|
|
REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI SIBIU Autor: Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter,
Adrian Georgescu. ISBN 973-590-856-5, Editura Economică, Sibiu 2003. Volum realizat cu sprijinul deosebit al: Asociaţia NIKE – pentru sprijinirea
învăţământului şi cercetării istorice şi
arheologice sibiene; S.C. Clio Consult S.R..L.;
Fundaţia AZZOLA, Sibiu. Copyright ă 2004 by Editura Economică 2003. Seria Bibliotheca Septemcastrensis
III, Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu,
Institutul pentru Cercetarea şi Valorificarea
Patrimoniului Naţional în Context European.
214.
Sibiu (Nagyszeben, Hermannstadt, Hermestatt), municipiu Anul primei atestări scrise: înainte de 1189; Scrisoare a cardinalului Gregorius, în care
decide înfiinţarea prepoziturii din Sibiu.[1] Pe teritoriul propriu-zis al Sibiului s-au
făcut foarte puţine descoperiri – de cele mai multe ori
întâmplătoare – încât cele mai multe obiecte notate ca provenind din
Sibiu trebuiesc atribuite regiunii şi împrejurimilor mai apropiate sau
mai îndepărtate. 1. În pârâul Vizakna
ce curge spre Ocna Sibiului s-a descoperit un răzuitor datând, probabil,
din epoca neolitică. Bibliografie: Roska 1942, p.
197, fig. 238; Kalmar 1999, p. 183. 2.
Pe Dealul Ocnei Sibiului (Salzburger Berg)
s-a găsit un topor de piatră, probabil de la începuturile epocii
bronzului. Bibliografie: MNB. 3.
În Lazaret s-a descoperit
fragmentul unui topor de piatră datând, de asemenea, de la începutul
epocii bronzului. Bibliografie: MNB. 4.
Pe teritoriul Primăriei Vechi se află o aşezare
eneolitică din cultura Coţofeni. Într-o săpătură a
lui P. Beşliu s-au descoperit materiale ceramice aparţinând
culturilor Petreşti, Wietenberg, Noua şi civilizaţiei dacice
clasice (I î.Chr.-I d.Chr.). Bibliografie: Beşliu 1997, p. 39-58; Luca-Boroffka
1995; 1997; Ciugudean 2000, p. 80. 5. În Piaţa Huet,
în dreptul casei cu nr. 15, cu prilejul cercetărilor arheologice întreprinse
în toamna anului 2002, a fost surprins, sub stratul de pământ
răvăşit de morminte şi amenajări contemporane, un
strat gros, 0,80-1,00 m, de pământ negru, foarte compact conţinând
material ceramic specific culturii Coţofeni şi un complex
arheologic adâncit aparţinând aceluiaşi orizont cultural şi
aceluiaşi nivel stratigrafic. Bibliografie: Pinter-Ţiplic 2002. 6.
În Piaţa Mică, au fost descoperite în anul 1994, cu prilejul unor
lucrări edilitare, materiale arheologice aparţinând culturii
Coţofeni. Bibliografie: Avram-Bucur 1999, p. 61. 7.
În împrejurimile Sibiului, fără precizarea altor elemente, s-a
descoperit următoarele artefacte: a) Mai multe topoare şi dălţi de
piatră din epoca pietrei sau de la începutul epocii bronzului. Bibliografie: MNB. b) Un vas şi ceramică de factură
neolitică şi un prâsnel. Bibliografie: MNB şi MNIT. c) Un topor de aramă cu un singur
tăiş de la sfârşitul eneoliticului. Bibliografie: Roska 1942, p.
197, fig. 238; Kalmar 1999, p. 183. d) Un celt, o brăţară, un vârf de
lance şi un cuţit, toate din bronz, încadrabile în epoca târzie a
bronzului (MNB). Tot în această
epocă se încadrează şi fragmentul unei securi, trei celturi
şi un vârf de lance (MNBud, MINV; MD). Bibliografie: MNB, MNBud, MINV şi MD. e) În MNB există patru depozite de bronzuri (Transilvania I-IV) a căror provenienţă nu este cunoscută. Bibliografie: Petrescu-Dâmboviţa 1977, p.
159. f) O spirală de aur (MNB) şi alte inele
de aur. Bibliografie: MNIT. g) În anul 1935 s-au oferit MMB, din partea unui
negustor din Sibiu, două brăţări din bronz şi o
fibulă de fier celtică (Latčne B). Bibliografie: MMB. h)
Pandantive din aur în formă de semilună, datând din a doua
jumătate a secolul IV d.Chr. şi monede de la Didius Iulianus,
Constantius şi Constantinus Gallus au fost descoperite în secolul XVIII. Bibliografie: Protase 2000, p. 185. i) De pe raza oraşului (incluzând
Guşteriţa şi Turnişor) sunt consemnate monede romane
imperiale, începând cu secolul II şi ajungând până în secolul IV. Bibliografie: *** TIR, L35, p.
