor dinspre propriile teritorii şi să canalizeze expediţiile de jaf ale acestora spre imperiu, înlesnindu-le trecerea graniţei contra sumei de o stateră de aur pe cap de luptător [5] .

Situaţia se schimbă în momentul în care puterea gepidică se năruie sub loviturile avarilor, care iau în stăpânire un spaţiu imens ce se întinde din stepele nord-pontice şi până în Pannonia, făcând deci ca pe Carpaţi să nu mai existe o graniţă politică, ceea ce deschide calea pătrunderii nestingherite a populaţiilor slave aflate acum sub autoritatea avarilor atât în afara cât şi în interiorul arcului carpatic.

Căile de pătrundere a slavilor în Transilvania pot fi reconstituite doar pe baza descoperirilor arheologice, a înşiruirii celor mai vechi aşezări şi necropole ce pot fi atribuite acestei populaţii. Astfel se poate constata infiltrarea unor grupuri purtătoare a unei culturi materiale asemănătoare celei atribuite slavilor, în zona de sud-est a Transilvaniei, cel mai probabil de pe valea Trotuşului şi prin pasul Oituz, la începutul secolului al VII-lea.

Urme ale unor asemenea aşezări extrem de sărăcăcioase, în care locuirea se face exclusiv în bordeie cu vatră din pietre, grupate câte 20-30 şi în care predomină ceramica de tip Praga, lucrată cu mâna, cu analogii în ceramica grosieră de tip Hlincea I, frecvent întâlnită în aşezările de tip Şipot-Nevizsko, dar şi ceramica lucrată la roată similară celei descoperite în aşezările de tip Ipoteşti-Cîndeşti, au fost cercetate la Cernat, Poian (Covasna), Sălaşuri, Bezid (Mureş), Filiaşi, Eliseni (Harghita) sau Hărman (Braşov).

Atribuirea acestor aşezări populaţiei slave doar pe baza ceramicii implică însă unele probleme sau chiar confuzii ca în cazul descoperirilor de la Sf. Gheorghe-Bedehaza sau Gilău identificate iniţial ca slave –timpurii şi demonstrate ulterior daco-romane, diferenţierea ceramicii folosite în această perioadă de populaţia locală şi cea folosită de slavi fiind foarte dificilă.

Din acest motiv nu putem exclude posibilitatea ca în urma prăbuşirii sistemului defensiv danubian în perioada anilor 600-602, ce a generat o masivă şi foarte probabil violentă mgraţie slavă spre sud, marcată de ascunderea unor tezaure monetare la Horgeşti (Vaslui), Movileni (Galaţi) sau Unirea (Ialomiţa), toate conţinând emisiuni ale lui Mauricius (582-602), alături de grupuri slave, să se fi refugiat în  Transilvania de sud-est şi comunităţi carpo-dacice sau romanice influenţate de cultura materială slavă din zona Subcarpaţilor moldoveni.

După primul sfert al secolului al VII-lea, probabil în jurul anului 630, aceste prime grupuri purtătoare ale culturii materiale slave se extind spre apus, spre Podişul Transilvaniei şi zona Târnavelor, unde cele mai vechi urme s-au înregistrat la Sighişoara şi Mediaş. Începând cu mijlocul secolului al VII-lea în partea centrală şi de vest a Transilvaniei prezenţa slavilor este sesizată prin necropolele de incineraţie în urne deschise sau doar în groapă, numite de „tip Mediaş”. Incineraţia este cunoscută ca cel mai vechi rit funerar al slavilor, fiind documentată în necropola de la Monteoru (Buzău) încă din secolul al VI-lea.

Cele mai importante necropole de tip Mediaş s-au cercetat la Mediaş-Dealul Furcilor, Târnava/ Proştea Mare, Bratei, Ocna Sibiului, Guşteriţa (Sibiu), Cugir, Uioara de Jos, Ocna Mureş, Turdaş (Alba), Dorolţu (Cluj). Inventarul funerar puternic afectat de flăcările rugului funerar, constă din piese de podoabă şi vestimentaţie: catarame, brăţări de fier, cercei cu bobiţe în formă de ciorchine sau cu capătul spiralat, mărgele cu striaţii verticale.

Armele sunt foarte rare, fiind întâlnite mai ales vârfuri de săgeată plate cu tub sau spin de înmănuşare. Cel mai adesea apar cuţitele, descoperite până în prezent în toate necropolele de tip Mediaş cercetate sistematic, ca şi amnarele. Spre sfârşitul secolului al VII-lea în aceste necropole apar şi morminte de inhumaţie ce păstrează însă acelaşi inventar funerar, motiv pentru care este greu de dat o explicaţie general acceptată acestor apariţii izolate.

Având însă în vedere că, în general mormintele de inhumaţie sunt mai noi decât cele de incineraţie, ar putea fi vorba de începutul abandonării ritualurilor tradiţionale şi a adaptării la ritul funerar folosit în Transilvania de către mai toate populaţiile existente în acest spaţiu, înainte de venirea slavilor romanici, germanici sau avari, populaţii cu care în planul culturii materiale sunt cunoscute numeroase interferenţe şi semne de convieţuire.

În aceste condiţii, defuncţii inhumaţi pot fi şi membrii ai altor grupuri etnice dintre cele sus amintite, intraţi prin căsătorie sau alt tip de relaţii în comunităţile slave şi care în semn de integrare adoptă portul şi podoabele slave – ceea ce rezultă din inventarul funerar comun- dar nu renunţă la credinţă, ceea ce îi diferenţiază în necropole. Dealtfel, exemple de folosire comună a necropolelor mai sunt cunoscute în Transilvania în cazul unor elemente slave ce apar aici sub dominaţie avară, uneori chiar în aşezări gepidice ce se supun noilor stăpâni în cursul primei jumătăţi a secolului al VII-lea. Astfel sunt cunoscute în special piese de podoabă sau de veşmânt feminin, fibule slave, diademe, cercei cu pandantiv în formă de stea din descoperirile făcute la Gîmbaş (Alba), Veţel (Hunedoara) sau Bratei (Sibiu).

Aceste materiale specifice slavilor, descoperite în complexe avarice sau gepidice de epocă avară din centrul şi apusul Transilvaniei, au dus la concluzia că în aceste zone în secolul al VII-lea nu avem de-a face cu o aşezare masivă ca în zona de răsărit. Mai mult fiind vorba în cea mai mare parte de piese din portul femeilor, s-a tras concluzia că fete sau femei slave au intrat în comunităţile avare sau gepide ca soţii sau sclave ale războinicilor. Alte materiale slave databile în secolul VII, în special ceramică de tip Praga au fost descoperite în necropole de inhumaţie la Band (Moreşti), Noşlac (Alba), Tg. Secuiesc (Covasna) şi interpretate ca semne ale unei convieţuiri gepido-slavo-avare, pe baza relatărilor unor izvoare bizantine care la începutul secolului al VII-lea pomenesc cele trei popoare ca luptând împreună [6] .

Dinspre nord-vest, prin Poarta Meseşului şi de-a lungul Someşului pătrund în secolul al VIII-lea alte comunităţi slave, ce se deosebesc mai ales prin ritul şi inventarul funerar de slavii primului val sau ai „grupului Mediaş”. După locul primei necropole de acest fel, cercetată sistematic deja la sfârşitul secolului trecut (1878-1880), acest nou orizont cultural slav a fost numit „grupul Nuşfalău”.

Aceste noi populaţii îşi depun defuncţii incineraţi în morminte tumulare sau în urne, iar inventarul unor morminte este reprezentat de garnituri de centură turnate din bronz de factură avară, cu răspândire în secolul VIII. La Someşeni (Cluj), s-a constatat în centrul unor tumuli existenţa unei camere mortuare din bârne, ce conţinea mormântul propriu-zis de incineraţie cu urne şi inventar funerar. În unul din morminte s-a descoperit o cataramă şi o aplică turnată databilă în secolul al VIII-lea. În mantaua tumulilor, întărită la bază cu şir de piloni, s-au descoperit alte urne şi incinerări secundare.

 Despre această nouă infiltrare de populaţii slave nu avem nici o informaţie provenită din izvoare scrise, dar mormintele tumulare de la Nuşfalău şi Someşeni reprezintă prelungirea şi totodată limita răsăriteană a unui orizont cultural slav răspândit în zona Slovaciei actuale şi marchează astfel o pătrundere spre Transilvania în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, a unor grupuri din această zonă, cel mai probabil după slăbirea puterii militare a kaganatului avar măcinat de lupte interne sau după înfrângerile suferite de avari în faţa armatelor france ale lui Carol cel Mare în anul 791, şi în faţa armatelor bulgare ale lui Krum în războiul din 802-803.

În acelaşi context politic şi militar moştenirea kaganatului avar este împărţită între noii învingători, astfel încât bulgarii îşi extind la începutul secolului al IX-lea autoritatea până în Câmpia Tisei şi controlează probabil şi Valea Mureşului, zonă strategică extrem de importantă datorită drumului sării ce lega pe acest curs de apă Câmpia Pannonică de ocnele de sare ale Transilvaniei. Acum este sesizată şi pătrunderea direct dinspre vest, pe Valea Mureşului a unor grupuri de slavi apuseni implicaţi cel mai probabil în exploatarea şi transportul sării spre Pannonia şi Moravia.

