Institutul pentru Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European

ACTA TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IV

ISSN 1583-1817

Editura Economică, Sibiu 2004

Author : Ioan Marian ŢIPLIC

Pages: 221-227

 

 

 

 

RECENZIE

 

Coriolan Horaţiu Opreanu, Transilvania la sfârşitul antichităţii şi în perioada migraţiilor. Schiţă de istorie culturală, Editura Nereamia Napocae, Cluj-Napoca, 2003, 303 p. (61 fig.).

 

Lucrarea propusă de C.H. Opreanu este una deosebit de interesantă şi în acelaşi timp absolut necesară în peisajul istoriografic transilvan, încercând să acopere o perioadă mai puţin cunoscută din istoriei Transilvaniei, dar extrem de importantă pentru înţelegerea evoluţiei procesului de etnogeneză în bazinul intracarpatic transilvan şi anume secolele IV-VI.

Lucrarea este structurată în două părţi şi 7 capitole, fiind deschisă de o Introducere şi încheiată de un Epilog (Interferenţe lingvistice europene în primul mileniu al erei creştine), bibliografie, rezumat şi ilustraţii. Partea I-a conţine trei capitole (Între antichitatea târzie şi evul mediu. Repere pentru o istorie a spiritualităţii în Transilvania; Arheologie funerară şi etnografie. Obiceiuri funerare antice păgâne perpetuate la românii creştini şi Habitat şi manifestări rituale la Archiud – jud. Bistriţa-Năsăud), ce au o tematică unitară şi anume spiritualitatea şi habitatul transilvan în secolele ce au succedat momentului retragerii aureliene. În partea a II-a, ce cuprinde 4 capitole (Cultura „Sfântu Gheorghe” sau orizontul „post-cerneahovian” în Transilvania?, Problema garniturilor de centură romane târzii lucrate în „stil militar”, prin prisma unei piese de la Suceag – jud. Cluj. Contribuţii la cronologia epocii migraţiilor în Transilvania, Meşteşugul olăritului în Transilvania în secolul al V p. Ch. Ateliere descoperite în aşezarea de la Suceag – jud. Cluj şi Elitele barbare ale secolului V p. Ch. în Bazinul Carpatic. Interacţiune şi integrare culturală între estul şi vestul Europei), îşi concentrează atenţia asupra unor probleme ridicate de cercetarea arheologică îndeosebi în ultimii ani, datorită noilor descoperiri ce au îmbogăţit informaţiile referitoare la secolele IV-VI.

Încă din Introducere (p. 7-11) autorul ne lasă să înţelegem că lucrarea de faţă este una absolut necesară în condiţiile în care istoria Transilvaniei, aşa cum dorea K. Horedt, nu a mai fost scrisă, majoritatea temelor propuse rămânând în stadiul de proiect. Prin urmare, ar trebui să receptăm lucrarea de faţă ca o încercare de reinterpretare a unor informaţii arheologice mai vechi prin prisma noilor contribuţii aduse de cercetările arheologice din ultimii patruzeci de ani, ce au trecut de la apariţia lucrării lui K. Horedt Contribuţii la istoria Transilvaniei în secolele IV-XII. Autorul subliniază faptul că intenţia nu este de a oferi soluţii, ci de a declanşa dezbateri, a genera idei şi a indica posibile direcţii (p. 7). Conştient, autorul păşeşte pe drumul deschis de K. Horedt, realizând o variantă a secolului al XXI-lea a Contribuţiilor.

De la bun început se trasează direcţiile ce sunt urmărite în studiile cuprinse în lucrare precum şi limitele geografice asupra cărora se stăruie. Poate, pentru un plus de preciziune, ar fi fost indicat, mai ales în contextul unei imprecizii terminologice ce caracterizează istoriografia română, să se definească în termeni clari ce se înţelege prin bazinul carpatic (p. 8).