65; Preda 1975, p. 480; Munteanu 2003, p. 120. j) În Sibiu şi împrejurimi s-au descoperit 4
monede de tip PROVINCIA DACIA. Bibliografie: Winkler 1971, p. 154; Munteanu
2003, p. 120. 8.
Din Strada Băii (Badgoße) provine o greutate pentru
războiul de ţesut din epoca bronzului. Bibliografie: MNB. 9.
Lângă Cimitirul militar s-au
descoperit, în anul 1878, două topoare de bronz cu aripioare (epoca
bronzului) (MNB). Depozitul face parte din
seria Moigrad-Tăuteu din secolul X î.Chr., Ha B1. Bibliografie; Petrescu-Dîmboviţa 1977, p.
134. 10.
Pe teritoriul municipiului, în curtea Şcolii profesionale IPAS din
strada H. Coandă nr. 58, s-au descoperit, cu ocazia fundaţiilor
pentru internatul şcolii, în anul 1859, două vase de tip Noua
(sfârşitul epocii bronzului), precum şi fragmente ceramice
aparţinând aceleiaşi culturi. Terenul pe care a fost
făcută descoperirea este o mică ridicătură (grind)
situată în lunca din dreapta Cibinului. Bibliografie: MNB. 9.
Aproape vis-á-vis,
pe malul stâng al Cibinului, pe hotarul cartierului Guşteriţa, în
cariera de nisip a fabricii Record,
la câţiva km, în linie dreaptă, de locul în care s-au descoperit
cele două vase mai sus menţionate, s-au descoperit, cu prilejul
unor cercetări de suprafaţă efectuate în anul 1968, câteva fragmente
ceramice, printre care şi o toartă cu buton din pastă
neagră, lustruită. Fragmentele respective erau într-un strat de
cultură cu o grosime medie de 0,15-0,20 m. Pe baza fragmentelor
ceramice recoltate această aşezare poate fi atribuită culturii
Noua. Bibliografie: MNB. 10.
La Viile Sibiului (Cătunul Viilor),
pe locul numit Valea Hambei, au
apărut, cu prilejul realizării unor construcţii de către
I.A.S. Sibiu, mai multe fragmente ceramice. Cu prilejul
cercetărilor efectuate la faţa locului de către I. Paul
şi N. Lupu, în iulie 1960, s-a constatat existenţa unei
aşezări cu două niveluri de locuire, unul hallstattian şi
altul dacic. Bibliografie: MNB. 11.
Între Viile Sibiului şi Sibiu, în spaţiul dintre şoseaua
Sibiu-Mediaş şi albia Cibinului, în apropierea Spitalului Nr. 3, se
ridică un tumul aplatizat de lucrările agricole. De pe mantaua tumulului
s-a recuperat cu prilejul unei periegheze un fragment dintr-o greutate pentru
războiul de ţesut şi materiale ceramice atipice. Bibliografie: Informaţie Z. K. Pinter. 12.
În apropierea podului peste Cibin, pe drumul spre Daia, s-au descoperit mai
multe fragmente ceramice pictate de factură grecească (MNB). Bibliografie: Avram-Bucur 1999, p. 61. 13.
Pe locul actualului oraş nu a existat nici o aşezare din epoca
romană. Canalul dinspre Gura Râului şi Poplaca nu este roman, cum
s-a bănuit, ci mult mai recent, din secolul XVIII. Două inscripţii
au fost descoperite la Sibiu în poziţie secundară (MNB).[2] Tot aşa, celelalte
descoperiri romane, care în literatura arheologică mai veche au fost
raportate la Sibiu, provin fie de la Guşteriţa, fie din alte
părţi. Cu prilejul
lucrărilor pentru canalizare, pentru introducerea gazului metan,
telefonie şi altele, întreprinse în oraş începând cu sfârşitul
secolului XIX, nu au ieşit la iveală urme romane, încât localizarea
aici a anticei Cedonia este
lipsită de temei, ea putând fi localizată ipotetic – mai
degrabă – la Guşteriţa. Bibliografie: Bentö 1833, p.
26, 549; Hekner 1834, p. 258; 1851, p. 28-29; Neigebaur 1851,
p. 260-264; Vass 1863, p. 109; Gooss 1876, p. 79; Király
1893-1894, p. 31. 14.
Din Dumbravă (Jungen Wald)
provine o monedă de bronz a lui Constantin I, ajunsă în fosta
colecţie CCS. Bibliografie: Preda 1975, p.