Slavii moravieni îşi întemeiază un stat independent şi încearcă să acapareze din punct de vedere economic extrem de lucrativul trafic de sare spre centrul Europei. Bulgarii se văd stăpâni peste un foarte întins teritoriu, pe care însă nu îl pot ocupa efectiv şi se mulţumesc în sudul Transilvaniei, să supravegheze şi probabil să vămuiască bogăţiile zonei prin puncte strategice, plasate într-un triunghi care să controleze accesul: de la Blandiana spre ocnele mureşene; de la Sebeş spre Depresiunea Secaşelor, iar de la Alba Iulia spre zăcămintele aurifere din Munţii Apuseni. Această situaţie se va schimba spre sfârşitul secolului al IX-lea datorită unor evenimente istorice petrecute în afara Transilvaniei între marile puteri militare ale zonei: statul franc carolingian şi ţaratul bulgar. Imediat după ce kaganatul avar, duşmanul comun este înfrânt, între bulgari şi francii carolingieni sunt semnalate conflicte armate.

Bulgarii pornesc o ofensivă spre apus în anul 824 determinându-i pe locuitorii de la nordul Dunării numiţi abodriţi sau predenecenti „care locuiesc în Dacia lângă Dunăre” să trimită la curtea de la Herstal a împăratului carolingian Ludovic cel Pios o solie prin care cer ajutor împotriva atacurilor bulgare [7] .

Un an mai târziu, în 825, este menţionată şi o solie a bulgarilor ce vine la Aachen pentru a purta tratative cu carolingienii în vederea delimitării teritoriilor de stăpânire [8] . Tratativele eşuează probabil datorită pretenţiilor exagerate ale bulgarilor şi nu în ultimul rând datorită teritoriului abodriţilor cu care francii par să fi stabilit relaţii de colaborare. În sprijinul acestei ipoteze par să vină unele descoperiri arheologice făcute în Banat la Jamu Mare, Deta (Timiş) şi Orşova (Mehedinţi) unde au fost scoase la lumină atât elemente ale culturii materiale de tip Köttlach, specifică mediului carolingian cât şi monede carolingiene databile la mijlocul secolului al IX-lea.

Ca urmare, bulgarii pornesc o puternică ofensivă să-şi extindă autoritatea asupra unor teritorii ale carolingienilor şi să avanseze până în Slavonia Răsăriteană şi până pe cursul mijlociu al Tisei. Dintr-o inscripţie ridicată de khanul Omurtag (814-831) aflăm că unul dintre dregătorii săi, tharkanul Onegavon, se îneacă în Tisa în timpul acestor acţiuni militare. Imperiul Carolingian frământat sub Ludovic cel Pios de conflicte succesorale, nu mai are forţa necesară să treacă la contraofensivă şi preferă să încheie pace în anul 832. În a doua jumătate a secolului al IX-lea, foştii inamici se aliază împotriva statului Moraviei Mari ce reuşise să se întărească periclitând supremaţia zonală a francilor şi bulgarilor. În acest context aflăm din analele carolingiene despre o acţiune militară comună franco-bulgară, desfăşurată în anul 863 împotriva ducelui moravian Rostislav [9] .

Această alianţă pare să fi persistat pe toată durata celei de-a doua jumătăţi a secolului al IX-lea, căci în anul 892, o solie a regelui franc Arnulf de Carintia ce purta război împotriva ducelui morav Svatopluk, cere ţarului bulgarilor Vladimir să nu mai permită vânzarea de sare către moravieni [10] . Este evident că singurele resurse de sare ce puteau aproviziona Moravia şi în acelaşi timp puteau fi controlate de bulgari, erau cele din Transilvania, unde exploatarea sării de către grupuri de slavi moravieni poate fi demonstrată şi arheologic prin existenţa mai sus discutată a necropolelor de tip Ciumbrud. Se pare că bulgarii au dat curs cererii france, căci spre sfârşitul secolului al IX-lea încetează înhumările în necropolele de la Ciumbrud şi Orăştie, semn că moravienii aşezaţi aici ci jumătate de secol în urmă au fost alungaţi.

Tot ca semn al acestei acţiuni, pot fi interpretate câteva interesante descoperiri de arme şi piese de echipament militar de clară factură franco-carolingiană, scoase la lumină tot în Valea Mureşului: o pereche de pinteni la Tărtăria (Alba), un vârf de suliţă şi unul de lance cu aripioare, provenite din aceeaşi zonă şi păstrate la Muzeul din Orăştie, ca şi o lamă de spadă damascinată cu simboluri runice imprimate, păstrată la Muzeul Unirii din Alba Iulia.

Este greu de spus, dacă aceste arme au ajuns în Valea Mureşului purtate de războinicii franci, cărora li s-a permis să supravegheze sau să înfăptuiască alungarea moravienilor şi oprirea exportului de sare, sau au ajuns în posesia unor luptători slavo-bulgari ca urmare a anterior menţionatelor colaborări militare cu francii. Cert este că toate aceste evenimente demonstrează că în această perioadă, Transilvania cu imensele sale bogăţii se bucură de maxim interes din partea marilor puteri militare şi politice ale vremii, iar această situaţie se va menţine şi după sfârşitul secolului al IX-lea, când prin pătrunderea maghiarilor în Pannonia raportul de forţe în zonă va suferi schimbări radicale.

Dacă în nordul Transilvaniei pătrund încă de la sfârşitul secolului al VIII-lea grupuri de slavi numiţi ai „grupului Nuşfalău”, pe Valea Mureşului acum apar alţi slavi din zona Moraviei implicaţi cel mai probabil în exploatarea şi transportul sării transilvane spre Pannonia şi Moravia. Aceste grupuri restrânse numeric, au fost sesizate până în prezent din punct de vedere arheologic, la Ciumbrud (Alba) şi Orăştie (Hunedoara).

Simultan din punct de vedere cronologic, în Valea Mureşului îşi fac apariţia purtătorii unei culturi materiale cu puternice influenţe din spaţiul sud-dunărean, prin descoperirile făcute la Blandiana/Cârna, Sebeş şi Alba Iulia. În marea necropolă de la Alba Iulia, din păcate doar parţial prelucrată şi publicată, apar morminte cu clare legături în mediul slavilor sudici iar la Blandiana a fost cercetat şi un mormânt în care la picioarele defunctului cu inventar bogat a fost descoperit scheletul complet al unui cal cu zăbală şi scăriţe de călărie şi un craniu de bovideu, obicei ce îşi găseşte analogii la migratorii turanici şi la protobulgari. Aceste aspecte pot argumenta o prezenţă bulgară în zona din jurul Albei Iulia dezvăluind şi compoziţia etnică a celor ce supravegheau şi exercitau probabil doar o autoritate nominală asupra acestui teritoriu. Este vorba de o minoritate bulgaro-turanică, de războinici, însoţită de comunităţi de slavi sudici sau slavo-bulgari.

Contextul apariţiei acestor grupuri în Valea Mureşului nu poate fi desprins de ansamblul macroistoric al secolului al IX-lea şi nici de apariţia unor alte grupuri culturale în acest spaţiu. În spaţiul central european întâlnim în secolul al IX-lea trei mari grupuri culturale, numite diferit de arheologii diferitelor ţări dar în fond unitare şi greu de diferenţiat. Este vorba de grupul Kottlach ( respectiv prekottlach în prima şi Kottlach I în a doua jumătate a secolului al IX-lea ) ce reprezintă mediul de influenţă al culturii carolingiene, de grupul Stare Mesto respectiv Ciumbrud reflectând mediul cultural al statului Moraviei Mari şi grupul Blandiana A, reprezentând o clară influenţă bulgaro-sud slavă. Analizând aceste grupuri culturale definite pe baza culturii materiale şi toate datate în a doua jumătate a secolului al IX-lea, în paralel cu informaţia scrisă destul de săracă, putem totuşi contura un tablou istoric destul de clar şi destul de bine integrat în istoria Europei Centrale.

Vechii maghiari făcând parte din ramura ugrică a neamurilor fino-ugrice au locuit în vechime- după cum demonstrează cele mai recente cercetări arheologice şi lingvistice – pe versanţii răsăriteni ai munţilor Urali, în zona râurilor Tobol şi Išim din Siberia apuseană. De aici, în secolele VI-VII, se îndreaptă spre sudul Uralilor aşezându-se în Başchiria actuală pentru ca un secol mai târziu să ajungă pe Volga, unde suferă puternice influenţe bulgaro-turcice atât, în ceea ce priveşte cultura materială cât şi în privinţa trăsăturilor antropologice.

Din acest motiv sunt numiţi în izvoarele bizantine „ turkoi ”, „ hunnoi ” sau „ ungroi ” iar în izvoarele occidentale „ ungri” , „ hungarus ” sau „ venger”  prin transplantarea etnonimului onogurilor de neam bulgaro-turcic asupra maghiarilor. De la Constantin Porfirogenetul aflăm că la începutul secolului al IX-lea uniunea de triburi a maghiarilor se aşază în teritoriul Lebediei numit astfel după numele primului lor conducător Lebedias şi că aici ungurii convieţuiesc cu cabarii sau cavarii care fac parte din neamul cazarilor dar care s-au răsculat împotriva Kaganatului Cazar [11] .

