|
|
REPERTORIUL ARHEOLOGIC AL JUDEŢULUI SIBIU Autor: Sabin Adrian Luca, Zeno Karl Pinter,
Adrian Georgescu. ISBN 973-590-856-5, Editura Economică, Sibiu 2003. Volum realizat cu sprijinul deosebit al: Asociaţia NIKE – pentru sprijinirea
învăţământului şi cercetării istorice şi
arheologice sibiene; S.C. Clio Consult S.R..L.;
Fundaţia AZZOLA, Sibiu. Copyright ă 2004 by Editura Economică 2003. Seria Bibliotheca
Septemcastrensis III, Universitatea “Lucian
Blaga” Sibiu, Institutul pentru Cercetarea
şi Valorificarea Patrimoniului Naţional în Context European.
50.
Cârţişoara (Strezakercisora, Streschen, Kleinkerz, Oberkerz),
denumirea veche românească Streza-Cârţişoara Anul primei atestări scrise: 1322; într-un privilegiu
acordat mănăstirii din Cârţa apare Kerch Olachorum.[1] 1. Pe hotarul comunei, în
direcţia localităţii Scoreiu, s-a descoperit în anul 1892 un
tezaur de argint ce se păstrează la MNB. Tezaurul se compune din
patru fragmente ale unui lănţişor împletit din sârmă
subţire de argint cu trei butoni, o placă triunghiulară (diademă)
înconjurată, de-a lungul marginii, cu filigran şi acoperită pe
suprafaţa interioară cu butoni de diferite mărimi. Tot din acest tezaur fac
parte două fragmente mici ale unui buton ornamentat aurit şi vreo
60 de bucăţi tocate de argint, în greutate totală de 895 gr.
În asociaţie cu aceste obiecte au apărut şi 6 monede, una
dintre ele fiind emisă de împăratul bizantin Ioan al II-lea
(1118-1143), celelalte cinci neputând fi determinate. Întregul tezaur poate
fi datat la mijlocul secolului XII. Bibliografie: Horedt 1958a, p.
124-126. 2.
Informaţiile despre glăjăria de aici le avem de la Constantin
Stan: de la comună spre S la
împreunarea râului Bâlea cu Laiota, se văd ruinele unei fabrici de
hârtie, arsă pe la 1864, iar pe Bâlea în sus, la depărtare de 7 km
în pădure, se află ruinele fostei sticlării, arsă la 1884. În prezent locul este
cunoscut sub denumirea de Glăjăria,
Sticlăria sau La Casa Glăjăriei şi Lunca Glăjăriei, iar drumul
care duce din sat la acest punct se numeşte Calea sau Ornu
Glăjăriei. Glăjăria a fost
atestată pentru prima dată în anul 1718, iar în anul 1762 huta a
fost din nou construită, dar nu în locul unde a fiinţat huta cea
veche. În 1781 se lucra la
clădirea noii hute, iar în anul 1782 au fost ridicate casele
muncitorilor, dar a izbucnit un incendiu care a mistuit cuptorul până la
temelii. În 1884 sticlăria a
ars definitiv, aşa fel încât în anul 1902 se menţionează
că huta nu mai exista. Cercetările
arheologice întreprinse în 1998 au scos la iveală, parţial, baza a
două instalaţii pentru topit sticla: un cuptor pentru preparat frita
şi un cuptor-topitor pentru sticlă, alături de numeroase
fragmente ceramice de culoare roşie-cărămizie lucrate din
pastă grosolană şi din pastă fină, fragmente de oale pentru topit sticla, fragmente de
forme pentru suflat sticla – ultimele categorii lucrate din material
refractar –, unelte din fier întregi sau fragmentare, deteriorate, trei
flacoane mici cu gât înalt şi inel la gură, de culoare albă,
maro şi albastru-cobalt şi fragmente de obiecte din sticlă. La
acestea se adaugă o monedă din bronz de 1 kreutzer emisă în
anul 1816. Urbariul
familiei Teleki din 1801 menţionează existenţa aici a unei
aşezări de lucrători de la glăjărie, compusă
din 12 case din lemn. Glăjăria avea 7 clădiri cu
funcţionalitate diferită şi o moară de pisat piatra. Bibliografie: *** 1839, p. 455;
Bielz 1846-1848, p. 69; Stan 1928, p. 431; Sághely 1938,
p. 231, 279, 291; Bunta-Imre 1983, p. 69-70; *** 1999, p. 27. 3. Mănăstirea
românească are o singură atestare în anul 1748.
Mănăstirea este reînfiinţată, pe un nou amplasament, o
dată cu 1993 şi poartă hramul Sfinţilor Apostoli Petru
şi Pavel. Într-o periegheză au fost identificate
ruinele unei biserici de zid ce ar putea reprezenta urmele
lăcaşului de cult al mănăstirii, în locul numit Mănăstirea
lu Zănescu sau La Mormântu lu Zănescu. Toponimul destul
de nou, dar singurul sub care majoritatea localnicilor identifică
actualmente locul, provine de la un erou post mortem al trupelor de
securitate, căzut în luptele purtate cu Rezistenţa din Munţii
Făgăraş şi căruia i s-a ridicat un monument funerar
la cca 50 m SE de ruine (periegheză: A. Lukács, Z. K. Pinter). Bibliografie: Rusu şi colab. 2000, p. 99. |