480; Protase 2000, p. 185. 15.
În împrejurimile oraşului s-a descoperit o monedă de bronz,
aflată într-o colecţie privată din Timişoara. Bibliografie: Mitrea 1966, p. 410-411. 16.
Se menţionează, între Sibiu şi Guşteriţa,
descoperirea a 15 denari republicani şi imperiali, printre ultimii
aflându-se şi piese de la Nerva. Bibliografie: Mitrea 1945, p.
107; Winkler 1955, p. 148. 17. Cu prilejul săpării
în anii 1994-1995 a şanţurilor pentru pozarea cablurilor
telefonice, în perimetrul oraşului istoric, în timpul supravegherilor
şi intervenţiilor de salvare, s-au făcut mai multe descoperiri
arheologice aparţinând perioadei medievale: a. În strada Felinarului, vase întregi databile în
secolul XVI. b. În Piaţa Mică, o monedă
emisă de Carol Robert de Anjou. c. În străzile Avram Iancu şi
Filarmonicii, fragmente de tubulatură din lemn şi ceramică,
provenind de la vechile canalizări şi aducţiuni de apă. d. În subsolul imobilului din Piaţa Mică
nr. 12, au apărut urmele unor şanţuri, ceramică
databilă în secolele XII-XV şi o monedă emisă de Bela IV. e. Pe strada Movilei şi în Parcul Astra, au
fost surprinse fundaţiile zidului de incintă, demolat în aceste
zone în secolul XIX. f. Pe strada N. Bălcescu, în faţa
clădirii Romtelecom, au fost surprinse fundaţiile casei medievale
demolate cu prilejul construirii centralei telefonice. g. În Piaţa Mică nr. 11, au fost
descoperite urme ale unor construcţii din lemn şi ceramică
databilă în secolele XIII-XIV. h. În Piaţa Huet nr. 3, a fost cercetată
o groapă menajeră datată pe baza materialului ceramic în
secolul XVI. i. În strada Avram Iancu nr. 11, au fost
descoperite fundaţiile de piatră ale unei case medievale, datate în
secolul XIV, pe baza descoperirii unei monede emise de Carol Robert de Anjou.
Bibliografie: Beşliu 1995, p. 82; Avram-Bucur
1999, p. 63. 18. În luna noiembrie a
anului 2001, s-a desfăşurat o intervenţie de salvare pe strada
Manejului, de-a lungul zidului de incintă, prilej cu care s-a surprins
talpa fundaţiei şi au fost recuperate materiale ceramice databile
în secolele XV-XVIII. Bibliografie: Pinter-Ţiplic 2001 – raport
ms. S.C. Clio-consult S.R.L. 19. În anul 2002, cu
prilejul lucrărilor de reabilitare a pasajului de la Puntea Minciunilor,
s-au efectuat săpături de salvare pe partea de S a pasajului, în
faţa Casei Roşii (viitorul Centru cultural luxemburghez). Au fost surprinse cu acest
prilej mai multe ziduri din cărămidă ce se constituie într-un
sistem de casete ce susţin zidul de sprijin al pasajului, legându-l de
fundaţiile caselor de pe latura de NV a Pieţei Mici. În poziţie
secundară, din pământul răvăşit de construcţia
unui spaţiu sanitar public la mijlocul secolului XX, au fost recuperate
materiale ceramice amestecate, databile în secolele XIII-XVIII. În spaţiul rutier de
sub Puntea Minciunilor, a fost surprins un tronson al vechii canalizări
din tuburi de lemn. Bibliografie: Pinter-Ţiplic 2002 – raport
ms. S.C. Clio-consult S.R.L. 20. În toamna anului 1999, cu
prilejul instalării cablurilor subterane ale Romtelecom, în imediata
apropiere a pasajului ce uneşte Piaţa Mică cu Piaţa Huet
prin parterul casei cu Nr. 15 şi lângă intrarea secundară a Muzeului
de Etnografie Universală Franz Binder, au apărut urmele unui
zid din piatră de carieră legată cu mortar hidraulic de foarte
bună calitate, ca şi mai multe fragmente ceramice medievale
recuperate de colegii de la susnumita instituţie muzeală. În
primăvara anului 2000, s-au întreprins primele cercetări
arheologice cu caracter de salvare în acest perimetru prin
reprezentanţii Muzeului Brukenthal, P. Munteanu Beşliu, N. Rodean
şi A. Georgescu. Cu acest prilej sunt executate două casete prin
care o porţiune a zidului cu clară traiectorie circulară este
scoasă la iveală. În
anul 2002, s-au reluat cercetările sistematice prin colectivul Z. K.