În aceste zone, vechii maghiari sunt menţionaţi în prima jumătate a secolului al IX-lea când marele kagan al cazarilor cere printr-o solie împăratului bizantin Theophilos ( 829-842 ) sprijin pentru refacerea cetăţii Sarkel pe Don, „ acolo unde începe Turkia ” deoarece vechea fortificaţie fusese distrusă de unguri şi de aliaţii lor. Se pare că din Lebedia triburile maghiare au fost alungate de pecenegi în jurul anului 889 după o bătălie desfăşurată la vărsarea Donului în Marea Azov, după cum relatează cronicarul Reginald din Prüm [12] . Şi în vechea cronică rusă se spune că „ ungurii au ajuns să-şi întindă corturile la Nistru căci erau nomazi ca Polovcii ( Cumanii ) abia în timpul domniei lui Leon al VI-lea ( 886-892 ) [13] . 

2.1 GRUPUL GÂMBAŞ. Avarii au apărut brusc în teritoriile vecine graniţelor Imperiului romano-bizantin la mijlocul secolului al VI-lea, contribuind din plin, alături de slavi la căderea graniţei de la Dunărea Inferioară. Examinarea diferitelor categorii de surse indică o dublă origine: o populaţie numită de izvoarele chinezeşti Shuan-shuan, care spre sfârşitul secolului al IV-lea p. Ch. Preluase controlul asupra unor teritorii din Asia Centrală şi o parte a hunilor heftaliţi, care locuiau în regiunea dintre râurile Amu-Daria şi Sâr-Daria. Imediat după secolul al VI-lea stăpânirea asiatică a avarilor a fost lichidată de türci, astfel că o parte a populaţiei s-a îndreptat spre vest, admiţându-se că până la jumătatea secolului al VI-lea circa 20.000 de avari ajunseseră în stepele din nordul Munţilor Caucaz [14] . În această zonă supun mai multe grupuri de populaţii – kutriguri, anţi – şi îşi întind stăpânirea până la gurile Dunării, intrând în contact direct cu Imperiul romano-bizantin de la care solicită teritorii de locuit. Diplomaţia bizantină îi va folosi într-o campanie împotriva regelui franc Sigibert I, în Turingia în anul 562. Tot ca urmare a unor acţiuni diplomatice bizantine are loc încheierea unei alianţe longobardo-avare împotriva gepizilor, alianţă ce va da roade în anul 567, când gepizii sunt înfrânţi iar avarii preiau teritoriile stăpânite de aceştia în Transilvania şi sudul Pannoniei.

O anumită perioadă de timp avarii au controlat, direct sau indirect, un teritoriu vast, din stepele pontice până la Alpi şi de la Carpaţii Nordici până la Dunărea Inferioară şi la ţărmul Mării Adriatice. Modelul după care a fost organizată societatea avară a fost specific societăţilor aflate în mişcare şi în general caracteristic nomazilor răsăriteni. Puterea se afla în mâinile kaganului ce era sprijinit de o aristocraţie militară şi administrativă, ce îşi exercita autoritatea asupra unei populaţii divizată în comunităţi rivale şi în clanuri. Unitatea administrativ-teritorială şi economică de bază era aul-ul, alcătuit dintr-o reţea de clanuri, reunite apoi în triburi.

S-a pus întrebarea dacă avarii au pătruns în Câmpia pannonică trecând Carpaţii prin Transilvania sau dacă ei au înaintat de-a lungul Dunării până în Pannonia? Având în vedere faptul că avarii înving pe gepizi undeva lângă Dunăre şi revendică de la bizantini oraşul Sirmium, ipoteza pătrunderii lor de-a lungul Dunării este mai probabilă [15] . Această rută este absolut normală în condiţiile în care regatul gepid din Transilvania a efectuat o pază a trecătorilor din Carpaţi ce a obligat pe avari să ocolească Carpaţii fie pe la nord, când au atacat Turingia, fie pe la sud, când s-au stabilit în Pannonia. O altă problemă care se pune este aceea a motivului deplasării din nordul Mării Negre spre vest? Kaganul baian a fost informat, în perioada luptelor cu Sigibert I, că triburile türcice au trecut Volga. Ameninţarea türcă este exprimată sugestiv de Menander Protector prin cuvintele pe care le-ar fi spus conducătorul acestora: Uarchoniţii, fiind supuşii turcilor, se întorc la mine când vreau eu şi dacă văd că biciul meu se ridică asupra lor, ei se ascund în cotloane, sub pământ, iar dacă, precum îi cunosc, ni se vor împotrivi, nu vor fi omorâţi cu sabia ci vor fi călcaţi de copitele cailor noştri şi vor pieri asemenea furnicilor [16] . Evenimentele anilor 562-567 arată că avarii doreau să se refugieze în spatele unor graniţe naturale uşor de apărat, iar nereuşitele legate de Dunărea de Jos, precum şi imposibilitatea penetrării pasurilor din Carpaţii Orientali şi Nordici [17] , i-au determinat să aleagă varianta alianţei cu longobarzii care le deschidea drumul spre Pannonia.

Punctul de plecare pentru cercetarea problemelor legate de cultura materială a secolelor VII-VIII şi îndeosebi a avarilor l-a constituit săpăturile efectuate de W. Lipp la Keszthely [18] (Ungaria), unde au fost dezvelite, după unele opinii 3938 de morminte [19] iar după altele 5500 de morminte [20] . Conform caracterelor comune ale inventarelor funerare, obiectele care arată stilul lor specific au fost cuprinse sub denumirea de cultura Keszthely. Din punct de vedere tehnic această cultură se caracterizează prin piese de bronz turnate şi deseori aurite, alături de care un alt element caracteristic este constituit de lipsa fibulelor şi frecvenţa pieselor de harnaşament: zăbale, scăriţe [21] şi diferite podoabe de harnaşament [22] .

Cultura materială a cunoscut mai multe etape şi a evoluat în strânsă legătură cu structurile sociale şi economice ale Kaganatului avar. Pe baza acestei evoluţii, cercetarea istorică a periodizat istoria avarilor astfel:

-   perioada timpurie (568-679) caracterizată de preponderenţa artei bizantine;

-   perioada de tranziţie (680-720);

-   perioada târzie (720-804) numită şi perioada obiectelor turnate, ornamentate cu grifoni şi lujeri [23] .

Cele trei perioade reprezintă etape diferite ale evoluţiei societăţii avare. Astfel, perioada a I-a, caracterizată de prezenţa elementelor din foiţe de bronz presate, se datorează aşezării bulgarilor în sudul Dunării, fapt ce întrerupe contactul cu Imperiul Bizantin, în consecinţă al argintarilor din nordul Dunării cu atelierele de prelucrat podoabe din Imperiu. După aceasta a urmat o fază de tranziţie e la tehnica presării la cea a turnării, ce este reprezentată în cea de a treia perioadă exclusiv [24] . Un alt argument al considerării primei perioade ca fiind influenţată de arta bizantină este că monedele bizantine care încetează se circule în bazinul mijlociu al Dunării în jurul anului 680, se găsesc împreună cu piese presate şi niciodată cu cele turnate [25] .

Aşezările datând din prima perioadă a prezenţei avarilor în Europa se găsesc pe teritoriul Pannoniei, zona de la nord de Sirmium, câmpia dintre Dunăre şi Carpaţii Occidentali şi în Transilvania. Lipsa urmelor arheologice din zonele limitrofe teritoriilor amintite se datorează sistemului defensiv practicat de avari, care şi-au protejat teritoriile prin prisăci – zone nelocuite şi împădurite [26] . Pe de altă parte, pe tot parcursul perioadei domniei kaganului Baian (568-601) aşezările nu erau stabile, lucru confirmat şi de descoperirile arheologice, cum sunt aşa numitele morminte princiare din Câmpia Pannonică, în special [27] .

I. Stanciu afirmă că nu sunt cunoscute, cu certitudine, aşezări care, asemenea unor morminte, să poată fi atribuite populaţiei avare şi aceasta datorită caracterului lor nepermanent dar şi faptului că aşezările din nord-vestul României încadrabile perioadei avare sunt insuficient cercetate [28] . Într-adevăr perioada secolelor VI-VIII este una insuficient cercetată în istoriografia română, dar trebuie să avem în vedere că începând cu secolul al VII, imaginea arheologică a aşezărilor cunoscute până în prezent în spaţiul intracarpatic devine una comună pentru majoritatea grupurilor etnice, lucru reliefat şi de evoluţia ceramicii, ce se uniformizează în ceea ce priveşte tipologia formelor şi decorurilor în aşa fel încât este dificil de făcut departajări etnice sigure.

La începutul secolului al VII-lea apar necropolele mari ale comunităţilor sedentare [29] , cuprinzând uneori sute de morminte, alături de care se întâlnesc necropolele mici de 20-30 de morminte ale comunităţilor seminomade de războinici. Mormintele acestor necropole din faza de tranziţie sunt dispuse conform structurii sociale: în centrul lor se grupează mormintele cu cai ale războinicilor liberi însoţite de mormintele soţiilor acestora, iar în jurul lor se întind mormintele războinicilor fără cai, marginea necropolelor fiind rezervată categoriei oamenilor liberi şi slugilor.

Locuinţele acestor aşezări se înscriu în tipul eurasiatic al locuinţelor adâncite, cu acoperişul şi pereţii sprijiniţi pe o structură de lemn, iar în partea opusă intrării cu un cuptor din piatră sau adâncit în pământ. Aceste locuinţe aparţineau categoriei sociale pe care o depistăm în mormintele din marginea necropolelor.