Cu problematica creştinismului se deschide capitolul I ( p. 13-55) al părţii întâi, motiv pentru o analiză critică a informaţiilor cu privire la demografia şi habitatul Daciei intracarpatice, făcându-se totodată şi o expunere mai largă asupra situaţiei social-religioase a provinciei Dacia la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Autorul relevă precaritatea unor teze enunţate în istoriografia mai veche sau mai recentă cu privire la problematica discutată, arătând punctele slabe ale fiecăreia dintre tezele luate în discuţie. În acest context ne exprimăm nedumerirea cu privire la lipsa din paleta de teze luate în discuţie, a opiniilor exprimate de D. Popa şi aceasta deoarece autorul citat a redactat şi publicat o teză de doctorat referitoare la habitatul rural din Dacia intracarpatică[1] susţinută la Cluj-Napoca în anul 2000. Nu dorim să susţinem că teoriile lui D. Popa sunt cele mai veridice, ci doar considerăm că în discuţia referitoare la habitatul rural în perioada post-romană ele trebuie analizate, cu atât mai mult cu cât în repertoriul descoperirilor ce ar atesta existenţa unor aşezări rurale de perioadă romană, autorul citat mai sus, ne propune 741 de puncte[2]. O privire critică ar fi merita, credem noi, şi opiniile exprimate pe marginea demografiei Transilvaniei post-romane de P. Niedermaier,[3] şi aceasta cu atât mai mult cu cât opiniile legate de urbanismul (sic!) transilvan în secolele XII-XIII, exprimate de cercetătorul citat anterior, se bazează pe o scurtă retrospectivă a perioadei post-romane, retrospectivă având la bază o bibliografie învechită şi deci depăşită din punct de vedere al informaţiei.

Analiza persistenţei sau nu a creştinismului în Dacia după retragerea aureliană considerăm că este o problemă extrem de importantă şi C. H. Opreanu nu a trecut peste ea cu lejeritatea cu care istoriografia română ne-a obişnuit până în prezent. Autorul analizează multiplele aspecte legate de descoperirile arheologice din spaţiul transilvan atribuite unui mediu creştin, ajungând la concluzia, pe care o împărtăşim şi noi, cum că dintre dovezile clare de atestare a creştinismului în Transilvania secolelor IV-V lipsesc cele mai importante: necropolele despre care să se poată afirma cu certitudine că sunt creştine[4]. Autorul profită de prilej pentru a reliefa faptul că primul mormânt cu certitudine creştin descoperit în Transilvania provine din necropola de la Alba Iulia – Izvorul Împăratului, fiind datat în secolul al X-lea (p. 25-26). Legat de această afirmaţie ne exprimăm mai multe nedumeriri:

-              la care dintre lucrările lui M. Blăjan se face referire în nota Blăjan 2002, nr. 10, deoarece prescurtarea aflată la pagina 26 nu este de găsit în Bibliografie?[5] Totodată, în acest context, subliniem că numele lui I. Baiusz (p. 28) se scrie corect I. Bajusz, fiind vorba de o mică greşeală de tehnoredactare sau corectură.

-              Credem că în legătură cu afirmaţia privitoare la primul mormânt creştin din Transilvania trebuie să fim mai circumspecţi mai ales că sunt cunoscute destule alte descoperiri atribuite mediului creştin şi care se datează mai timpuriu decât mormântul din necropola de la Alba-Iulia - Izvorul Impăratului. Ne gândim numai la necropolele de la Ciumbrud şi Orăştie – Dealul Pemilor X8, datate în secolele IX-X şi atribuite unor comunităţi creştine, fie ele originare din sudul Dunării sau din Moravia Mare[6]. Suntem, însă, întru-totul de acord cu faptul că generalizarea creştinismului în spaţiul transilvan are loc după secolul al IX-lea, deci după încetarea orizontului cultural de tip Mediaş, când influenţa culturală şi spirituală a slavilor, care a determinat un recul al evoluţiei creştinismului în spaţiul transilvan şi nu numai, s-a disipat în noul melanj cultural caracteristic secolelor X-XI numit cultura Bjelo-Brdo.

Impactul pe care l-a avut venirea avarilor şi a slavilor este bine surprins de autor prin integrarea izvorului arheologic alături de cel scris în cadrul creionării unei situaţii istorice (p. 45). Analiza termenilor referitori la biserică – ecclesia şi basilica - moşteniţi în limba română, demonstrează faptul că generalizarea termenului de basilica a avut loc într-o etapă istorică ulterioară secolului al VII-lea. Motivaţia istorică este dată de întreruperea pentru mai bine de două secole a legăturilor culturale cu spaţiul bizantin sau cu cel central european, întrerupere datorată invaziei avaro-slave.