Pinter, I. M. Ţiplic. Din
punct de vedere planimetric, s-a surprins în patru segmente zidul rotondei,
astfel încât edificiul poate fi conturat şi marcat. În plus, s-a
descoperit o parte din stâlpul central de susţinere a bolţii, trei
nivele de refacere a pardoselei cu şape de mortar, precum şi o porţiune
din pavajul iniţial din piatră de carieră cu mortar. Nu s-a
surprins absidarea edificiului spre răsărit, ci doar o
îngroşare a zidului în această zonă. A
fost, în schimb, surprinsă intrarea pe partea de V, din păcate
distrusă de amenajări contemporane în cea mai mare parte. Toate
aceste aspecte pot conduce la concluzia că partea cercetată
reprezintă subsolul sau cripta unei capele rotonde, probabil primul
edificiu de cult ridicat de colonişti în secolul XII. De
acest edificiu vor fi ţinut şi mormintele cu groapa
săpată cu nişă pentru cap, descoperite în anul 1994, la
foarte mică distanţă spre corul bisericii parohiale. Bibliografie: Beşliu şi colab. 2000, p. 471-484; Pinter-Ţiplic
2002 (sub tipar). 21. Biserica parohială luterană din
piaţa Huet, odinioară purtând hramul Sf. Maria, se
prezintă astăzi drept cel mai vechi edificiu transilvan realizat în
stilul goticului matur şi târziu, cu cor poligonal, transept, navă
centrală şi colaterale, turn clopotniţă şi un nartex
adosat pe partea de V, numit „Ferula”. Partea cea mai veche a edificiului o
reprezintă corul, atestat şi în cea mai veche matricolă
păstrată a bisericii, din anul 1371, păstrată în
biblioteca Battyaneum, în care se menţionează daniile generoase ale
comitelui Conradus şi a juratului Schoder, destinate lucrărilor la
o fereastră înaltă (cum nu există decât în cor) de la biserica
Sfintei Fecioare. La această dată, va fi fost definitivat
deja şi planul bazilical cu transept şi sacristie, ca şi
etajele inferioare ale turnului, căci în aceeaşi notiţă
se menţionează dania de 100 de florini a comitelui Martinus, pentru
edificarea turnului. La sfârşitul secolului XIV, lucrările
sunt întrerupte din motive mai puţin cunoscute, dar foarte probabil
datorită concentrării activităţilor constructive asupra
fortificaţiilor urbane, necesare în faţa crescândului pericol
turcesc. După 1424 şantierul este reactivat cu
amploare, fiind supraînălţată nava centrală şi
lărgite navele laterale. Aceste spaţii sunt boltite cu nervuri în
cruce pe ogive, în colaterale fiind refolosite chei de boltă mai vechi.
În jurul anului 1448, se amplifică monumentul spre V prin adosarea
ferulei ce păstrează acelaşi plan trinavat, înglobând turnul. În 1474 se începe transformarea bazilicii gotice
într-o biserică-sală. În acest scop, se ridică peretele
exterior de S ce dobândeşte aspectul actual de faţadă cu
pinioane, iar în interior se creează o tribună ce se întindea
şi de deasupra părţii de S a ferulei şi a transeptului.
În aceeaşi etapă de construcţie se lărgeşte
sacristia şi se prelungeşte transeptul în partea de N,
lărgirea corului fiind definitivată doar la nivelul
fundaţiilor. Ultimele lucrări de amploare se
desfăşoară între 1494, când se definitivează turnul,
şi 1520 când sunt terminate pridvoarele de acces de la portalurile de N
şi S, ca şi turnuleţul cu scară melcată de pe
faţada de S. Biserica este bogată în plastică
monumentală. Consolele colateralelor sunt ornamentate cu motive vegetale
şi, într-un singur caz, cu mască umană. În cheile de
boltă se întâlnesc reprezentări ale Mariei, a lui Iisus, a simbolurilor
Evangheliştilor Luca şi Marcu, a mielului (Agnus Dei)
şi a episcopului Wolfgang. Portalul de S, cel mai vechi păstrat, este
datat în anul 1457, iar portalul de N, realizat de pietrarul Nicolaus, a fost
terminat în anul 1509. Uşa de acces în sacristie, de pe partea de
NE, realizată în stilul goticului târziu, păstrează încastrat
deasupra ancadramentului un fragment dintr-un portal renascentist, cu blazon