Insuficienţa izvoarelor scrise nu au îngăduit elucidarea evenimentelor petrecute în kaganatul avar în perioada de după 670. Arheologic are loc naşterea unei noi variante a culturii materiale a avarilor, la fel de specifică şi originală ca şi cea din prima perioadă [30] şi totodată are loc o extindere a arealului locuit de avari. În acest interval de timp are loc şi aşezarea bulgarilor în spaţiul nord-dunărean şi, conform unei legende, unul din fii hanului Kubrat, s-a aşezat în ţara avarilor împreună cu poporul său [31] . Urmele arheologice sprijină această afirmaţie: motivele încrustate pe lamele centurilor pot fi găsite şi în apropierea Marelui Zid Chinezesc, o parte a ceramicii provine de pe teritoriul Kazahstanului, câteva bijuterii sunt asemănătoare cu cele din regiunea Volgăi, săbiile curbate, cupele cu picior, bijuteriile păturii conducătoare au legături cu Asia centrală [32] . Toate acestea sugerează că noul val de populaţii din perioada de tranziţie a fost un conglomerat de popoare care au emigrat spre vest sub presiunea formării statului chazar. În majoritatea cazurilor noii veniţi se aşează în satele vechi şi folosesc vechile necropole, dar fără să suprapună înmormântările mai vechi, contopindu-se pe parcursul a două generaţii (680-720) cu vechea populaţie. Această etapă de schimbări culturale în arealul locuit de avari este considerată perioada de tranziţie [33] .

În perioada de tranziţie a luat naştere, la începutul secolului al VIII-lea, aşa numita arta obiectelor turnate ornamentate cu grifoni şi lujeri. Noua tehnică utilizată a fost turnarea obiectelor în bronz, permiţând folosirea pe scară largă a motivelor a căror executare era anevoioasă în tehnica presării. S-au descoperit mai multe tipare dar nici unul nu era la fel, deoarece ele erau folosite pentru realizarea decorurilor personalizate ale plăcilor de centură. Centura avară era emblema libertăţii, demnităţii şi rangului posesorului dar avea şi valenţe magico-religioase [34] .

Mai bine cunoscută, ca urmare a cartării unui număr însemnat de descoperiri atribuite avarilor, este zona de nord-vest a României. În acest spaţiu au fost cartate 16 locuri de descoperire însă, în legătură cu o prezenţă avară nemijlocită ori cu alte grupuri de populaţii răsăritene asociate pot fi puse doar 12 [35] . În nord-vestul României nu există, cel puţin deocamdată, vestigii sigure care să ateste pătrunderea avarilor sau aliaţilor lor în perioada imediat următoare dislocării gepizilor, posibilitate ce nu poate fi exclusă, deoarece descoperiri din faza iniţială a primei etape sunt cunoscute în teritoriul învecinat (actualmente în Ungaria) [36] . Extinderea khaganatului la mijlocul sau spre sfârşitul secolului al VII-lea în direcţia Austriei Inferioare şi Slovaciei sud-vestice, probabil tot atunci şi spre interiorul Transilvaniei (regiunea Mureşului mijlociu), nu pare să fi dus şi la un avans al teritoriului locuit în nord-vestul Transilvaniei. Ea poate fi explicată prin lipsa de interes faţă de teritorii neadecvate modului lor de viaţă sau dificil de exploatat economic ori chiar prin dorinţa de a fi respectat hotarul cu o populaţie federată, foarte probabil slavii [37] . Posibila coabitare avaro-slavă pe parcursul epocii avare timpurii şi a celei de tranziţie nu poate fi confirmată, dar în baza cunoştinţelor pe care le deţinem poate fi formulată ipoteza că în a doua jumătate a secolului al VI-lea şi în prima jumătate a secolului al VII-lea – perioadă pentru care avem prezente elemente avare timpurii la Pişcolţ, jud. Satu Mare [38] - există o delimitare clară între zona de locuire avară şi cea slavă, deşi între cele două zone există legături [39] .

O altă zonă cu numeroase descoperiri atribuite mediului avaric este spaţiul Mureşului mijlociu, unde a existat în prima jumătate a secolului al VII-lea un centru de putere avar legat cel mai probabil de exploatarea sării din salinele din zonă [40] . În zona cuprinsă între Mureş, Arieş şi Târnava au fost descoperite şi cercetate mai multe cimitire de mici dimensiuni ce sunt datate la mijlocul secolului al VII-lea şi până la începutul secolului al VIII-lea (Teiuş, Cicău, Câmpia Turzii, Gâmbaş, Aiud ş.a.), formând aşanumita grupă Mureş sau grupa Gâmbaş.

Deşi se cunosc astăzi cca. 50.000 de morminte avare, provenind din aproximativ 2000 de locuri descoperite în bazinul carpatic [41] , mai persistă destule neclarităţi în cunoştinţele noastre despre evoluţia acestei populaţii în zonele europene. Discuţia în jurul vestigiilor lăsate de avari a început în legătură u cele câteva mii de morminte săpate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea la Keszthely (Ungaria). Pentru a desemna mediul cultural avar s-a folosit o vreme termenul de cultură Keszthely, dar se ştie că principalii creatori ai acesteia au fost romanicii şi germanii târzii.

Materialul arheologic funerar, excepţional de bogat, dar şi unele surse iconografice orientale, permit reconstituirea portului avar din a doua jumătate a secolului al VI-lea şi din secolul al VII-lea. Elementul principal al portului masculin, cu rol reprezentativ, era centura, împodobită cu aplici şi mai multe curele anexe, alcătuirea ei variind în timp şi în funcţie de rangul social al purtătorului. Cele mai vechi morminte avare din bazinul carpatic se disting prin anumite tipuri de scăriţe pentru şa şi zăbale, spade cu lama dreaptă şi cu două tăişuri, uneori cu teci luxos împodobite, vârfuri de lance de forma frunzei de trestie, arcuri compozite şi vârfuri de săgeţi grele, cu trei aripioare.Tot cest orizont de înmormântări dispare la sfârşitul secolului al VIII-lea ca urmare a campaniilor concertate duse de francii carolingieni şi bulgari, în urma cărora khaganatul avar a fost desfiinţat prin cucerirea capitalei – hringul avar – şi dislocarea populaţiei avare din Câmpia Pannonică.

 

2.2 GRUPUL NUŞFALĂU-SOMEŞENI [42] .

La sfârşitul secolului al XIX-lea au fost descoperiţi tumulii de la Nuşfalău , jud. Sălaj pentru ca în 1958 să se facă cercetări arheologice care să pună în evidenţă existenţa unei necropole tumulare cu morminte de incineraţie [43] . Inventarul mormintelor a permis datarea necropolei în cursul secolului al VIII-lea şi începutul secolului al IX-lea, fiind atribuită slavilor  moravieni  aflaţi în contact cu avarii [44] . În anii 1956-1957 la Someşeni (cartier al Clujului) au fost cercetaţi arheologic alţi 8 tumuli dataţi tot în secolul al VIII-lea şi atribuiţi tot unei comunităţi de slavi vestici de către K. Horedt [45] .

Necropolele de lşa Nuşfalău  şi Someşeni - Cluj-Napoca  se caracterizează prin tumuli de dimensiuni variate, care au în interior camere mortuare realizate din casete de lemn. Din inventarul mormintelor fac parte:

-          vase sparte ritual, lucrate la roata înceată şi decorate cu linii orizontale sau în val;

-          găleţi de lemn;

-          cuţite de fier;

-          aplici de argint filigranate.

K. Horedt  a identificat în anii 80’ ai secolului al XX-lea doar trei situri aparţinând grupului Nuşfalău -Someşeni şi anume: Apahida  II şi III, Nuşfalău şi Someşeni [46] . Tot el apreciind că şi situl de a Ciumbrud  aparţine tot arealului cultural al slavilor  vestici dar databil cu un secol mai târziu decât cele din grupul Nuşfalău-Someşeni, fiind o consecinţă a altor mutaţii istorice. În opinia noastră atribuirea necropolei de la Ciumbrud tot orizontului moravian, precum şi mai nou cercetatei necropole de la Orăştie – Dealul Pemilor X8 [47] , nu este foarte sigură având în vedere similitudinile de material cu necropole din Muntenia, aparţinând deci arealului de cultură bizantină [48] . Ceea ce putem spune cu certitudine este că nu avem de a face cu o populaţie creştină în cazul celor înmormântaţi în tumulii de la Nuşfalău, Someşeni, Apahida II şi III.

Cele trei situri arheologice menţionate mai sus au permis delimitarea spre est a teritoriului asupra căruia s-a extins autoritatea slavilor  moravieni  în contextul creşterii puterii statului lui Samo şi mai ales după dizolvarea puterii avare.

În ceea ce priveşte aşezările [49] suntem într-o situaţie foarte delicată deoarece nu putem deosebi cu claritate, pe baza materialului arheologic, între aşezările descoperite în Transilvania, care sunt cele aparţinând grupului Nuşfalău -Someşeni grupului Mediaş  sau grupului Ciumbrud . O modalitate de atribuire etnică a aşezărilor cercetate până în prezent în partea de nord-vest a României ne este sugerată de către D. Băcueţ-Crişan  prin compararea cantitativă a tipurilor de ceramică (lucrată cu mâna, la roată înceată sau la roata rapidă). Dacă prezenţa avară poate fi demonstrată foarte clar de inventarul funerar al unor morminte, prezenţa slavilor  vestici poate fi documentată de preponderenţa ceramicii lucrată cu mâna sau la roată înceată, atunci putem considera că acolo unde cantitatea de ceramică lucrată cu mâna este în cantitate însemnată înseamnă că avem de a face cu o populaţie de tradiţie romanică, populaţie ce nu poate fi în secolele VIII-IX decât cea românească [50] .

