 
Institutul pentru
Cercetarea Patrimoniului Cultural Transilvanean în Context European
ACTA
TERRAE SEPTEMCASTRENSIS IV
ISSN
1583-1817
Editura
Economică, Sibiu 2004
Pages: 213-217
|
RECENZIE
Tudor
Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al
XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Institutul Cultural
Român, Cluj-Napoca, 2003, 446 p.
Bibliografia cu privire la istoria Transilvaniei în
evul mediu timpuriu s-a îmbogăţit cu încă o lucrare de
referinţă, fapt ce demonstrează încă o dată
dorinţa noii generaţii de istorici de a ataca probleme delicate ale
istoriei evului mediu timpuriu. Format la şcoala clujeană şi,
deci, sub supravegherea unuia dintre cei mai importanţi specialişti
ai istoriei medievale a spaţiului transilvan, l-am numit pe Ioan Aurel
Pop, T. Sălăgean reuşeşte încă din titlul lucrării
sale să ne arate interesul său pentru perioadele mai fierbinţi
din cadrul istoriei acestui spaţiu.
Lucrarea, ca şi conţinut, este una destul
de consistentă, fiind constituită din Introducere, 7 capitole, lista
abrevierilor, bibliografie, anexe, un rezumat în limba engleză şi un
indice de nume.
Capitolul I (p.13-77) reprezintă introducerea
cititorului în miezul problematicii istoriei mijlocului de secol XIII, în
special în ceea ce priveşte importanţa şi urmările invaziei
mongole asupra spaţiului transilvan. Capitolul al II-lea (p. 79-99)
tratează într-o manieră destul de amănunţită anii
imediat următori invaziei mongole (1243-1457), pentru ca în capitolul al
III-lea (p. 101-164) autorul să introducă în circuitul ştiinţific
problema ducatului transilvan (s.n.), încercând să argumenteze
existenţa acestuia şi statutul aparte pe care Transilvania l-a avut.
Capitolul al IV-lea (p. 165-195) este rezervat descrierii situaţiei
Transilvaniei după moartea neaşteptată şi îndeajuns de
suspectă a regelui Ştefan al V-lea, fiind prezentate în succesiune
perioadele de dominaţie asupra voievodatului exercitate de clanurile Csak
si Kan. Capitolul al V-lea (p. 197-250) reprezintă substanţa
lucrării, fiind cel ce argumentează existenţa acelui regnum
Transilvanum şi încearcă să explice ceea ce se ascunde sub
această sintagmă. Ultimele două capitole (p. 251-367) sunt
rezervate perioadei de domnie a lui Ladislau II Kan şi prezentării
rolului pe care congregaţiile generale voievodale l-au jucat în contextul
schimbării dinastice din Ungaria la cumpăna dintre veacurile
XIII-XIV. Lucrarea se încheie cu consideraţii finale (p. 369-374) legate
de sublinierea rolului important al nobilimii transilvănene în
transformarea voievodatului dintr-un ducat personal într-un stat autonom
congregaţionar.
Încă din introducere, autorul ne prezintă o
mică parte, din ceea ce consideră a fi principalul merit al
lucrării, când, foarte pe scurt, analizează înţelesul de regnum
Transilvanum (p. 7-9) şi îşi declară intenţia de a
integra fenomenul istoric particular în istoria generală a Transilvaniei
(p. 10). Tot aici suntem preveniţi de faptul că limitele cronologice
ale lucrării sunt extinse mult mai mult decât ne lasă titlul
lucrării,
fapt pentru care credem că ar fi fost oportună o ajustare a titlului
pentru a reflecta realitatea. Şi tot în sensul unor reajustări poate
ar fi în folosul unui duct mai clar al prezentării problematicii
rearanjarea capitolului 1, deoarece în subcapitolul 1.1.1 (p. 14-19) ne este
prezentată pe scurt invazia mongolă din 1241-1242 în Transilvania,
pentru ca apoi să ne fie prezentat în subcapitolele 1.1.2 (p. 19-23)
şi 1.1.3 (p. 23-26) contextul în care mongolii au efectuat în anii
1222-1241 cucerirea stepelor ruse şi s-au apropiat de graniţele
răsăritene ale regatului ungar, continuându-se apoi, în celelalte
subcapitole, cu prezentarea situaţiei Transilvaniei din punct de vedere
militar anterior marii invazii mongole.