datat 1595 şi provenit probabil din casa comitelui Albert Huet. Pe peretele interior de N al corului se
păstrează o valoroasă pictură murală, realizată
în anul 1445 de Johannes de Rozenaw ce reprezintă scena Răstignirii,
încadrată de un chenar arhitectural în care sunt plasate personaje
biblice, dar şi istorice, respectiv regii canonizaţi Ştefan
şi Ladislau. În cor se păstrează una dintre cele mai
frumoase cristelniţe din Transilvania, turnată de meşterul
Leonhardus în anul 1438, conform tradiţiei, din bronzul tunurilor
turceşti capturate de sibieni în anul 1437. Amvonul este databil în secolul XV şi a fost
realizat de pietrarul sibian Andreas Lapicida. Vechiul altar poliptic a fost
montat în anul 1986, după restaurare, în aripa de S a transeptului. Panourile mobile au fost pictate de un
reprezentant anonim al şcolii dunărene, între 1480 şi 1525, puternic
inspirat şi influenţat din ciclul Patimilor al lui Albrecht
Dürer. Panoul central şi predela au fost repictate în anul 1701 de
pictorul sibian Jeremias Stravonius cel Bătrân. Spaţiul interior al bisericii a fost, secole
de-a rândul, folosit drept necropolă pentru personajele importante ale
comunităţii sibiene. Vechile lespezi funerare, odinioară
încastrate în pavimentul bisericii, au fost demontate în anul 1853 şi
ulterior prinse în zidurile ferulei. În anul 1796 se interzic înhumările
în biserică, dar s-a mai făcut o singură excepţie, în
anul 1803, când baronul Samuel von Brukenthal a fost depus în apropierea
primului stâlp al navei centrale, în dreptul amvonului. Cea mai veche lespede păstrată este cea
a primarului Georg Hecht († 1496), conducător al armatei
săseşti, ce s-a remarcat în bătăliile cu turcii de la
Câmpul Pâinii (1479) şi Turnu Roşu (1493). Mai numeroase sunt lespezile executate în secolele
XVI-XVII, în stilul Renaşterii, unele opere ale pietrarilor sibieni
Elias Nicolai şi Sigismund Möss. O excepţie este lespedea funerară a
domnitorului muntean Mihnea Vodă cel Rău († 1510), decorată cu
o cruce de factură ortodoxă şi având inscripţie
chirilică (slavonă). Cu
prilejul cercetărilor arheologice întreprinse în anul 1994, în
prelungirea corului bisericii parohiale s-au descoperit fundaţii din
piatră legată cu mortar ale unui cor cu închidere poligonală
şi contraforţi pe colţuri. Fundaţiile taie morminte mai
vechi din cimitirul comunităţii săseşti, gropile cele mai
vechi, practicate în solul viu, fiind săpate cu nişă pentru
cap. Fundaţiile sunt
rezultatul unui proiect nedefinitivat de mărire a corului în secolul XV
şi nu provin de la vechiul edificiu romanic, aşa cum aprecia M v.
Kimakowicz, în urma observării acestor fundaţii cu prilejul unor lucrări
edilitare din anul 1911. Cu prilejul
cercetărilor arheologice întreprinse în sacristia bisericii, au fost
identificate de asemenea morminte vechi, cu groapa săpată în solul
viu, distruse parţial de fundaţiile corului. În
primăvara anului 2000, cu prilejul unor lucrări efectuate în
interiorul bisericii, în aripa de N a transeptului, au fost identificate
amenajările din cărămidă ale criptelor dezafectate în
anul 1853, când lespezile funerare au fost mutate în ferula. Bibliografie: Kimakowicz 1910,
p. 251-252; 1913, p. 379-380; Vătăşianu 1959, p.
213; Ionescu 1963, p. 157-159; Treiber 1971, p. 33-36; Fabritius-Dancu
1983, pl. 20; Beşliu 1995, p. 81-82; Avram-Bucur 1999,
p. 63; Ţiplic 2000a, p. 8-9. 22. În jurul bisericii au
existat mai multe capele gotice. Una dintre ele s-a demolat
la sfârşitul secolului trecut, iar resturile acesteia au fost înglobate
în casa de locuit din Piaţa Huet nr. 17. Cercetările
arheologice efectuate în acest imobil în anul 1999, au surprins absida
poligonală cu contraforţi a corului capelei ridicate în stil gotic,
cel mai probabil în secolul XIV şi o groapă-osuar pe latura de SE a
corului. Bibliografie: Ţiplic 2000, p. 117-125; Ţiplic-Crângaci
2000, p. 95. 23.