Prin urmare aşezările care aparţin grupului Nuşfalău -Someşeni sunt cele în care predomină ceramica lucrată la roata înceată şi cu mâna. Pe de altă parte existenţa celor trei categorii de ceramică în cadrul aceleiaşi aşezări, chiar dacă în proporţii total diferite, presupune un mixaj de populaţii slavo-româneşti sau cel puţin relaţii foarte strânse din punct de vedere comercial.

 

2.3 GRUPUL MEDIAŞ.

În cadrul discuţiilor legate de tematica formării poporului român îşi găseşte loc şi analiza necropolelor birituale din spaţiul românesc, necropole atribuite unor populaţii de slavi, necropole catalogate de K. Horedt ca aparţinând grupului Mediaş [51] . Foarte interesant este faptul că în Transilvania, după ce se renunţase de mult la ritul incineraţiei şi s-a adoptat cel al înhumării defuncţilor, în secolele VII-VIII, apare o populaţie ce se incinerează şi curios este faptul că în cadrul necropolelor de tip Mediaş, găsim morminte de inhumaţie, bineînţeles într-un număr redus; acestea, aparţineau probabil elementelor locale ce convieţuiau cu noii veniţi, slavii. De remarcat este faptul că în decursul a două secole numărul mormintelor de inhumaţie îl va depăşi pe cel al celor de incineraţie, ceea ce înseamnă că până la urmă elementele noi vor adopta ritul populaţiei locale. Pe lângă faptul că, o dată cu această populaţie reapare ritul incineraţiei, se observă şi o schimbare în cultura materială, în primul rând în ceea ce priveşte ceramica, ce nu mai este lucrată la roata rapidă ca până acum, ci cu mâna sau la roata înceată, dar în cadrul căreia se poate observa şi o influenţă locală. Din acest orizont al necropolelor birituale mai fac parte şi descoperirile de la Ocna Sibiului [52] , Guşteriţa [53] , Boarta [54] , Târnava (jud. Sibiu) şi Berghin (jud Alba) [55] , Ghirbom [56] , Bratei [57] , Turdaş [58] etc. reflectând existenţa unor comunităţi de slavi în partea central-nordică a Transilvaniei, în special în spaţiul legat de exploatarea sării.

Denumirea acestui grup a fost făcută după descoperirea necropolei birituale din punctul Mediaş - Dealul Furcilor, care a reprezentat pentru anul descoperiri – 1960 – o noutate, fiind prima descoperire de felul acesta din Transilvania.

Începând cu secolul al VII-lea în spaţiul nord- dunărean îşi fac apariţia necropolele birituale, marcând etapa de slavizare a unui teritoriu vast al Europei centrale şi de sud-est. În spaţiul transilvan acest orizont al necropolelor birituale este reprezentat de descoperirile de la Ocna Sibiului [59] , Guşteriţa [60] , Boarta [61] , Târnava (jud. Sibiu) şi Berghin (jud Alba) [62] , Ghirbom [63] , Bratei [64] , Turdaş [65] etc. reflectând existenţa unor comunităţi de slavi în partea central-nordică a Transilvaniei, în special în spaţiul legat de exploatarea sării şi interacţiunea acestor slavi cu populaţia autohtonă, a cărei prezenţă o constatăm destul de greu şi căreia îi este atribuit orizontul cultural Bratei (o formă transilvană a culturii Ipoteşti-Cândeşti).

În ceea ce priveşte ritul funerar grupul Mediaş este caracterizat de existenţa ambelor rituri de înmormântare: incineraţia şi inhumaţia, prima predominând în proporţii variabile de la o necropolă la alta.

Mormintele de incineraţie pot fi clasificate în două grupe delimitate în general de modalitatea de punere a resturilor cinerare în groapă:

a.       morminte de incineraţie cu depunerea resturilor cinerare direct în groapă;

b.       morminte de incineraţie cu depunerea resturilor cinerare în urnă şi apoi aceasta în groapă.

Departajarea cronologică a acestor două tipuri este greu de realizat deoarece în cea mai mare parte a perioadei în care evoluează grupul Mediaş ele sunt sincrone, aşa cum rezultă şi din analiza necropolei de la Bratei [66] . O departajare cronologică putând fi făcută pe baza analizei urnelor funerare şi anume a formei şi decorurilor acesteia:

-   grupa I cuprinde ceramică lucrată cu mâna (sau de tip Ipoteşti-Cândeşti) sf. sec. VII – începutul secolului al VIII-lea.

-   grupa a II-a cuprinde ceramică lucrată la roata înceată sec. VIII.

Mormintele de inhumaţie sunt mai puţin numeroase şi formează un grup unitar cronologic şi cultural, dar care este la fel de sărac în inventarul funerar şi la care este prezent uneori în inventar şi vasul ceramic cu ofrande.

În cadrul necropolelor de tip Mediaş lipsa unui material funerar bogat reprezintă un lucru specific, deşi sunt cunoscute podoabe, cuţite, amnare, vârfuri de săgeţi, dar ele nu apar cu regularitate în morminte.

Atribuirea etnică. Studiul ceramicii descoperite în morminte pune în lumină unele caracteristici comune tuturor categoriilor de vase, vizând pasta, tehnica de modelare, arderea, tipologia şi ornamentarea. Olăria lucrată cu mâna (două vase fragmentare) şi cea făcută la roată înceată sau rapidă în majoritate are pasta degresată cu ingrediente comune şi este arsă în condiţii identice. Decorul format din caneluri, linii orizontale sau vălurite, incizate în benzi, se constituie adesea în motive compuse, caracteristice pentru secolul VIII. Unele motive ornamentale – decorul în ochi, registrul de linii oblice, incizat peste alte ornamente, inciziile în formă de virgulă culcată orizontal etc. – sunt întâlnite la olăria din cultura Dridu şi se pot data în sec. IX. Analogii pentru ceramică putem menţiona la Bratei [67] , Turdaş [68] , Sibiu-Guşteriţa [69] , Berghin [70] etc. de altfel, oalele din cele două grupe tipologice au o largă răspândire în cimitirele şi aşezările transilvane şi carpato-dunărene [71] . Caracterul sărăcăcios al inventarului, prezent doar într-un număr redus de morminte, arată existenţa unei populaţii sărace, prea puţin diferenţiată sub aspect economic şi social. Inventarul, care nu cuprinde arme, ci obiecte diverse (ustensile, vârfuri de săgeată, obiecte de podoabă etc.) arată şi caracterul nerăzboinic al acestei populaţii. Osemintele din ofranda animală de la ospăţul funebru identificate în morminte indică mai multe specii de animale domestice: păsări de curte, porcine, bovine, ovicaprine, cabaline. Observaţiile arheologice şi antropologice sugerează ocupaţiile populaţiei înmormântate în cimitir: creşterea animalelor, agricultura, prelucrarea metalelor, olăritul şi exploatarea sării. Schimbul în natură este atestat de obiectele de podoabă (cercei, mărgele) procurate din alte centre, în care meşteşugari specializaţi le prelucrau în serie pentru piaţă. Aşa se explică circulaţia largă a acestor podoabe, frecvent întâlnită în mormintele de incineraţie şi inhumaţie din întreaga Transilvanie.

Pe baza ritului şi riturilor funerare, precum şi a ceramicii, cimitirele aparţinând grupului Mediaş trebuie atribuite unor comunităţi de slavi, aşezaţi în sec. VII-IX în spaţiul cuprins între Târnava Mare şi Mureş, pentru exploatarea în principal a salinelor [72] . Acest punct de vedere este susţinut cu argumente bazate pe studiul antropologic al osemintelor provenite din morminte de la Ocna Sibiului şi de la Guşteriţa [73] .

Autorii analizei antropologice, plecând de la criteriul arderii diferite a indivizilor pe sexe, au precizat că majoritatea mormintelor de incineraţie studiate sunt duble, conţinând, cu certitudine, resturile osoase, calcinate, de la doi indivizi de sex opus. Pe baza unor caractere morfo-funcţionale est-baltice sesizate la scheletele de femeie, materialul osteologic din mormintele de incineraţie este atribuit slavilor [74] . Datele arheologice şi literare referitoare la obiceiurile funerare practicate de slavi în ţinuturile locuite de ei [75] au permis autorilor să aplice aceste practici în explicarea unor fenomene sesizate la Ocna Sibiului. Astfel, s-a ajuns la acceptarea ritualului sacrificării soţiei la moartea bărbatului şi a copiilor de sex opus, pentru justificarea căsătoriei simbolice a băieţilor decedaţi.

Necropolele grupului Mediaş fac parte din grupa primelor cimitire birituale cercetate prin săpături arheologice sistematice, începând cu Mediaş (necropolă slavă) [76] şi continuând cu cercetări ulterioare care au scos la iveală alte cimitire similare la Sibiu-Guşteriţa, Bratei, Dăbâca [77] , Boarta, Turdaş, Târnava etc., dezvelite parţial sau în întregime. Seria acestor cimitire este completată cu descoperirile din anii 1977-1979 de la Berghin, unde s-au cercetat 350 de morminte, care reprezintă circa jumătate din necropola birituală identificată la sus-est de sat.