C. H. Opreanu explică unele particularităţi ale creştinismului transilvan – legate în special de terminologie – şi consideră că nu se poate vorbi mai devreme de secolul al V-lea de creştinism în Dacia. Fără a detalia, autorul deschide porţile unei ipoteze care nu este şi nici nu va fi pe placul multor cercetători: apariţia creştinismului instituţionalizat la începutul evului mediu (p. 35-36). Ipoteza este susţinută şi prin analiza pertinentă referitoare la momentul pătrunderii termenului de basilica, în sens de biserică – locaş de cult (p. 38-39) şi mai este susţinută, spunem noi, şi de descoperirile arheologice din Transilvania, caracteristice perioadei secolelor VII-X, în special a necropolelor birituale şi de inhumaţie ce nu vădesc trăsături creştine[7].

Capitolul al II-lea ( p. 56-72) se opreşte asupra unui subiect pe cât de generos pe atât de inconsecvent tratat: arheologie funerară şi etnografie. C. H. Opreanu analizează pentru început problematica aşa numitelor morminte jefuite considerând că ea a fost tratată cu multă superficialitate. Autorul nu se declară de acord explicaţia jefuirii pentru mormintele unde repartizarea oaselor în groapă denotă dezvelirea totală a acesteia. Suntem de acord că acolo unde nu a fost surprinsă în mod cert groapa de braconaj, iar scheletul prezintă o oarecare „logică” a deranjamentului oaselor, trebuie să avem în vedere posibilitatea unor practici religioase, aşa cum sunt cunoscute chiar în zilele noastre: deshumarea la 7 ani şi reînhumarea osemintelor după ce au fost spălate. Practica reînhumării este atestată arheologic, iar autorul prezintă cazul necropolei tumulare din apropierea oraşului Galaţi, de la confluenţa Siretului şi Prutului cu Dunărea[8] (p. 60-61). Pentru o perioadă mai târzie – sec. X – putem să afirmăm că avem situaţii certe care atestă existenţa unui ritual al reînhumării în necropola de la Orăştie – Dealul Pemilor X2[9], unde există două morminte răvăşite în care oase al mâinilor sunt descoperite în zona picioarelor iar oasele din zona sternului lipsesc, deşi inventarul caracteristic mormintelor din acest orizont al necropolelor de tip Bjelo-Brdo este prezent. Această prezenţă a inventarului în mormintele răvăşite permite formularea ipotezei că avem de a face cu un posibil ritual de reînhumare. Legat de această discuţie, credem că o ilustrare cu câteva planşe ca exemple ar fi fost mai benefică decât descrierile în care expresiile de genul oase pachet,  deranjate grupat, deranjate în dezordine, etc. nu ne oferă nişte delimitări clare între aceste tipuri de „deranjare” a scheletelor.

În vederea unor localizări cât mai exacte din punct de vedere geografic considerăm că este utilă referirea la numele actual al unităţilor administrativ teritoriale şi de aceea ar fi mai bine ca anumite citate din lucrări mai vechi, care fac referire la unele localităţi, să fie însoţite de denumirile actuale sau să fie redate în grafia actuală. De exemplu se face referire la Poiana Mărului din comuna Zernesci din Transilvania (p. 69), care, deducem noi, este o localitate din actuala comună Zărneşti, jud. Braşov. O altă impreciziune de natură geografică este dată de asocierea localităţilor Săcădate şi Săcelu (!). Dacă în cazul primei ne putem gândi la localitatea Săcădate din judeţul Sibiu, în cazul celei de a doua suntem într-o oarecare dilemă deoarece nu ştim la care dintre localităţile din Transilvania se face referire: Săcele din judeţul Braşov sau Săcel din judeţul Sibiu.