În spiritul unei formulări lipsite de
exagerări şi licenţe literare gratuite considerăm că
expresii de genul …redutabil sistem de fortificaţii la frontiera
răsăriteană a Transilvaniei… (p. 20), (…) rezultat al
intensei activităţi constructive desfăşurate în primele
decenii ale secolului al XIII-lea… (p. 28), lipsite fiind de o
argumentaţie critică, nu ar trebui inserate într-o lucrare de o mare
calitate ştiinţifică, cum se dovedeşte a fi prezenta
lucrare.
Sistemul de fortificaţii ridicat de teutoni este
unul destul de nebulos şi de puţin cunoscut, încât este greu de
documentată o eventuală utilizare a lui în perioadele ce au urmat
alungării Ordinului din Transilvania.
Fortificaţiile ridicate de acest Ordin în Transilvania sunt departe de a
fi stabilite cu claritate în teren şi tocmai de aceea opiniile hazardate
ale unor istorici nu trebuie să fie preluate fără consultarea
informaţiilor primare. Includerea cetăţii Comana de Jos
în lista cetăţilor potenţial construite de teutoni ne pare mai
mult decât hazardată, chiar dacă este preluată doar o opinie a
lui P. Binder (p. 29, n. 78). Pe de altă parte, chiar T.
Sălăgean, revine la pagina 57 şi ne prezintă cetatea
Comanei ca fiind una de refugiu şi care se datează din a doua
jumătate a secolului al XIII-lea, fapt ce demonstrează o oarecare
lejeritate în preluarea critică a informaţiilor legate de subiect.
Trebuie menţionată şi interesanta
ipoteză, formulată de autor, cu privire la posibilitatea
identificării zonelor de poziţionare a patru dintre
cetăţile teutonilor în funcţie de informaţiile furnizate de
actele de donaţie către cistercieni a patru biserici din Ţara
Bârsei: Castrum Sanctae Mariae – Feldioara, Mons Sancti Petri –
Sânpetru, Mons Mellis – Hărman, Tartilleu – Prejmer (p. 30).
În ceea ce priveşte intensa activitate
constructivă de la începutul secolului al XIII-lea trebuie
privită şi ea cu oarecare circumspecţie în contextul în care
avem doar câteva fortificaţii atestate ca existând în această
perioada, majoritatea castrelor regale – Dăbâca, Cluj-Mănăstur,
Şirioara, Moldoveneşti, Turda, Hunedoara – Sânpetru ş.a. – fiind
construite în intervalul cuprins între a doua jumătate a secolului al
X-lea şi sfârşitul secolului al XI-lea. Celelalte fortificaţii
nobiliare, dintre care amintim pe cea de la Câlnic, Adrian, Piatra
Şoimului, ş.a., au fost ridicate în perioada războaielor civile
dintre Bela al IV-lea şi Ştefan, lucru menţionat, de altfel
şi de autor (vezi p. 57)
Trebuie remarcată consecvenţa cu care
autorul utilizează terminologia cu privire la delimitarea teritoriului
regatului în funcţie de contextul cerut. În acest sens este de
menţionat termenul de frontieră utilizat frecvent (p. 20, 26,
28 ş.a) în contextul descrierii sistemului defensiv transilvan în preajma
marii invazii mongole, precum şi termenul de graniţă,
utilizat în sensul de limită a stăpânirii politice (ex.: p. 23).
Deşi, nu ni se oferă o explicare mai largă a sensurilor celor
doi termeni, înţelegem din context care este aria de cuprindere a
fiecăruia.
Considerăm foarte interesantă şi
ipoteza cu privire la micşorarea suprafeţei fortificaţiilor în
cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea, conform
căreia regalitatea fiind interesată doar de aspectul militar al unei
fortificaţii a impus disocierea acesteia de alte atribuţii –
ecleziastice sau administrative-, fapt ce a atras o scădere a
suprafeţei fortificate. Totuşi, trebuie avut în vedere că acest
sistem a pătruns în Transilvania, încă din secolul al XII-lea, sub
impulsul dat de coloniştii germani, care au introdus în regatul ungar
modelul occidental de curte seniorială: capelă rotondă şi
turn locuinţă înconjurate de un val de pământ şi palisadă
sau chiar de incintă de piatră. În acest sens sunt de citat complexul
fortificat de la Orăştie-Cetate,
Petreşti, Câlnic,
Sibiu-Piaţa Huet,
Axente Sever-faza cu turnul locuinţă
etc.