 

2.4 GRUPUL CIUMBRUD

Cimitirul de la Ciumbrud a fost cercetat în anii 1957-1958 de colectivul A. Dankanits, I. Ferenczi, iar raportul de săpătură a fost publicat în MCA 6/1959, pentru ca materialul să fie apoi reluat în discuţie de mai mulţi cercetători: M. Comşa (1959), M. Rusu (1971, 1975), K. Horedt (1986), I. Bona (1990), A. Madgearu (1994), Z. K. Pinter (1998, 1999).

Părerile referitoare la acest grup sunt diferite. Descoperitorii necropolei de la Ciumbrud consideră populaţia aceasta ca aparţinând mediului vest-slav, respectiv grupului cultural Stare Mesto şi propun o plasare cronologică în secolul al X-lea. Această părere o împărtăşeşte şi M. Comşa considerându-i pe înhumaţii de la Ciumbrud un grup izolat de refugiaţi din Moravia după prăbuşirea acestui stat în anul 906, sub loviturile maghiarilor.

Aceeaşi ipoteză este susţinută încă după mai bine de trei decenii şi de A. Madgearu. Cum ar fi ajuns aceşti refugiaţi din calea maghiarilor în Valea Mureşului exact prin teritoriile ocupate de maghiari nu se precizează. Mircea Rusu sesizează încadrarea cronologică prea târzie şi plasează această necropolă în a doua jumătatea a secolului al IX-lea, rămânând la teoria grupului slav apusean refugiat, desigur de această dată oferindu-se varianta unor adepţi fideli învăţăturilor lui Metodius persecutaţi după anul 885 de episcopul catolic Wiching şi care caută protecţie şi adăpost la confraţii lor de credinţă din Transilvania. Ciudat este faptul că la câţiva ani mai târziu, acelaşi autor încearcă să „reunească” grupul Ciumbrud cu Blandiana B, într-o nouă cultură (Ciumbrud-Blandiana) specifică populaţiei slavo-române creştine a secolelor IX-X. Firească ar fi în acest caz întrebarea dacă doar atîţia slavo-români creştini existau în secolele IX-X, cine locuia restul Transilvaniei.  

Nu este deci de mirare că această ipoteză este îmbrăţişată şi de I. Bona, care din nou „uneşte” cele două grupuri culturale (Karna-Csombord), mergând chiar mai departe şi atribuindu-le unei populaţii sud-dunărene ce pătrunde în acest spaţiu în secolele IX-X.

K. Horedt este cel ce pentru prima oară lansează ipoteza apartenenţei grupului Ciumbrud la mediul slavilor apuseni şi care justifică această apariţie în Transilvania prin comerţul cu sare. Problema grupului Ciumbrud a început să dobândească o nouă semnificaţie odată cu cercetarea unei a doua necropole de acest fel, la Orăştie, în locul numit Dealul Pemilor, demonstrându-se pentru prima dată că necropola de la Ciumbrud nu este un unicum şi un caz izolat. Plasarea celor două necropole pe Valea Mureşului, la o distanţă de cca 70 km una de cealaltă (distanţă ce reprezintă cu aproximaţie traseul ce se putea parcurge în timp de o zi cu plutele pe Mureş) ne face să credem că aceste puncte marchează nişte colonii moraviene, un fel de factorii comerciale plasate pe drumul sării.

Cu privire la datarea acestui orizont mai sunt şi opinii care consideră că el ar putea data chiar din ultimele decenii ale secolului al IX-lea [78] . Mormintele aparţinând acestui orizont cultural, decoeprite la Ciumbrud – Podireu şi la Orăştie – Dealul Pemilor X8 se remarcă prin orientarea lor V-E şi prezenţa unui inventar funerar bogat, constând din podoabe din bronz, argint şi pastă de ceramică.

Pe baza analogiilor dintre inventarele funerare din necropolele de la Ciumbrud şi Orăştie cu cele ale mormintelor din Moravia (Slovacia) se consideră că orizontul cultural Ciumbrud, ca aspect transilvănean al culturii Stare Mesto, reprezintă prima dovadă arheologică a prezenţei unor slavi creştinaţi pe teritoriul Transilvaniei. Orientarea mormintelor V-E în asociaţia cu anumite aspecte de ritual funerar - poziţionarea mâinilor, inventarul funerar din care lipsesc armele dar în care abundă podoabele ce trădează o legătură puternică cu mediul creştin de tradiţie bizantină – îndreptăţesc această afirmaţie, mai ales că pentru perioada secolelor VIII-IX ritul funerar predominant era cel al incineraţiei, inhumaţia fiind prezentă în proporţii destul de mici.

Atribuirea etnică. K. Horedt, cel care a definit acest grup cultural a arătat puternicele legături ale mediului cultural moravian cu cel de tip Ciumbrud şi pe această bază a fost acceptată atribuirea necropolelor din acest orizont mediul vest-slav, de tradiţie moraviană. Prezenţa acestor moravieni în Transilvania încetează să mai fie una importantă odată cu pătrunderea dinspre sud a unor elemente sud-slave (bulgarii) în contextul animozităţilor dintre Moravia şi Regatul german între care s-a interpus şi Bulgaria, aflată în cursul secolului al IX-lea şi până la jumătatea secolului al X-lea într-un proces accelerat de dezvoltare.

 

2.5 GRUPUL BLANDIANA A. Opinii interesante s-au lansat şi pentru grupul cultural Blandiana A, denumit convenţional după necropola eponimă. Primele materiale arheologice, au fost descoperite fortuit cu ocazia distrugerii unor morminte din malul stâng al Mureşului. Materialul arheologic publicat de K. Horedt în 1954, a fost încadrat în secolul al X - lea. În acest context, susţine existenţa unui voievodat al Bălgradului [79] . M. Comşa admite caracterul slavo - bulgar al descoperirilor de la Blandiana şi Sebeş, indicând analogii pe teritoriul Bulgariei [80] . Investigaţiile efectuate în anul 1961, nu au adus detalii suplimentare legate de cimitir, în schimb a fost surprinsă aşezarea aferentă [81] . Alte vestigii ( ceramică, vârf de săgeată, cuţit ) încadrate în secolele IX - X, şi atribuite civilizaţiei balcano - dunărene, au fost recuperate între anii 1979 - 1980 din câteva morminte distruse de apele Mureşului [82] .

Însă primele descoperiri care pot fi plasate în acest grup, se cunosc din secolul al XIX-lea.  W. Fr. Schuster, a descoperit între Sebeş şi Petreşti, pe partea stângă a râului Sebeş, două morminte de înhumaţie (1865). Pe baza inventarului funerar, compus din două vase borcan şi două cuţite, mormintele au fost plasate în secolul IX sau probabil X [83] .

Săpăturile sistematice efectuate între anii 1981 - 1982, de către Gheorghe Anghel şi Horia Ciugudean, au contribuit substanţial la aprofundarea aspectelor legate de acest grup cultural. În cele opt morminte, orientate cu o uşoară deviaţie pe axul E - V, s-a depistat un inventar destul de variat: vase borcan, ulcioare amforoidale, podoabe, piese de harnaşament şi ofrandă de animale. Pe baza particularităţilor de rit şi ritual funerar, s-a optat pentru datarea cimitirului între secolele IX - X.

Situat la un palier cronologic contemporan cu cimitirul II de la Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ” , cimitirul de la Blandiana A, a fost atribuit civilizaţiei balcano - danubiene [84] . Din necropola II de la Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ” au fost dezvelite aproximativ 100 de morminte.

 Defuncţii au fost înhumaţi în gropi simple, orientate E -V sau în ciste, realizate din piatră şi cărămizi romane reutilizate. Resturile care indică ceremoniile funerare, constau din oase de capre, oi, vite, păsări, coji de ouă. La acestea se adaugă un mormânt, care avea un schelet de oaie într-o nişă. Inventarul funerar, se compune din piese de metal şi ceramică ( oale, amfore ). Cea mai mare parte a mormintelor, au câte două vase, şi aproape jumătate dintre ele sunt lustruite. O situaţie similară, până la un punct, avem la Blandiana A [85] .

Csaba Szalontai, admite că cel mai important centru al bulgarilor, a fost la Alba Iulia. În acest sens, prima perioadă a necropolei de la Alba Iulia – „ Staţia de Salvare ” o corelează cu bulgarii, iar a doua perioadă, cu maghiarii [86] .

 Ipotetic, s-a admis o stăpânire bulgară în Transilvania. Principalul argument folosit pentru susţinerea acestei ipoteze, avea la bază un pasaj referitor la comerţul cu sare din această zonă.

Posibilitatea ca această sare să provină din salinele Transilvaniei, nu trebuie exclusă. Pentru secolele IX-X, se constată o revigorare a comerţului cu sare. În secolele X-XIII, principalele ocne de sare, erau cele de la Turda, Ocna Dejului, Cojocna, Uioara, Ocna Sibiului, Praid şi Ocna Şugatag (Maramureş) [87] .

Extensia stăpînirii bulgare în această zonă, s-a putut rezuma la fel de bine, doar la controlul punctelor-cheie a sării, de la vărsarea Mureşului. Dacă luăm în calcul şi descoperirile arheologice (Alba Iulia, Blandiana A şi Sebeş), ipoteza pare verosimilă. La susţinerea acestei supoziţii, o contribuţie esenţială o au şi materialele de factură carolingiană, descoperite pe valea Mureşului.