Capitolul al III-lea (p. 73-124) redactat de C. Gaiu este dedicat prezentării unor informaţii cu caracter inedit despre aşezarea de la Archiud, jud. Bistriţa-Năsăud. Informaţiile puse în circuit sunt de o reală valoare, mai ales când sunt însoţite de o ilustraţie bine realizată şi bine aleasă. Totuşi trebuie să subliniem lipsa unui plan de situaţie cu poziţionarea punctului Archiud – Hânsuri, precum şi a scării la care au fost realizate desenele din fig. 4, 8, 12, 15, 20-23, 25-26, 28-61 fapt ce  îngreunează descifrarea unor date redate de planşele în discuţie. Pe de altă parte utilizarea formulei de locuinţe feudale (p. 73-74) pentru nişte bordeie nu face decât să aducă prejudicii de imagine studiului de faţă. Considerăm că mai normală ar fi utilizarea terminologiei de ev mediu cu diviziunile sale, timpuriu şi târziu, deoarece altfel s-ar putea înţelege că avem de a face cu descoperirea unor ansambluri de clădiri aparţinând unei curţi nobiliare, ceea ce nu este cazul în situl arheologic de la Archiud – Hânsuri.

Partea a II-a, pusă sub denumirea generică de Interferenţa în cultura materială, se deschide prin capitolul al IV-lea (125-137) ce analizează problematica legată de terminologia utilizată pentru perioada de după secolul al IV-lea şi în special în ceea ce priveşte utilizarea conceptului de cultură, precum şi necesitatea racordării cronologiei româneşti la ceea ce înseamnă o cronologie unitară europeană. Discutarea acestui concept prilejuieşte o scurtă trecere în revistă a noilor luări de poziţii privitoare la problematică în istoriografia mondială.

C. H. Opreanu dezvoltă în acest capitol teza mai veche a lui K. Horedt cu privire la existenţa culturii Sf. Gheorghe ce caracterizează estul Transilvaniei, arătând că hazardul cercetărilor arheologice a condus la susţinerea teoriei diferenţierii culturale între estul şi vestul Transilvaniei, mai ales legat de prezenţa unor elemente caracteristice carpilor: ceaşca fără toartă cu alveole în jurul buzei, pieptenii de os cu mâner semicircular complet boltit. Aceste artefacte au o arie geografică de răspândire ce cuprinde Transilvania în întregime şi Muntenia, deci nu poate fi vorba de existenţa unei culturi arheologice specifice pentru estul provinciei intracarpatice. Autorul propune înlocuirea acestei denumiri cu cea de orizont post-cerneahovian, fapt ce ar introduce descoperirile acestui orizont într-o cronologie europeană unitară pentru secolele IV-V.

Capitolul al V-lea (p. 135-147) este dedicat unor piese speciale cum sunt garniturile de centură lucrate în „stil militar”, prilej cu care autorul ne oferă o sumă de informaţii inedite cu privire la aşezarea de la Suceag, jud. Cluj şi mai ales cu privire la un tip aparte de artefact ce sugerează existenţa unui orizont cronologic puţin cunoscut în Transilvania (p. 147).

Capitolul al VI-lea (p. 148-162) continuă cu prezentarea unor date inedite legate de aşezarea de la Suceag şi anume a atelierelor de olari descoperite aici şi aparţinând perioadei cuprinsă între a doua jumătate a secolului  al IV-lea şi jumătatea secolului al V-lea (p. 156).

Capitolul al VII-lea (p. 163-180) este dedicat elitelor barbare ale secolului al V-lea, elite ce prefigurează apariţia germenilor societăţii medievale în bazinul carpatic într-o etapă concomitentă cu etapa apariţiei regatelor barbare în vestul Europei. Cu acest prilej autorul reia una dintre cele mai importante descoperiri arheologice pentru perioada secolului al V-lea, este vorba de mormintele princiare de la Apahida, arătând că citirea numelui de pe inelul sigilar ar trebui să fie OMAHAR(I) V(U) G, adică OMAHARI v(ir) g(loriossus) (p. 176). Totodată prezintă prin comparaţie inventarele mormintelor lui Omahar de la Apahida şi respectiv Childeric de la Tournai, ambele reliefând o legătură puternică cu Imperiul roman de răsărit.