Nu suntem de acord cu ipoteza conform căreia
mănăstirea cisterciană de la Cârţa a fost devastată de
a doua invazie mongolă din 1260 (p. 110), ipoteză bazată doar pe
o formulare ambiguă dintr-un
document datat 1264 şi emis de ducele Ştefan,
din care nu rezultă dacă se referă la o nouă invazie
tătară care a provocat pustiirea sau este vorba de invazia din
1241. D. N. Busuioc – von Hasselbach nu oferă în mod explicit o
informaţie foarte clară, dar consideră că ansamblul
mănăstiresc era departe de a fi terminat în anul 1241,
iar reluarea efortului constructiv sub conducerea unui alt arhitect a avut loc
între anii 1260-1265, fără să vorbească de un nou moment de
distrugere după cel din 1241.
Acest fapt relevă o situaţie ce a fost una generală pentru tot
ce a însemnat efort constructiv în Transilvania în a doua jumătate a secolului
al XIII-lea, când, datorită stabilizării situaţiei politice
şi economice, eforturile s-au îndreptat spre construirea de
aşezăminte ecleziastice mai impunătoare şi mai bine
protejate.
Tratând problema situaţiei Transilvaniei în
ultimele trei decenii ale secolului al XIII-lea (p. 173), T.
Sălăgean, a arătat că perioada de dominaţie a familiei
Csaki a reprezentat o revenire la normalitate: justiţia a început să
funcţioneze, sunt menţionate numeroase tranzacţii de
proprietăţi. Această concluzie este susţinută, în
paralel, şi de K. Vekov, fără să pornească în analiza
segmentului de timp de la aceleaşi considerente.
Referirile la fortificaţiile din noua
generaţie (s.n.) (p. 204, 205), ce nu au fost cucerite de tătari
cu prilejul invaziei din 1285, ne-am fi dorit să fie mult mai explicite,
autorul nelăsând să se înţeleagă la care fortificaţii
face referire şi nici care sunt caracteristicile noii generaţii de
fortificaţii. Este, probabil, vorba de micile fortificaţii
nobiliare de tipul celor de la Câlnic, ridicate din piatră?
Argumentaţia legată de afirmarea regimului
congregaţional este una solidă şi bine închegată, fiind
bazată pe analiza documentelor şi pe completările bibliografice
cele mai recente. Cu toate acestea ne miră faptul că o lucrare
apărută relativ recent,
care tratează în mod special congregaţiile generale din Transilvani,
nu se află printre lucrările din lista bibliografică, fie
şi numai pentru o tratare critică. Pe de altă parte, tot în
spiritul unor recomandări, credem că referirile la persistenţa
în memoria colectivă din a doua jumătatea secolul al XIII-lea a unor realităţi istorice din
secolele X-XII (p. 215-216) nu sunt benefice în discursul argumentativ cu
privire la rolul important şi special pe care l-au avut adunările de
stări în Transilvania voievodală.
Momentul la care s-a produs impunerea nobilimii
transilvănene în ringul luptelor politice din cadrul regatului ungar este
foarte bine ilustrat de autor cu o acribie şi cu un veritabil talent
scriitoricesc. Evoluţia ascendentă a familiei Kan la sfârşitul
secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea este bine
prezentată în contextul evoluţiei istorice a voievodatului
transilvan.
Extrem de interesant este discursul legat de
încercarea de identificare a momentului l-a care s-a produs „descălecatul”
în Ţara Românească şi mai ales motivele care au generat acest
moment (p. 292-294). Autorul face o scurtă trecere în revistă a
izvoarelor istorice ce fac referire la acest moment şi analizează motivaţiile
posibile ce rezultă din analiza acestor izvoare. Între motivele care ar fi
putut genera descălecatul se numără şi eventuale probleme
în ceea ce priveşte statutul administrativ al Ţării Oltului.
Între ipotezele legate de „descălecat” generat de un conflict între
autoritatea centrală regală/voievodală nu am regăsit
şi pe cea aparţinând lui D. N. Busuioc von Hasselbach, care
consideră că trecerea lui Negru Vodă la sud de Carpaţi
trebuie să fi avut loc în contextul intrării posesiunii Sâmbăta
în proprietatea lui Ugrinus Csak (1291).
Alături de aceste informaţii trebuie să
punem şi anexele de la sfârşitul lucrării, care completează
în mod fericit tabloul istoriei Transilvaniei din a doua jumătate a secolului
al XIII-lea.