Urmele unei capele gotice ridicate în secolul XV, au fost cercetate
arheologic în anul 2000, în clădirea din str. General Magheru nr. 1-3,
colţ cu Piaţa Mare. Construcţia pare
să fi făcut parte dintr-un ansamblu constând din turn
locuinţă şi capelă de curte, ridicat de comunitate în
scopul găzduirii regelui. Bibliografie: Beşliu 2001, p. 63-72. 24. În anul 1999, s-au efectuat
săpături de salvare în strada Vopsitorilor, în perimetrul casei cu
nr. 13. S-au descoperit materiale ceramice databile în
perioada secolelor XV-XVII şi s-a surprins fundaţia veche a
imobilului, construită din zidărie de piatră cu mortar,
sprijinită pe bârne de lemn bătute vertical în solul
mlăştinos. În faţa imobilului actual, s-a surprins
vechea amenajare a canalului construit în secolul XIV, cu malurile taluzate
cu lemn, urmele podeţului ce asigura accesul spre curtea casei şi
resturi ale unei amenajări ce permitea drenarea apei într-un canal
secundar ce trecea prin curtea casei. Bibliografie: Pinter şi colab, 2000, p.
95-96. 25.
Mănăstirea premonstratensă este atestată în jurul anului
1234.[3] Bibliografie: *** 1957, p. 237;
Rusu şi colab. 2000, p. 234. 26.
Mănăstirea dominicană este atestată documentar în anul
1241.[4]
Claustrul a fost ridicat în secolul
XIII, pe un grind de mlaştină în zona actualei Pieţe a
Gării. Bibliografie: Pfeiffer 1913, p.
160; Rusu şi colab. 2000, p. 234-235. 27.
Mănăstirea minorită s-a găsit pe strada 9 Mai nr. 75. Până la
sfârşitul secolului trecut s-a păstrat corul gotic al bisericii,
care în perioada interbelică a fost folosit ca depozit de băuturi
alcoolice, iar mai târziu, compartimentat şi transformat în
locuinţe. Mănăstirea este
cunoscută în documente de la 1300.[5]
Cercetările arheologice efectuate în perioada anilor 1987-1989, au
demonstrat existenţa a două faze de construcţie. Într-o primă
etapă, în ultimele decenii ale secolului XIII, a fost parţial
edificată o bazilică trinavată cu cor poligonal sprijinit de
contraforţi. În secolul XIV, în a doua
etapă, autorul cercetărilor, P. Munteanu Beşliu afirmă
că a fost ridicată o biserică cu o navă centrală
şi doar o colaterală pe latura de N. De asemenea se afirmă
că în acelaşi strat de pământ negru în care s-a descoperit
ceramică preistorică, fără a aparţine unui nivel de
locuire deosebit, a apărut ceramică din secolul XIII. Din dărâmături a
fost recuperat un fragment de teracotă reprezentând-o pe Maria cu
Pruncul, iar din poziţii stratigrafice nespecificate, provin: un
fragment de iatagan cu incrustaţii de argint, o furculiţă de
fier, o linguriţă de argint, o cataramă şi mai multe
ghiulele din piatră. Bibliografie: Zimmermann şi
colab., UB, I, p. 215; Thalgott 1934, p. 75; Rusu
şi colab. 2000, p. 237; Beşliu 2001, p. 15-30. 28.
Cercetările arheologice de salvare prilejuite de modernizarea
străzii Constituţiei, au surprins la intersecţia
străzilor 9 Mai şi Constituţiei, urmele bisericii Sf.
Elisabeta, pomenită în anul 1300 (vezi punctul anterior), ce pare
să fi aparţinut tot Ordinului Franciscan, eventual
călugăriţelor clarise. Cu acelaşi prilej au
fost surprinse fundaţiile zidului de incintă de la E de
biserică. Bibliografie: Thalgott 1934, p.76; Niedermaier
1979, p. 21; Rusu şi colab. 2000, p. 237; Beşliu 2001,
p. 31-35. 29. Mănăstirea din
strada Şelarilor a servit, în secolele XVIII-XIX, ordinului franciscan. Se presupune că, iniţial, a
aparţinut ordinului clariselor, fiind construită în prima ei
formă în secolul XIV. Biserica a fost de tip sală şi a avut un
cor relativ mare. Spre S de edificiul de cult s-au grupat
încăperile mănăstireşti, în trei aripi dispuse în jurul
unei curţi interioare. În secolele XV-XVIII construcţia a fost
extinsă de cel puţin două ori. În secolul XVIII s-a transformat şi biserica. Bibliografie: Thalgott 1934, p.
76; Rusu şi colab. 2000, p. 237-241. 30.