În Epilogul lucrării de faţă (p. 181-188) autorul ne prezintă câteva aspecte legate de unele similitudini lingvistice între nordul Italiei şi Transilvania. Concluzia care ne este prezentată se referă la posibilitatea unor legături directe între cele două regiuni prin intermediul unei circulaţii libere a păstorilor în cursul secolelor IX-X. Deşi, vidul de putere, creat de dezmembrarea kaganatului avar la sfârşitul secolului al VIII-lea, ar putea sugera o creştere a mobilităţii comunităţilor de păstori, este greu de admis că noile puteri din spaţiul Dunării Mijlocii (Bulgaria, Imperiul carolingian şi Moravia Mare) au permis în realitate această mobilitate, ştiută fiind încercarea Bulgariei de a controla zona cuprinsă între Mureşul mijlociu, Tisa şi Dunăre. În contextul discuţiei despre păstoritul transhumant sau liber merita menţionat şi studiul lui L. Rásonyi[10], referitor la populaţiile de păstori şi denumirile sub care aceştia apar în documentele epocii.

Lucrarea prezentată se constituie într-o piatră de temelie pentru analizele critice ce ar trebui să premeargă apariţia unei Istorii a Transilvaniei scrisă de pe poziţii ştiinţifice, nesupuse unor interese politice sau de orice altă natură.

 



[1] D. POPA, Viaţa rurală în Transilvania romană, Sibiu, 2001; IDEM, Villae, Vici, Pagi. Aşezările rurale din Dacia intracarpatică, Sibiu, 2002.  (=Bibliotheca Septemcastrensis 2)

[2] D. POPA, Villae, Vici, Pagi, p. 220.

[3] P. NIEDERMAIER, Die mittelalterliche Städtebau in Siebenbürgen, im Banat und im Kreischgebiet. Teil I. Die Entwiklung vom Anbeginn bis 1241, Heidelberg, 1996, p. 15-45.

[4]  Asta dacă excludem mormântul nr. 1 de la Apahida.

[5] Credem noi că este vorba despre Cronica Cercetărilor Arheologice. Campania 2001 A XXXVI-a Sesiune Naţională de Rapoarte Arheologice, Buziaş 28 mai – 1 iunie 2002, p. 33.

[6] A. DANKANITS, I. FERENCZI, Săpăturile arheologice de la Ciumbrud, în: MCA, 6, 1959, p. 605-615; M. RUSU, Note asupra relaţiilor culturale dintre slavi şi populaţia romanică din Transilvania (sec. VI-X e.n.), în: Apulum, 9, 1971, p. 713-726; K. HOREDT, Siebenbürgen im Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 78, 80; R. R. HEITEL, Unele consideraţii privind civilizaţia din bazinul carpatic în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al IX-lea în lumina izvoarelor arheologice, în: SCIVA, 34, 1983, 2, p. 83-115; Z. K. PINTER, N. G. O. BOROFFKA, în Transylvanica. Studia Honoraria, Bd. 7. Gedenkschrift fur Kurt Horedt, Rahden/Westfalia, 1999; IDEM, Necropola de tip Ciumbrud de la Orăştie – „Dealul Pemilor, Punct X8, în Apulum, XXXVIII/1, 2001, pp. 319-346; S. A. LUCA, Z. K. PINTER, Der Böhmerberg bei Broos / Orăştie. Eine Archäologische Monographie, Sibiu, 2001, p. 98-114;  A. MADGEARU, Românii în opera notarului anonim, Cluj-Napoca, 2001, p. 190-192.

[7] Nu este momentul unei discuţii pe larg, dar a se vedea grupul Mediaş, Grupul Blandiana A, grupul Cluj. Vezi D. PROTASE, Cimitirul slav de la Ocna Sibiului, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 153-159; K. HOREDT, Un cimitir din sec. IX-X e. n. La Mediaş, în Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Series Historia, fasc. 2, 1965; E. ZAHARIA, Populaţia românească în Transilvania în secolele VII-VIII (Cimitirul nr. 2 de la Bratei), Bucureşti, 1977; S. DUMITRAŞCU, G. TOGAN, Cimitirul de la Boarta – Pîrîul Zăpozii-Şoivan, în StComB, 18, 1974, p. 93-109.

[8] N. BRUDIU, Deux tombes tumulaires de la zone Galaţi, în: Dacia N.S., XXIII, 1979, p. 323-331.

[9] Informaţie inedită.

[10] L. RÁSONYI, Bulaqs and Oγuz in mediaeval Transylvania, în: AOASH, XXXIII, 1979, 2, p. 129-151.