Publicând un studiu de sinteză despre cultura Dridu, Ion Nestor o atribuia din punct de vedere etnic populaţiei româneşti, şi o plasa între secolele X - XI [88] . Ulterior, Ion Nestor, a lansat şi termenul protodridu, care desemna un aspect timpuriu al culturii Dridu, datat în secolele VII - IX [89] . Unii cercetători, au optat pentru alte denumiri, precum cultura balcano-dunăreană sau carpato – balcano - dunăreană, susţinând geneza şi evoluţia ei la Dunărea de Jos [90] .

 În articolul său de sinteză asupra culturii Dridu, Dan Gh. Teodor, încadrează teoriile formulate, în două categorii. Prima categorie cuprinde teoriile care susţin geneza şi evoluţia locală a acestei culturi, cu componente autohtone şi urbane bizantine (nordul Dunării de Jos şi parţial în Dobrogea şi nord-estul Bulgariei). A doua categorie, include teoriile care acceptă noţiunea de cultură balcano - dunăreană, şi o atribuie exclusiv slavilor şi protobulgarilor. Geneza şi evoluţia ei are loc la sudul Dunării, în regiunea în care se întemeiază primul ţarat bulgar. Pentru caracterul românesc al culturii Dridu pledează şi D. Gh. Teodor, care nu exclude şi prezenţa unor variante ale ei, acceptate de comunităţile slave [91] .

M. Rusu reuneşte cimitirele din secolele IX - X sub termenul Ciumbrud - Blandiana B. Noul grup cultural este atribuit unei populaţii creştine româno - slave [92] . Şi cercetătorii maghiari, reunesc grupa culturală Ciumbrud cu Blandiana (Karna - Stumpach), susţinând atribuirea ei unei populaţii bulgaro - slave [93] .  Destul de recent, Alexandru Madgearu a combinat descoperirile de tip Ciumbrud cu cele de tip Blandiana A, sub termenul de grupul cultural Alba Iulia – Ciumbrud, plasat între a doua jumătate a secolului al IX-lea şi primele decenii ale secolului următor [94] .

Se admite că, înhumările grupului cultural Ciumbrud, încetează odată cu apariţia în acest areal geografic a purtătorilor grupului Blandiana A [95] . La stadiul actual al cercetărilor, considerăm că elementele caracteristice acestui grup cultural sunt distincte şi se diferenţiază net de cele ale grupului cultural Blandiana A. În opinia lui R. R. Heitel, fazele finale ale cimitirelor Blandiana A şi Alba Iulia II sunt contemporane cu perioada când se înhumează în cimitirul de la Ciumbrud ( sfârşitul secolului al IX - lea şi începutul secolului al X - lea ) şi cu o fază a cimitirului de la Ghirbom. [96] .

După M. Comşa, în cadrul culturii balcano-dunărene, se pot distinge patru faze evolutive.

Descoperirile de la Blandiana A, le include în faza a II -a, datată în secolele IX - X. Nu admite un raport de contemporaneitate între Blandiana A şi Blandiana B, atât din punct de vedere al distanţei dintre ele, cât şi al diferenţelor din inventarele funerare. Necropola Blandiana A, a fost plasată în a doua jumătate a secolului al IX - lea, admiţându-se şi o similitudine temporală cu prima parte a necropolei de la Sultana. În schimb, necropola Blandiana B, a fost încadrată în prima jumătate a secolului al X - lea, considerând că elemente caracteristice ei, vor contribui la formarea culturii Bjelo Brdo. Răspândirea culturii balcano-dunărene în Transilvania, se produce doar în cursul fazei a II - a, şi se restrânge la un spaţiu destul de mic, care include regiunea dintre Alba Iulia şi Sebeş [97] .

 După R. R. Heitel, aşezarea de tip Dridu - Alba Iulia, căreia îi corespunde necropola II de la Alba Iulia, a fost incendiată cel mai târziu în al doilea deceniu al secolului al X - lea. Un terminus ante quem mai sigur, a fost oferit se pare, şi de rămăşiţele unui mormânt de călăreţ, descoperit între resturile unei locuinţe incendiate [98] . Din acest mormânt, s-a mai recuperat doar o piesă decorativă de centură [99] .

 

2.6 GRUPUL CLUJ.

Pentru a desemna primul val de migratori maghiari pătruns în Transilvania, plasat în prima jumătate a secolului al X-lea,  Kurt Horedt, a introdus în literatura de specialitate termenul „ Klausenburggruppe ”, după necropola eponimă de la Cluj-Str. Zapolya, investigată în anii 1911 şi 1941-1942 [100] .

Caracteristice pentru acest orizont cultural, cu pregnante influenţe ale artei stepelor, sunt depunerile de piese de armament şi harnaşament, complementar cu ofrande de cabaline. Resturi de cabaline s-au identificat doar în cimitirele de la Alba Iulia (faza II), Cluj-Napoca – Str. Pata şi Cluj - Str. Zapolya.  Ipotetic, în grupul Cluj, am putea încadra pe lângă necropola eponimă şi descoperirile de la Alba Iulia (faza II), Blandiana B (?), Cluj-Napoca – Str. Pata, Deva – Micro 15 şi Gîmbaş - „ Măguricea ” (?). R. R. Heitel considera că, în evoluţia culturii vechi maghiare se poate distinge  influenţa orientală. Astfel, în faza orientală I şi II a culturii societăţii maghiare, putem distinge: etapa I, care corespunde stabilirii în Lebedia (sec. VIII - ± 830), şi etapa II, caracteristică pentru perioada Etelköz - Pannonia (sec. IX - 955) [101] .

În opinia lui K. Horedt, intruziunea regalităţii maghiare în Transilvania, s-a produs din punct de vedere teritorial în cinci etape principale [102] . În prima fază, plasată în jurul anului 900, maghiarii ajung până la Someşul Mic. Faza a doua, coincide cu ocuparea văii Mureşului. Pe parcursul fazei a treia, plasate în anul 1100, se atinge valea Târnavei Mari, cu precizarea că aici nu a putut fi identificat orizontul de secol XI, caracteristic pentru valea Mureşului. În faza a patra, pe la anul 1500, se atinge linia Oltului. Ultima fază, datată în jurul anului 1200, coincide cu înaintarea până la linia Carpaţilor Răsăriteni şi Sudici [103] .

R. R. Heitel, avansa în anul 1987, trei etape de pătrundere a comunităţilor maghiare în spaţiul intracarpatic [104] .  Prima etapă, este reprezentată de o serie de descoperiri – Cluj Napoca, Gîmbaş, Lopadea Nouă, Blandiana şi Alba Iulia – databile în prima jumătate a secolului al X - lea, care jalonează traseurile parcurse (prin „ Porţile Mezeşului ” şi pe Valea Mureşului, în amonte) şi obiectivele urmărite (salinele din Transilvania, grânarul din bazinul Someşurilor). A doua etapă, este marcată de acţiunea militară a regelui arpadian Ştefan I, întreprinsă în Transilvania. Descoperirile acestei etape, jalonează şi drumul parcurs de armata lui Ştefan I – Deva, Alba Iulia, Lernei, Moreşti şi zona Ciucului. Acum, apar şi primele elemente caracteristice ale culturii Bijelo Brdo în Transilvania. Ambele etape au un caracter violent.

Debutul ultimei etape, se produce în vremea regelui arpadian Ladislau I (1074 - 1095) şi se caracterizează prin răspândirea spre est a cimitirelor de tip Bijelo Brdo, în decursul secolului al XII - lea.

 Acelaşi autor, considera că atribuirea acestor cimitire maghiarilor sau slavo - maghiarilor nu trebuie generalizată, existând şi unele autohtone (o parte din cimitirul de la Hunedoara, o parte din cimitirul Blandiana B, două dintre cimitirele de la Alba Iulia).

Acelaşi autor, a tratat într-un studiu de sinteză această problematică, legată de pătrunderea comunităţilor maghiare în spaţiul intracarpatic. Pentru argumentarea ipotezelor formulate, a folosit un suport arheologic destul de substanţial. În linii mari, susţine punctul de vedere exprimat anterior de către K. Horedt. Prima fază care coincide cu ceea ce desemna drept „ orientalischen Phase ”, a fost plasată în prima treime a secolului al X - lea.

A doua fază, debutează cu expediţia militară a regelui Ştefan I împotriva lui Gyula, şi se încheie în vremea lui Ladislau I ( 1074 - 1095 ).  Între cele două faze, s-a admis o perioadă de tranziţie, datată între a doua şi ultima treime a secolului al X - lea. Ultima fază, corespunde intervalului cuprins între anii 1095 -1196 [105] .

 

2.7 CULTURA BJELO BRDO.

Aria de răspândire a culturii Bjelo Brdo, cuprinde bazinul Carpatic, respectiv Ungaria actuală, partea septentrională a fostei Jugoslavii, cuprinsă între Drava şi Sava, bazinul Dunării, Transilvania, partea apuseană a României şi Slovacia de sud-vest [106] . Termenul de cultura Bjelo Brdo, provine de la necropola eponimă din nord - estul Croaţiei, de pe malul drept al Dravei. Cercetările efectuate aici în 1896 - 1897 şi 1907, au prilejuit dezvelirea unei necropole, din care lipsesc piesele de armament şi harnaşament şi resturile de cabaline.