Clădirile vechiului spital îngrijit de ordinul Sf. Spirit sunt situate în dreptul străzii
Azilului. Biserica a fost
iniţial de tip hală şi – probabil – de stil romanic. Aceasta a suferit
modificări importante în perioada stilului gotic – schimbări care
au afectat mai ales corul. Spaţiul destinat
comunităţii a fost modificat şi el, în secolul XVIII, astfel
încât astăzi edificiul are înfăţişarea unei hale. Cu
acelaşi prilej se reface şi intrarea, căreia i se adaugă
un pridvor. Primele încăperi ale
spitalului au fost alipite bisericii, ele păstrându-se pe partea de S a
acesteia, unde formează un tronson cu mai multe nivele suprapuse. Ulterior, în decursul
secolelor XV-XVIII, au fost construite mai multe aripi situate la N de
edificiul de cult, ce se întindeau până la nivelul corului. Cercetările
arheologice au surprins mai multe niveluri de înmormântare, cel mai vechi
fiind caracterizat prin depunerea defuncţilor în gropi înguste, cu
mâinile întinse pe lângă corp şi craniul ridicat faţă de
nivelul corpului. Spitalul
este atestat documentar în anul 1292 de magistratul din Sibiu.[6] Bibliografie: Thalgott 1934, p.
74-75; Rusu şi colab. 2000, p. 235; Beşliu 2000, p.
94-95. 31.
La 1728 apar în Sibiu şi călugăriţele ursuline. Biserica Ursulinelor din
str. Gen Magheru nr. 38, a fost iniţial ridicată în stil gotic,
aşa cum se mai poate deduce din ancadramentele ferestrelor păstrate
încă în capela de pe latura de S a navei, din forma ancadramentului
portalului sau din capitelurile coloanelor angajate vizibile parţial în
navă. Pe faţada de V se mai
pot distinge, marcate în tencuială, urmele a două ferestre gotice
în arc frânt. Bibliografie: Avram-Bucur 1999, p. 82-84; Rusu
şi colab. 2000, p. 241. 32. Mănăstirea ortodoxă apare în anul 1940, o dată cu refugiul de la Cluj. Este reamenajată cu
hramul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Bibliografie: Rusu şi colab. 2000, p. 241. 33.
Prima casă a Sfatului orăşenesc s-a găsit spre E de
Turnul Sfatului. Aceasta era o clădire relativ mică, cu subsol
şi două niveluri. La parter a avut un portic cu stâlpi de
piatră. Încăperile au fost de mărimi diferite. Construcţia a
existat, deja, în anul 1324 şi a servit ca primărie până la
sfârşitul secolul XV, subsolurile fiind folosite ca închisoare şi
după această dată. Cercetările
arheologice întreprinse în luna februarie 2003, au demonstrat că
edificiul vechii primării a fost ridicat în Piaţa Mică la 12 m
de zidul celei de-a doua incinte, iar corpul de clădire ce uneşte
vechea construcţie cu zidului de incintă şi Turnul Sfatului
reprezintă o a doua fază de construcţie de la sfârşitul
secolului XIV. În subsolul imobilului
(astăzi str. Avram Iancu nr. 1-3) cunoscut drept Curtea de Fier,
s-a surprins arheologic zidul celei de-a doua incinte şi coborârea
şanţului de apărare din faţa acestuia. Cu prilejul
cercetărilor arheologice amintite, în aripa imobilului ce dă spre
str. Avram Iancu s-au descoperit fundaţiile unei case medievale şi
un tunel boltit din perioada modernă, probabil din vechea reţea de
canalizare. Bibliografie: Seiwert 1874, p.
398-399; Thalgott 1934, p. 78; Niedermaier 1979, p. 272; Fabritius-Dancu
1983, pl. 25; Avram-Bucur 1999, p. 183; Pinter-Ţiplic 2003
– raport ms. S.C. Clio-consult S.R.L. 34.
Edificiul din str. Mitropoliei Nr. 2, cunoscut drept Primăria Veche
sau Casa Altemberger-Pempflinger, astăzi Muzeul de Istorie, a
făcut obiectul mai multor cercetări arheologice: 1967 – N.
Puşcaşu, 1984 – Th. Nägler, 1985-1993 – P. Munteanu-Beşliu. În curtea a doua, în
dreptul turnului locuinţă au fost cercetate urmele unei case din
lemn, datate pe baza materialului ceramic, în secolele XII-XIII şi
atribuite primilor colonişti saşi. În curtea principală,
s-a cercetat arheologic o groapă identificată ca loc de turnare a
clopotelor de bronz, anterioară primei faze a primăriei vechi. Bibliografie: Avram-Bucur 1999, p. 62. 35. Prima şcoală a
funcţionat probabil în capela ce se ridica până în secolul XIX la E
de actualul Liceu Brukenthal. Clădirea ei a fost mărită în
secolul XIV prin cuprinderea unor clădiri mai vechi şi prin
adosarea unor construcţii spre Turnul Preoţilor. Vechiul ansamblu a fost demolat în anul 1782,
păstrându-se doar pivniţele iniţiale. Cercetările
arheologice întreprinse în anul 2002 în curtea şi pivniţele
Liceului Brukenthal au scos la iveală substrucţiile unor
clădiri anexe plasate între capelă şi Turnul Preoţilor. Bibliografie: Thalgott 1934, p.
78; Pinter-Ţiplic 2002 – raport ms. S.C. Clio-consult S.R.L. 36.
Cercetările arheologice desfăşurate în curtea Palatului
Brukenthal, în anii 1991-1995, au scos la iveală urmele foarte bine
păstrate ale unor anexe din lemn, aparţinând celor două case
medievale demolate la construirea palatului. S-a constatat că cele
două case medievale din piatră demolate în secolul XVIII,
ieşeau mai mult spre Piaţa Mare decât faţada actuală a
palatului, fundaţiile fiind actualmente marcate în trotuar. Bibliografie: Beşliu 1998, p. 109-126; Avram-Bucur
1999, p. 62. 37.
Prima fortificaţie a fost construită în jurul bisericii Sf. Maria. Traseul acesteia se observă prin modul de
aşezare al caselor din jurul Pieţei Huet. Este posibil ca prima
curtină să fi fost ridicată pe traiectul unei vechi
fortificaţii din lemn şi pământ. Fragmente din zidurile primei
incinte au fost incluse în fronturile caselor Pieţei Huet şi mai
sunt vizibile în pivniţele acestor imobile. Unul dintre turnurile de
poartă aferente fortificaţiei, respectiv cel de acces pietonal de
deasupra scării Saag, s-a păstrat până astăzi, iar altul,
Turnul Preoţilor, prin care se făcea accesul rutier, a fost demolat
la sfârşitul secolului XIX. Această primă
incintă a fost ridicată în jurul bisericii şi a prepoziturii,
înaintea invaziei tătare, între anii 1191 şi 1224. Spre sfârşitul
secolului XIII a apărut şi a doua centură de
fortificaţie, ce se adosează spre E primei incinte şi închide
perimetrul semilunar al actualei Pieţe Mici. Unele porţiuni din
zidurile de apărare s-au păstrat înglobate în zidurile caselor
construite mai târziu în Piaţa Mică. De asemenea, s-a
păstrat şi turnul de poartă, numit mai târziu Turnul Sfatului,
datorită primei case a sfatului, construite în imediata sa
vecinătate. La mijlocul secolului al
XIV-lea apare şi un al doilea zid care înconjoară acelaşi
areal, aşa-numitul Zwinger. Construirea zidului care a
înconjurat Oraşul de sus, a treia centură, a fost începută în
jurul anului 1325. Edificarea lui a durat până spre sfârşitul
secolului XIV. Porţiunile mai vechi
ale zidului au fost construite din zidărie de piatră, iar
tronsoanele mai noi din zidărie mixtă. Zidul a fost prevăzut
cu un drum de strajă cu creneluri. Turnuri au existat, în
prima fază, numai la porţile de intrare în cetate. În decursul secolelor
XV-XVI fortificaţiile au suferit schimbări multiple. Zidul a fost
supraînălţat şi îngroşat în anumite părţi,
crenelurile au fost înlocuite de metereze, iar numărul turnurilor s-a
mărit semnificativ. Zidul din jurul
Oraşului de jos, a patra centură, cu turnurile aferente, s-a
ridicat începând cu sfârşitul secolului XIV şi până în jurul
anului 1410. În secolele XVI-XVII, se
adaugă fortificaţii specifice luptelor de artilerie, cum este
Turnul Gros, sau bastioane de tip italian, cum sunt Bastionul Haller sau
Bastionul Soldisch. Bibliografie: Horwath 1931, p.
14; Niedermaier 1979, p. 238-239; Avram-Bucur 1999, p. 92. |
[1]
Zimmermann şi colab., UB, I, p. 1.
[2] CIL, III, 1572, 1613.
[3] Claustra surorum in Hungaria . . . Dyocesis Ultrasilvanae: Villa Hermanni.
[4] Eodem ano Tatari in Hungaria terra scilicet septem castrorum civitatem dictam Hermanni villam in Aprili expugnantes, usque ad centrum ibi peremerunt, predicatorum cenobium ibidem incendentes.
[5] „…quinque marcas fratribus Minoribus ad opus ecclaesiae sanctae Elysabeth”
[6] quandam domum a nobis pro hospitali habitam . . . viris religiosis . . . fratribus Cruciferis de ordine sancti spiritus concessimus: Zimmermann şi colab., UB, I, p. 192.