 În repertoriul lui J. Hampel, descoperirile din secolele X - XI din bazinul carpatic, au fost împărţite în două grupe.  Primei grupe ( a ) îi corespunde inventarul tipic maghiar. Doar mormintele de călăreţi, cu inventar bogat, au fost atribuite efectiv maghiarilor. Grupa a doua ( b ), cuprinde restul mormintelor. Necropolele acestei grupe sunt împărţite în două categorii. Într-o primă categorie, au fost incluse cimitirele fără morminte de războinici, care au fost atribuite slavilor, fiind plasate înainte de sosirea maghiarilor. Categoria a doua este reprezentată prin morminte fără cal sacrificat şi fără depunerea rituală a pieselor de harnaşament, atribuite slavilor subjugaţi, la care se adaugă morminte de călăreţi, aparţinând maghiarilor [107] .

Pentru Lubor Niederle, mormintele „obişnuite” din secolele X - XII, din aria carpatică, au aparţinut culturii slave, iar inelele de tâmplă constituie un indicator etnic [108] . Consideraţiile pro - slave avansate de L. Niederle, au fost combătute între anii 1923 - 1926, de către Bolko Richthofen [109] . La opiniile lui L. Niederle, s-a raliat şi discipolul său, Jan Eisner, care a denumit cultura Bjelo Brdo, după necropola eponimă din Croaţia. Cu excepţia mormintelor de călăreţi maghiari, toate descoperirile din secolele X - XII din bazinul carpatic, le atribuie culturii Bjelo Brdo, datată între anii 950 - 1025 [110] .  După Csanád Bálint, atribuirea culturii Bijelo Brdo populaţiei slave este nefondată. Pe baza cercetărilor pluridisciplinare, consideră că în cultura Bjelo Brdo din secolele X - XI, poate fi identificată maghiarimea de rând, iar contactul slavilor cu această cultură, s-a realizat ca urmare a extinderii statului maghiar [111] . Pentru Z. Váňa, anul 950, reprezintă o dată ante quem non, pentru debutul culturii Bijelo Brdo, plasat însă puţin mai târziu. În evoluţia acestei culturi, el distinge trei etape: etapa timpurie (975–1025), etapa de mijloc (1025 - 1075) şi etapa târzie (1075 - 1200). Prima etapă, se caracterizează prin caracterul păgân, şi cuprinde morminte de călăreţi şi morminte cu arme sau alte obiecte utilizate. Monedele regilor arpadieni, lipsesc din această etapă. Inventarul funerar, este completat cu podoabe de origine bizantină, imitaţii autohtone, ornamente originare din aria de civilizaţie Keszthely şi din civilizaţia maghiară veche. Etapa de mijloc, prezintă un caracter mult mai creştin, şi se distinge prin prezenţa monedelor arpadiene din prima jumătate a secolului al XI - lea. Se constată dispariţia mormintelor de călăreţi, a celor cu arme, precum şi a pieselor cu caracter keszthelyan târziu. În ultima fază, inventarul funerar este mult mai sărac, comparativ cu celelalte etape [112] .

Pentru Z. Váňa, fundamentele culturii Bjelo Brdo sunt de găsit la etnicii maghiari şi slavi. Începuturile acestei culturi, se produc cel mai probabil după anul 955, ca urmare a transformărilor ce survin în cadrul societăţii maghiare. Cea mai intensă zonă de manifestare a culturii Bjelo Brdo, pare să fie bazinul carpatic şi regiunea Tisei mijlocii [113] .

B. Szőke, acceptă în general datarea culturii Bjelo Brdo între a doua jumătate a secolului al X - lea şi secolul al XII - lea, precum şi unele componente slave.

După J. Giesler, în evoluţia culturii Bjelo Brdo se pot distinge două etape: Bjelo Brdo I şi Bjelo Brdo II, în cadrul cărora s-au constatat şi faze mai vechi sau mai recente – faza Bjelo Brdo I / timpurie şi faza Bjelo Brdo II / târzie [114] .

 În opinia autorului, în evoluţia culturii Bjelo Brdo, trebuie avute în vedere şi formele caracteristice vechilor maghiari ( arcuri reflexe, vârfuri de săgeţi, zăbale, scăriţe de şa , inele de păr 13, butoni 11 a, pandantivi cordiformi dublii 9 a – 9 b ), care apar în asociere cu materiale ale culturii Bjelo Brdo. Dintre acestea, în cadrul culturii Bjelo Brdo, mai pot fi surprinse formele 11 a şi 13. O serie de forme, de origine veche maghiară, au o durată de existenţă mai lungă, putând fi regăsite şi în cultura Bjelo Brdo – formele 2 – 5, butonii 11 b, clopoţeii 10 şi pandantivii dublii 9 a. Din punct de vedere al repertoriului formelor, J. Giesler, admite o ruptură clară între mediul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo, caracterizat prin dispariţia unor modele mai vechi şi apariţia altora noi – inele de păr cu o extremitate în – S, inele digitale, colane 1, brăţări 6, 7 – 8. Brăţările 6, ar putea proveni din mediul vechi maghiar [115] .

În etapa Bjelo Brdo I, J. Giesler distinge o fază relativ timpurie – Bjelo Brdo I / timpurie, în care pătrund forme din mediul vechi maghiar (brăţări 2 – 6, pandantivi 9 a, clopoţei 10, butoni 11 b), dar şi forme noi, atribuie unui grup de tranziţie – pre Bijelo Brdo – (inele de păr 14 – 16, 17 a, inele 37 şi prototipuri ale colanelor 1).

La finalul fazei Bjelo Brdo I / timpurie, dispar formele specifice orizontului vechi maghiar (2 – 3, 5, 9 a, 10, 11 b şi eventual 4 şi 6), iar formele 14 – 16, 17 a, 37 ( ? ), 9 b şi 24 au fost abandonate. Faza Bjelo Brdo I / timpurie, acoperă parţial a doua jumătate a secolului al X – lea şi prima jumătate a secolului al XI – lea [116] . Momentul final al fazei Bjelo Brdo I / timpurie, s-a avansat undeva în prima treime a secolului al XI – lea . Între etapele Bjelo Brdo I şi Bjelo Brdo II, s-a surprins o secvenţă cronologică relativă, caracterizată prin apariţia unor forme noi de inele ( 23, 26, 29, 30 ) şi a inelelor de păr, de format mic. Aceste forme noi, apar în asociere cu emisiuni monetare ale regelui Andrei I [117] .

În etapa Bjelo Brdo II, s-a acceptat o fază mai târzie, marcată prin inele de păr cu o extremitate în – s, de format mare, prevăzute cu nervuri longitudinale, inele 35 şi dispariţia unor forme mai vechi de inele ( 27 – 28, 32 – 34 şi 36 ) [118] . Se constată o „ sărăcire ” a inventarelor, accentuată mai ales în faza Bjelo Brdo II / târzie, unde formele sunt mai puţine – inele de păr, inele digitale şi mărgele. În opinia lui J. Giesler, vor trebuie clarificate unele secvenţe, respectiv durata tranziţiei dintre orizontul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo, şi momentul final al fazei Bjelo Brdo II / târzie, presupus la sfârşitul secolului al XI – lea [119] .

Un indiciu important, pentru datarea mormintelor cu obiecte vechi maghiare, îl reprezintă monedele din prima şi a doua jumătate a secolului al X – lea, arabe sau occidentale. Majoritatea dintre ele, au fost perforate şi utilizate ca podoabe sau accesorii vestimentare. Ele proveneau din expediţiile militare şi din plata tributului [120] . Stabilirea palierului cronologic de tranziţie, între orizontul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo este greu de precizat în opinia lui J. Giesler, datorită lipsei materialului numismatic din a doua jumătate a secolului al X – lea [121] . În legătură cu depunerile monetare de secol XI, s-a acreditat ideea că, ele nu au putut fi depuse mult mai târziu decât perioada de batere. Desigur că, acest aspect nu a fost considerat general valabil, şi trebuie avute în vedere şi unele diferenţe regionale [122] .

Referitor la momentul cronologic de tranziţie, între orizontul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo, s-a acceptat ipoteza că, materialul vechi maghiar ajunge până la mijlocul sau a doua jumătate a secolului al X – lea, într-un segment mai târziu al acestei perioade. Inelele de păr cu o extremitate în – s, cu nervuri longitudinale sunt frecvente mai ales în ultima treime a secolului al XI – lea, una dintre forme ( II / 6 ), ajungând probabil până în secolul al XII – lea.

Analiza formelor din această perioadă, l-a determinat pe J. Giesler să considere începutul fazei Bjelo Brdo II / târzie în ultima treime a secolului al XI – lea [123] . Inventarele funerare vechi maghiare, ce apar la mijlocul secolului al X – lea, ajung şi în a doua jumătate a acestui secol, când se produce tranziţia între orizontul vechi maghiar şi cultura Bjelo Brdo. Etapa Bjelo Brdo II, începe pe la mijlocul secolului al XI – lea, şi se caracterizează prin apariţia unor forme noi de inele şi mărgele, dar şi prin modificarea inelelor de păr cu o extremitate în – s (apar inele de format mic, confecţionate din fir de argint masiv, iar s – ul este prevăzut cu nervuri longitudinale).

În ultima treime a secolului al XI – lea, se evidenţiază o fază Bjelo Brdo II / târzie, în care, inelele de păr cu o extremitate în – s, se remarcă prin formatul mic şi masivitate, dar apar şi alte forme – inel 35.

Pentru finalul etapei Bjelo Brdo II, se optează între sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea [124] .